Johnny Mathis - Wonderful Wonderful

Muzica inimii, muzica nostalgiilor mele, cu filme alb-negru, filme cu poveste, care te fac să crezi în magie, în puterea sentimentelor care clădesc bucuria de a fi împreună cu cei dragi...

Dimineaţă, cafeaua fierbinte lângă mine, multe de făcut, emoţii pentru prietenul nostru care trece printr-o grea încercare azi.

Gânduri învălmăşite în tolba sufletului, frânturi de amintiri şi visuri neterminate. Nimic nou, dar nu sunt niciodată mulţumită, nici de împlinirile dorite mult.

O camionetă verde sparge liniştea dimineţii, o femeie trece prin faţa ferestrei cu o plasă în mână, îmbrăcată tern şi fără imaginaţie, ce-o face Nic?, hainele toate de strâns şi aşezat la locul lor, aştept fetele, delir bacovian, căci afară plouă sau a plouat şi totul e gri şi iarna pare o păcăleală...

Pe masă, un notebook îmbrăcat în piele- de ce-or fi toate maro azi?- casa goală, prea mare pentru mine singură, prea mult spaţiu de umplut peste tot..

În calendar, Sfânta mare muceniţă Anastasia Romana, telefonul suna deja, nu ştiu să mint, nici pentru cauze nobile. Doamne, să fie bine azi!

gânduri rezonabile?

Dimineață cu fulgi de nea prin geam, timizi, imaculați, să împace larma din noi și să ascundă urâțenia de peste tot.

Multă treabă în redacția noastră improvizată în cabinetul directorului, pregătirea numărului de Crăciun al revistei, agitație, sondaje de opinie, subiecte de teză. Când mi-am adus aminte să caut iarna, nu mai era, afară zâmbea soarele și brazii din curte erau făcuți de râs de verdele lor stins și nu mai știau nicio poveste.

Liliachiul bluzei mele zâmbește tuturor, secretul inimii nu-l știu decât eu:tic-tac, tic-tac...

Mă gândesc la cel mai frumos film de Crăciun din toate timpurile, It"s a wonderful life. Eroii învaţă că, de Crăciun, Dumnezeui îi răsplăteşte pe cei buni, pe cei care perseverează în bine, uneori chiar ridicol de mult, în ciuda omenirii rezonabile.

Îmi place cuvântul rezonabil deşi, mărturisesc spăşită, nu-l mai vreau în existenţa mea. Pentru că pe acest cuminte rezonabil, în vremea din urmă, îl asociez cu acceptarea în viaţa ta a acelui"nu se poate", cu acceptarea posibilităţii existenţei lui "nu se poate", lui " nu e admis".

Rezonabil înseamnă să te gândeşti la ceea ce simt alţii şi să te lasi pe tine în expectativă, în acel imponderabil şi nesfârşit "altădată", care nu va veni , poate, niciodată...

Rezonabil înseamnă a te opri înainte de a fi prea târziu, înseamnă şanse pierdute, înseamnă a te împăca tu însăţi cu ideea -deloc măgulitoare- că eşti laş şi că nu-ţi poţi permite, din această condamnabilă laşitate, să te iubeşti puţin.

Rezonabilul te condamnă pentru totdeauna să ai în viaţa ta întrebări fără răspuns şi să te gândeşti cu aceeaşi durere resemnată şi amară cum ar fi fost altfel...

Prietena mea îmi povesteşte despre inima ei lucruri nerezonabile, dar ce-i rezonabil în dragoste, în tărâmul de flacără al inimii? Cum să dau sfaturi rezonabile, cum să îmi treacă prin minte, măcar, să condamn trăiri nerezonabile, când ele aduc cu iureşul lor fericirea, sentimentul certitudinii existenţei marii iubiri, a sufletului pereche...?

Uneori mi-e ciudă pe mine şi pe fidelitatea mea îndărătnică faţă de mine însămi, faţă de o utopie tributară unei educaţii inflexibile şi absurde ca orice conformism, dar greşit, acum ştiu, dar... ce folos?...

Uneori mi-e ciudă că existenţa mea cu acte de stare civilă şi corset de principii şi oprelişti (uneori impuse doar de mine însămi) nu mi-a îngăduit să iau decizii altfel decât în limitele unei relativităţi... rezonabile.

Prima zi în care-am revenit printre oameni, prima zi de mers pe două picioare... Bucuria copiilor, îmbrăţişările celor câţiva colegi cu care comunic mai bine m-au făcut să realizez că mi-au simţit lipsa, că sunt importantă pentru câţiva oameni. Nu de neînlocuit, nu indispensabilă, dar importantă. Şi asta-i încă un motiv în plus să lupt pentru un vis care mă aşteaptă să-l duc la îndeplinire, să nu mă las învinsă de cuvintele "nu se poate".

Cred că şi perseverenţa trebuie răsplătită...

În ajun de Moş Nicolae

Ajunul sărbătorii celei mai iubite te aştepţi să fie înzăpezit, ca-n copilărie, aşa cum spunea mamaie: "Moş Nicolae cu barba albă". Ani întregi, în copilăria mea nu mai ştiu ce moş venea, Moş Nicolae sau un alt moş, căci ziua aceea rămânea imprecisă în calendarul pe care fetiţa cu ochii mari n-o percepea cu exactitate. Dar venea sigur, cu bucurii al căror miros de portocale rămâne peste ani de neuitat.

Azuriul unui dar de sărbătoare nu l-am mai regăsit în viaţa mea niciodată. Am rămas cu certitudinea că acel albastru nu mai există nicăieri, toate rezervele cromatice ale omenirii s-au epuizat în pulovăraşul pe care l-a primit, într-o seară cu miros de portocale şi gust de ciocolată chinezească, o fetiţă cu nume de floare, dintr-un sătuc anonim şi înzăpezit.

Probabil că fericirile adevărate au miros de portocale şi vin împachetate în hârtie colorată, au biluţe multicolore, ca jucăria mea de plastic verde translucid, care nu mai ştiu cu exactitate ce anume era, pentru că eram mică şi mă jucam pe covor, iar amintirile sunt amestecate şi multicolore...

Erau acolo toţi, tata, unchii şi mătuşile, mama şi bunica, în sobă ardea focul şi era cald, şi iarnă, şi jucăria cânta nemaipomenit şi... nu mai ştiu, căci povestea s-a sfârşit de mult şi n-are cine s-o mai spună...

Probabil că fericirile adevărate au miros de portocale şi gust de ciocolată chinezească, probabil au totdeauna o mamă şi-un tată, căci ţin de copilărie, exclusiv de ea şi nu mai revin la fel niciodată, oricât te-ai strădui în viaţa conştientă, de om mare şi fără iluzii...

Andrei are 6 ani şi merge la şcoală. E în clasa întâi şi îmi spune, mândru, că are numai "foarte bine", pe când colega lui are şi vreo trei de "bine". ( Misoginism în fază incipientă, desigur, dar inconştient.)

Când mă vede, scoate un sunet care într-o traducere aproximativă, de oameni mari şi incapabili să mai înteleagă totul cum trebuie, aşa , ca mine, ar putea însemna: "Victorie! "

E felul lui de a-şi manifesta bucuria că mă vede şi că o să petrecem împreună câteva ore în care, spune el, se distrează, deşi scrie de zor şi e nevoit să mănânce tot din farfurie. Ceea ce nu e chiar putin lucru, pentru că, dintre toate corvezile zilnice, aceea de a mânca este cea mai mare pentru Andrei.

Venirea lui îmi înseninează ziua, pentru că am cel mai sincer şi mai drag musafir. Vine să-şi facă temele cu mine, să-mi spună câte-n lună şi-n stele şi să se intereseze, avid, când îl mai invit la mine la şcoală, căci tare i-a plăcut în septembrie, când l-am dus. Promite solemn că, atunci când va fi mare, o să vină la mine la liceu, să fiu eu profesoara lui, căci doar nu degeaba sunt mătuşa lui şi "nu se poate, măi, să nu vin la tine la şcoală!"...

Ca să-mi arate că-i sunt dragă, azi mi-a făcut un cadou, pe care nu aveam voie să-l văd decât atunci când era el pregătit, aşa că m-a gonit din sufragerie şi l-a ocrotit cu mâinile lui mici, pătate de cerneală. O singură dificultate a avut: "Măi, ce culoare au ochii tăi?" "Vino şi vezi!" i-am spus, aşteptându-l cu braţele deschise, să-i sărut obrajii roşii cu zâmbet pănă la urechi. "Sunt negriiiiii, a rostit încântat, ştiam eu că n-am greşit" şi mi-a întins timid un desen cu noi doi, într-o lume ideală, în care eu am rochie de prinţesă, şi coroniţă, şi buze pictate cu creionul roşu al dragostei lui de copil...

Acum stau şi privesc desenul naiv şi-mi spun că nicicând n-am primit o răsplată mai frumoasă decât inima mare, roşie, în care sufletul lui intuitiv a ghicit că, pe lângă dragostea ce i-o port necondiţionat, e loc destul, cât pentru toată dragostea lumii.

lirico-prozaice

Cum te mai iubesc, cer intangibil al existenţei mele de om cu cicatrice pe suflet!

Cum îmi percep tic-tac-ul inimii ca pe singura realitate pe care sunt sigură că-mi pot miza întreaga existenţă! 

Cum mai simt că merită, pentru acel poate, aproape neverosimil până şi mie însămi, să nu încetez să sper nebuneşte, să înfrunt ridicolul situaţiei şi privirile mustrătoare ale prietenei mele! 

Dacă ar exista un zeu bun al celor ca mine, sunt sigură că m-ar înţelege şi m-ar mângâia, condescendent, pe creştet. Şi da, de ce nu? m-ar primi în paradisul pe care eu îl ştiu numai din visuri, căci îl creez în fiece zi, încăpăţânat şi disperat totodată, asemenea celor ce, prinşi în vâltoare şi având certitudinea înecului, caută un sprijin până şi în himere... 

Cocoşatul de la Notre-Dame, Quasimodo, privea chipul Esmeraldei cu fascinaţia nebunului şi-a idolatrului. Un cuvânt, deşi infim, este un imbold pentru idolatra din mine. 

Mă bucur chiar şi atunci când mă simt un soi de cobai şi nasc zâmbete amuzate, pentru că, în loc de nimic, orice e mai bine. Psihologie de rob...

Destule de făcut, conversaţii la cafea, cântecelele noi ale lui Radu Almăşan, exerciţii la gramatică- se prefigurează o banală zi de miercuri. Cel mai bine e să nu-ţi pui prea multe întrebări (asta dacă poţi, evident!), să trăieşti ca şi cum ai respira, involuntar, automat. Motive să continui găseşti mereu, doar să vrei să vezi în cenuşiul cerului din dimineaţa asta de noiembrie târziu dârele roţilor de la rădvanul visurilor cu ochi imenşi, din alte timpuri. Când încă nu ştiai semnificaţia cuvântului ireversibil.

În rest, mai nimic...

Şi totuşi, cei de lângă tine te iubesc, au grijă să-ţi fie bine, te sună în fiece zi de nenumărate ori, te copleşesc cu atenţiile lor mărunte, insistă să-ţi faci exerciţiile de fizioterapie, să te dai cu ketonal spray, să zâmbeşti.

Inima bate încă tic-tac, tic-tac, niciun semn, nici măcar unul. Fie! Te temi de păcatul de a gândi altfel, dar o faci, nu te poţi împotrivi, ca şi cum fără acest dor nebun de evadare nu ai putea să porţi zilnic aceeaşi mască şi să nu răneşti pe nimeni. Contradicţie în toate, nesuferit obicei!

urme

Ploaie rece de toamnă, un medic drăguţ, cu faţă veselă, voce caldă şi nume imposibil, sala de aşteptare cu oameni urât mirositori, cu mâini şi picioare în ghips, mizerie şi haine urâte...

Acasă, în liniştea blândă a sufrageriei, toate ţi se par un vis bizar. Visul din care te-a trezit glasul inconfundabil, spunând încet numele tău la telefon e între părere şi amintire. Prea departe... prea multe inconsecvenţe, prea mult imposibil, prea mare distanţa între două oraşe, prea mare inadvertenţa între inimi, prea sticloasă tăcerea.

Un nou episod în care detectivul Poirot descurcă iţele încurcate ale unei crime cu iz interbelic e o binecuvântare. Repede, să nu mai apară nimic altceva.

Peste toate, ploaia rece , de toamnă târzie, cum nu mai sperai.

Un picior în ghips deschide, nesperat, noi perspective: cei de lângă tine încep să te observe, să-şi manifeste rezerve nebănuite de grijă şi compasiune, să te sune când nu te aştepţi, să fie amabili şi plini de solicitudine, să-şi înăbuşe în gând sau printre dinţi orice urmă de exasperare şi de nemulţumire în faţa inocenţei privirii tale , căci neputinţa dezarmează şi-i face pe oameni să pară buni şi generoşi. Să-şi dorească să pară, chiar în faţa lor înşişi, buni şi frumoşi la suflet, să-şi spele toate păcatele, să se achite de toate datoriile trecute, să fie absolviţi de orice vină reală sau imaginară...

Dacă n-ar fi amar, zâmbetul ar putea fi chiar amuzat si ironic.

Dacă nu m-ar chinui acum un gând nărăvaş, care mă face să realizez că sunt îngrozitor de rea şi nedreaptă, aş avea scuze pentru acest mod de a vedea lucrurile, dar iată că n-am!

Sunt chiar ceea ce par: o acritură, plină de ingratitudine. Iartă, Doamne, dreptatea Ta e chiar mai mare decât orice evidenţă!

Cu lacrimi în ochi aflu de la televizor că se pregăteşte să ne părăsească poetul. Vom fi mai singuri şi mai trişti, mai slabi în lupta cu urâţenia lumii, tot mai grea, tot mai fără speranţă.
Vocea lui gravă nu va mai răsuna decât în amintire, privirea blândă, senină, păstrând o frântură din cerul acestui pământ, pe care l-a iubit mai mult ca alţii şi nu s-a sfiit s-o arate, nu se va mai opri asupra noastră, poezia va tăcea, şi pustiul absenţei va deveni una din altele certitudini grele, cu care trebuie să trăim până la capăt.
În cer îl aşteaptă prietenul Nichita, prietenul Sorescu şi mulţi alţii, care l-au iubit, pe care i-a iubit. Cercul lor, al celor care se mută la stele se lărgeşte, noi rămânem săraci.
Odată cu lacrima dintre gene se plecă şi gândul - ca o rugăciune.

http://www.jurnalul.ro/stire-special/scrisoare-tatei-558889.html

Nedreptate peste nedreptate... un şir lung, nesfârşit, aberant şi dureros, pe care-l simţi în carne, în oase, în suflet... Să se termine odată!

Contemplu la TV un peisaj manelizat, populat cu femei de plastic, frumuseţi contemporane, după nu ştiu ce gusturi a căror bizarerie rămâne singura caracteristică de necontestat, controverse pe tărâm casnic pe tema gusturilor, care rămân de nediscutat şi ... nedisputat... seara de joi.
Legea educaţiei, amintirea unui telefon într-o dimineaţă, vocea surprinsă şi matinală: "Bună, dimineaţa, te iubesc!", HI-Q, cafeaua aburindă în bucătărie, iarnă ca de poveste , hotărâri nebuneşti, pripite, rochiţa gri şi alergătură cu Pisi prin oraş, prin zăpada parcului gol... Amintiri intacte, amintiri de neşters, dulci-amare, cu zâmbet hai-hui...
Poze mincinoase în bibliotecă şi-n mine niciun gând.

Ochii mei sunt împotriva mea, privirile îmi joacă feste, înregistrează o viziune opacă, dungată luminos , ca printre storuri, într-o după-amiază incandescentă de vară. M-a curpins oboseala, oboseala care se cerne peste gând şi peste suflet. Tot mai speriată, mai înfrigurată, aştept... nu ştiu ce aştept... să treacă zilele , dar nu ştiu prea bine spre ce. Citesc ceva despre un drum care-mi aminteşte de cărarea pietruită a lui Dorothy, de care nu trebuie să se rătăcească, pentru că numai drumul duce undeva, sigur undeva. Celelalte drumuri nu sunt drumuri, doar iluziile unor cărări şi nu duc nicăieri.
Aştept şi eu plecarea, nu văd niciun drum, dar mă entuziasmează perspectiva, fără idealuri, doar ideea schimbării peisajului. Vineri plecăm spre Bran, câteva zile departe de tot, de oraşul gri, de blocurile gri , sărăcăcioase şi străine, de frigul de la şcoală, de repetabilitatea aceloraşi gesturi de week-end secătuitor şi greu, cu fiecare săptămână mai greu.
În oraşul ăsta parcă nici toamna nu mai are culori, parcă din adâncurile obscure ale finţei lui stinge ceva fiecare felinar aprins al copacilor din ce în ce mai rari.
Doar nevroză de toamnă, aceleaşi obsesii care te copleşesc, ţiuit în timpan şi pastel de suflet.

O sâmbătă seara cu prieteni, vorbe bune cu Ancuţa la o cafea în oraş, apoi acasă, să vedem un film sau la jocul săptămânal de rummy. Ameţeala obişnuită, îngrijorarea fără motiv, încordarea de care nu pot să scap. E rost de Bridget Jones, amica neliniştilor şi bucuriilor mele.
Of, dar şi ce rost au toate fără tine, inima mea? Doar rea voinţă, peste tot doar lipsa ta şi golul dureros în care mă-nvârt fără tine, fără tine, fără tine...
Ce rost au toate dacă nu eşti, ce rost au toate, dacă nu e de nicăieri niciun răspuns, nicio lumină , niciun drum spre tine?
Orele se cern unele peste altele , zilele se-adaugă la şirul celor lungi fără tine, gândurile se-nveninează din cenuşa elementarului nu, ninsori se-aştern peste ghioceii plăpânzi ai iluziilor... Nimic nu are rost fără tine, inima mea . Laimotiv dureros ca o lamă de brici care-mi brăzdează mereu urmele rănilor vechi, fără vindecare. Să fie mâine o zi fără plumb , fără mecanica de carusel nebun a aceloraşi gânduri reci înscrise nedrept în orizontul anilor mei tineri, Doamne, încă tineri...

Dispariţii misterioase, scuze puerile, minciuni pe care te faci că nu le sesizezi, gust amar al aceloraşi experienţe trecute, povară de purtat de care nu te plângi, pentru că ai ştiut, aşa cum ştii că n-ai avut de ales... şi îţi asumi toate . Lucidă până la insuportabil.

Auriu, ruginiu, soare şi glasuri de copii- realitatea unei după-amieze de vineri. Gânduri bune de la prieteni, promisiunea unei cărţi de poezie care te-aşteaptă cu misterul ascuns între paginile virgine, mirosind a tuş şi-a paradis, frig, rochiţa violet, ceai cu lămâie, muzică de suflet, perspectiva unei seri domestice şi dor de limanul naufragiului celor treizeci şi mai bine de ani care-şi cer drepturile.

În palmă liniile brăzdează harta viitoarelor dezamăgiri şi iluzii, iar pe un munte (habar n-am care) se lăfăie o cruce ca o damnare. Creioane colorate, pixuri roşii, stilouri grămădite pe birou peste ochelarii de profesoară( pe care-i urăsc, acum ştiu clar asta )mă îmbie spre nu ştiu ce imbold pe care nu mai pot să-l duc la îndeplinire. Le-am vorbit copiilor azi despre jocuri pe computer, Bacovia şi mitul dacic. Conştiinţa datoriei împlinite, privirile însoţite de zâmbete ar trebui să-mi confirme încă o dată ceea ce spun alţii: că fac ceea ce trebuie. Dar mai e loc de altceva. Nesemnificativul mă năruie.

Inima, o placă de patefon stricată: s-a oprit la aceleaşi note pe care le repetă obsesiv şi iraţional.

O femeie cu unghiile vopsite cu lac roşu întoarce privirea spre sine şi e nemulţumită de absenţa din oglindă.

O femeie cu visurile spulberate se străduieşte zi de zi să nu capituleze în faţa dezastrului pe care, încăpăţânată foarte, îl ia ca pe o provocare şi o efemeridă.

O femeie tânără se preface că nu vede în privirile bărbaţilor decât amiciţie, face pe proasta ca să nu fie nevoită să-i conştientizeze mici şi obscuri.

O femeie tristă visează la un bărbat laş şi frumos, care n-o înţelege şi n-o vrea, dar pe care-l vrea ca-n visuri, ignorând aparenţele de netăgăduit, care-i spun că el nici nu are substanţă, e doar o plăsmuire de adolescentă întârziată. O femeie care are prieteni îi trădează în fiecare zi când nu le ia în seamă sfaturile de a renunţa la idealismul păcătos şi de a vedea că, în fapt, nu există drum spre nimic.

O femeie zăludă nu vrea să se conformeze bunului simţ şi regulior de convieţuire din zodia canonicului egoism de toate zilele... Când o să mă fac mare?

utopii nesfârşite

Să-ţi citesc din O mie şi una de nopţi, tu să-ţi laşi capul pe umărul meu şi să mergi cu mine în poveste, să ştii să m-asculţi şi să te bucuri "până peste marginile bucuriei", să ai răbdare cu tăcerile dese şi cu temerile care mă-nconjoară când şi când, să mă minţi frumos ca să te pot ierta chiar şi atunci când simt că mă minţi, să ne plimbăm prin parc sau să putem merge duminica la biserică, să n-o răneşti niciodată pe mama, să ne uităm împreună la film, să râdem la cîte-o scenă sau să ne ştergem lacrimile de emoţie, să-ţi ascult glasul spunându-mi povestea zilei care-a trecut la un ceas de răgaz şi-o poveste, în bucătărie... Sau să mă faci să râd de vreun banc pe care tocmai l-ai auzit şi se potriveşte cu cine ştie ce situaţie, să mă tachinezi când îţi par prea evident profesoară, să beau cu tine cafeaua, fericită de minunea de a respira acelaşi aer, de a-ţi spune: "bună dimineaţa!" Să merg prin oraşul cu zgomote pe care nu le aud decât în surdină, pentru că inima mea cântă tic-tac-ul silabelor numelui tău, răsunător, de mă mir cum de nu-l aude întreaga planetă...

Să fii, să fiu, să fim, să fie posibil şi altundeva decât în vis- fericire simplă şi inaccesibilă, pe care-aş da însă, fără-ndoială, orice...

Patetic.

Ce să-ţi fac, suflete, să nu mai crezi în oameni? Cum să te fac să fii altfel decât eşti, cum să te dezvăţ tot ce te-am învăţat vreme de mai bine de 30 de ani? Cum să te învăţ cu nonsensul unei lumi aberante, cu ideea că minciuna se poate ascunde până şi-n ascunde până şi-n ochii unei fetiţe de 16 ani, care se joacă de-a femeia , în egoismul ei inconştient?

Cum să ajungi, suflete, să-nţelegi ce nu se poate înţelege, cum să te obişnuieşti cu existenţa răului din jur şi, mai ales, cum să nu te mai doară?

Aş vrea, dintr-o dată. să fiu altfel decât sunt, să pot să nu mai iert, să pot să întorc spatele unei rugăminţi fără să simt că fac un sacrilegiu, să pot să pedepsesc aspru greşeala, să nu mă mai doară suferinţa altora ca şi când ar fi a mea...

Să pot să fiu altă camelie decât cea care sunt, să nu-mi mai simt inima ca o rană însângerată de imperfecţiunea lumii în care trăim, în care minciuna sfruntată copleşeşte privirea unei fetiţe de 16 ani, aşa cum nu ştiam că se poate... şi n-am să poţ învăţa niciodată să accept că se poate, în ciuda tuturor evidenţelor.

Oare naivitatea nu-i tot o faţă a prostiei?

O zi trăită în turcoaz. cu zâmbet pe obraz după vise frumoase. De-ar fi posibile, de-ar fi... Mona-mi spune să am răbdare. Şi am, deşi tânjesc permanent după acel tip de fericire întrezărită în alte existenţe, niciodată trăită cu adevărat. Înăbuşită de platitudini din toate părţile, mă încăpăţânez să evadez din realitatea care nu-mi place şi mă amăgesc cu frânturi din ceea ce trebuie să fie fericirea învăţată din cărţi, din poveştile altor aripi întinse spre cerurile cele albastre ale certitudinilor.

Şi ce dacă? Nu-mi permit să n-o fac, pentru că omul sufletului meu mă aşteaptă dincolo, la celălat capăt de vis , se hrăneşte cu aceeaşi speranţă nerealistă pe care, poate, uneori nici măcar nu şi-o recunoaşte şi habar n-are că eu sunt răspunsul tuturor întrebărilor lui, că drumul e mai scurt decât ar părea, că toate se pot sfârşi cu un dram de curaj şi de frumoasă nebunie, că toate pot începe printr-un simplu da... Un da minunii, posibilului aparent imposibil, unei vieţi altfel...
Atât de simplu, o, atât de simplu! ....
Nebunii de luni, nu-i aşa, sufletul meu?...

Octombrie senin ca un început de primăvară. Ultimele zile în care soarele te-mbie să ieşi din casă şi să-ţi răsfeţi retina cu horbota multicoloră a copacilor ce-şi împărtăsc, darnici , minunile de aur roşu şi galben şi verde stins... Crizanteme stângace sub coroana merilor din curte, parfumul ultimilor struguri şi o zi pe care-am dorit-o nesfârşită, ca şi întâlnirea cu valenciana mea Julia, pe care-am regăsit-o neschimbată şi frumoasă ca acum câţiva ani. Parcă ne-am fi despărţit ieri, pe peronul gării din Valencia, printre zgomotele civilizaţiei şi tarabele cu suveniruri.
Acum, nostalgia unei zile luminoase şi a unor vorbe de la suflet la suflet, portet în roz şi parfumat cu parfumul nou- capriciu nevinovat, motiv nou de zâmbete (oricum prea puţine, ai decis azi observând seninătatea Juliei) şi sonetele lui Voiculescu pe masă şi lângă inimă.
Hotărâri de schimbare, mereu aceleaşi, pe buzele date cu ruj. Toamnă blondă şi-o dorinţă nebună de viaţă, de soare , de bucurie.

tonuri

Toamnă hâdă, vânt rece răvăşindu-mi părul, stropi de ploaie rece înlăcrimând  obrazul, realitate pe care-o percep din ce în ce mai aprig, mai coerent, după ce ani de-a rândul am ignorat-o cu desăvârşire. Portret în violet al unei îngrijorări bântuind printr-un parc străin, din oraşul atât de iubit al speranţelor studenţiei. 

Dimineaţă, cartea de pe masă dezvăluie pe fundalul negru al păsării de pe copertă, scrisul roşu ce însângerează războinic titlul elegant, lângă cafeaua îmbietoare, fără zahăr, amară - repere ale unei zile de miercuri înfiorător de lungi. 

Portret în cenuşiu al aşteptării fără speranţă şi fără sorţi de izbândă... 

In deget, aurul sclipeşte prietenos, pe mâna cu care scriu litere cenuşii, chircite şi trădătoare, căci dezvăluie gânduri ceţoase şi reci. Lipsa de perspectivă în visul cel mai drag, care se-ndepărtează  cu fiecare secundă din şirul lung, lung, tot mai lung al conştientizării implacabilului "nu". 

Obligatoriu, se impune o schimbare de suflet. Cu cine? Cu ce? N-are nimeni nimic de dat şi nimic de primit. 

 

Mă reazăm cu încăpăţânare de un vis irealizabil, după cum pare. Îmi caut prin suflet legături prin care să mă ancorez în realitatea utopică a visului meu, mă agăţ de resturi de iluzii şi de ce-mi mai apare în gând şi nu mă las. 

Un cuvânt bun  mă întăreşte, îmi ridică aripile până sus, spre orizontul pe care nu-l văd decât eu, cu riscul de a stârni nedumerirea prietenilor, pe care-i surprinde atâta încrâncenare în ceea ce ei spun că este, în mod evident, IMPOSIBIL. 

Şi totuşi, aşa cum spune şi Tenessee Williams: "Un vis persistent isi are rostul lui si uneori se si realizeaza". Aşa că... de ce nu? Doamne, nu osândi nebunia visărilor mele!..

Nelinişti de fundal de suflet. Nu reuşesc să fiu eficientă în mai nimic, îmi zboară gândurile aiurea, ca un stol de vrăbii speriate şi fără ţintă. Niciun fel de alegere nu-mi permit, condiţionată din toate părţile, prizonier în colivie. Ce bine era înainte, ce bine era! Cum ies din pânza de păianjen, din inerţia în care mă cufund pe zi ce trece?Nu mă pot mulţumi cu starea hibridă în care mă complac, dar nici altfel nu e mai bine.
Aştept cu naivitate o minune care nu mai vine, dar eu o aştept iraţional, condusă de o voce lăuntrică insistentă şi nerealistă ca mine. Şi dacă-ntr-o zi... viaţa s-ar schimba în minune? Şi dacă...? Ce simplu e, de fapt!!!
Vorbe bune la telefon cu Mona, veşti bune, în sfârşit, de la ea, de la Anca, de la toţi. Veşti bune de la prietenii sufletului meu- cele cinci colţuri de stea ale vieţii mele de-acum, cele cinci degete ale mâinii mele drepte cu care scriu, cu care mă închin, cu care îi mângâi şi cu care îi număr la infinit în inima mea.
Mă bucur de bucuriile lor, de starea de normalitate pe care-o trăiesc şi eu prin ei. Simt căldura inimilor lor bătând alături de zâmbetele mele. Luptăm să nu ne înstrăinăm, cu fiecare telefon pe care-l dăm sau îl primim, cu fiecare gând pe care-l avem unul pentru altul zi de zi. Familia noastră între care se ţes legături nevăzute, altfel decât cele de sânge, din fire nevăzute de gând, de emoţie, de grijă, de atenţie, de suflet, în definitiv. Sfidăm egoismul.

Timp risipit printre hârtii fără sens, vorbe tăioase aruncate fără finalitate omului drag de lângă mine, contracte oficiale şi conştientizarea propriei risipiri... Defecte cât roata carului, uşoară indolenţă, Război şi pace pe birou, prea multe de făcut, proastă gestionare a timpului care nu-mi mai ajunge, zbucium continuu, clipe pierdute din puţinul celor care mi-au mai rămas. În fine, mai nimic din tot ceea ce-mi propusesem să fac, n-am făcut.
Maimuţica lui Coco zâmbeşte strâmb dintr-un colţ. Are o inimioară din lemn prinsă de gât, ca o promisiune prea grea de purtat şi dus la îndeplinire. Niciodată n-am înţeles de ce-i plac maimuţele. Poate pentru că nici ele nu-şi ţin niciun fel de promisiune... asta , dacă nu cumva sunt chiar mai demne decât noi, în virtutea deplinei lor libertăţi şi nu fac niciodată promisiuni...
De ce vând oamenii iluzia unor promisiuni pe care ştiu dinainte că nu le vor duce la îndeplinire niciodată? De ce, de ce.... seria întrebărilor fără răspuns nu opreşte tic-tac-ul înţepător al inimii, care nu se-nvaţă minte şi uită mereu ceea ce-a promis cu câteva clipe în urmă...

septembrie, luni

Zi frumoasă. Cu soare, cu multe de făcut, cu zâmbete de copii, din nou. Gândul repetă , mereu, obsedant, ca o placă de patefon zgâriată, acelaşi tic-tac din inimă, deşi...

Deşi las în urmă tot, ziua de ieri, cu toate ale ei, cu masa la mama, cu drumuri pe ploaie, cu sensuri giratorii, semafoare, automobile trecând unul pe lângă altul, amintiri vagi, al căror rost încă nu-l înţeleg, cu vizite nesuferite, în care-a trebuit să suport prezenţa unor oameni care nu mă suportă. Cineva, în universul ostil, se distrează copios, iar mie-mi rămân mereu întrebările: de ce? până când? Ei, nu are oricum, niciun rost! Fie toate !

Septembrie, luni.... ca-ntr-un cântec. Sunt fericită? De ce n-aş fi? Şi totuşi...

Tic-tac...

Nu ştiu de ce scriu, scriu pentru mine... poate pentru ca să-mi înving efemerul din fiecare clipă, din fiecare trăire. Că să nu uit că e frumos să trăieşti în starea de graţie a dragostei, a minunii spre care mă îndrept în ciuda a toate nu-urile grele şi implacabile.

Zbor de fluturi pe un câmp alb , în umbrele gândurilor, cuvintele îşi lasă umbrele lor incongruente pe pagina albă şi în inima mea care bate, regulat, tic-tac-ul celor două silabe de care atârnă toate speranţele. Naivitate de neînvins, sfidare a uniformităţii şi a cuminţeniei lumii organizate, din care nu fac, totuşi, parte... Dorinţă de schimbare, tânjire spre ceea ce ştiu că pot fi şi nu sunt, toate în spatele unor cuvinte inegale, care ascund poveri ce nu pot fi transferate nimănui.

Doamne, Doamne, nădejdea ne ţine când plutim spânzuraţi în firul de vis , deasupra prăpăstiilor din noi şi bunătatea Ta e chiar mai mare: Să fie ziua aceea şi să fie, în sfârşit, bucuria şi împlinirea pe care mi-o amâni de atâta timp!

La curs, prin pânza cenuşie a plictiselii, prin monotonia monologată, speranţe timide ca ghioceii, sub zăpadă, fac să pălească atâtea posibile controverse morale, întrebări fără răspuns, gânduri fără leac. Aerul e insuficient şi aştept un fir de gând din partea cealaltă, care nu vine, nu vine, nu vine... Mă rătăcesc printre falsuri, te rătăceşti printre absenţe de prea mult timp. E timpul să vii acasă, e timpul să vii acasă. E timpul.

Privesc ceasornicul ce măsoară trecerea timpului aşteptării. Spre nimic trecerea, spre nimic, căci sunt nimic cu fiecare clipă, câte puţin, cu fiecare secundă care trece. Tic-tac, tic-tac... încă, inima mea, încă...

Gânduri cenuşii, zi cenuşie şi lungă. Printr-un ochi de geam, foşnetul ultimului verde al anului acesta, agonizând în toamnă. Albastru indigo pe masă, în jur preocupări decupate în glasuri dezorganizate, care-mi rănesc timpanul... Dor de umblat hai-hui, pe malul lacului Tei, dor de cuvânt de miere cu oameni dragi şi peste toate, tic-tac-ul înţepător al inimii, îngânând cântecul pe care l-a învăţat în vremea din urmă...

cu drag , de prieteni...

Prietena mea, Di, mi-a vorbit, acum câteva minute, despre timpuri trecute, despre oameni dragi, despre amintiri dulci-amare, cu parfum de naivităţi tinere şi entuziaste, trezite de rândurile mele.

Prietena mea mi-a reamintit că, la mii de km distanţă, simţim la fel, memoria sufletului nostru păstrează aceleaşi imagini de neşters şi m-a făcut să simt că nimic nu a fost în van, că toate au contribuit cu ceva la sufletul meu de azi, că port în mine urmele a tot ce-am trăit împreună, care-au trebuit să se întâmple aşa şi nu altfel... Poate pentru că fără clipele acelea nu am fi evoluat, nu ne-am fi îndreptat spre ceea ce azi cred că putem numai privilegiul de a exista, minunea clipei de acum.

Pe drumurile vieţii mele deseori am rătăcit fără speranţă, dar nu pentru că ea s-ar fi rătăcit, ci pentru că eu n-am mai avut putere să strâng iarăşi din mine aptitudinea de-a o întrevedea printre lacrimi. Deseori m-am recompus din fărâme, deseori prietenii mi-au întins mâini de încredere atunci când nu credeam că se mai poate, m-au făcut să văd soluţii în a căror existenţă nu credeam, mi-au oferit un braţ pe care să mă spijin şi un umăr pe care să plâng.

Prietenii şi-au deschis inima în faţa tăcerilor mele, mi-au şters lacrimile cu un şerveţel galben, mi-au cântat cel mai frumos "La mulţi ani", mi-au umplut casa când pereţii se ofileau de singurătatea-mi, mi-au spus glume ca să-mi aducă lumina surâsului, mi-au fost familie- fraţii şi surorile pe care le-am jinduit şi nu le-am putut avea niciodată, mi-au dat suflet din sufletul lor, mi-au colorat lumea ameninţată să fie copleşită de gri.

Ochii şi glasul prietenilor mei sunt repere ale normalităţii într-o lume parcă în fiece zi mai anormală. Gândul lor bun e scutul meu, e acel ceva care mă face să rezist în picioare, printre valuri sau prin deşetul deziluziilor cotidiene.

În inima mea, ca-ntr-un caleidoscop, stau file de viaţă pe care le-o datorez, mai frumoasă, prietenilor mei, puţini la număr, dar mereu.

Şi de-ar fi, ca-ntr-un ceas de absolută sinceritate, să-mi dezvelesc adâncul cel mai curat al fiinţei mele, le-aş spune în limbile îngerilor şi ale oamenilor: mulţumesc că mă faceţi să fiu, pentru că prin voi sunt.

Zi cu soare, cu multe de făcut, cu vorbe bune cu Ana, cu facturi, eşarfe albastre şi cărţi… Toamnă frumoasă prin oraşul năpădit de şcolari, în uniforme noi, cărând în spate ghiozdane ce se vor umplute de povara caietelor de teme… Mere roşii cumpărate de la taraba din colţ, autobuze şi bolero galben, dor de linişte după o noapte cu vise hidoase, amintiri ale unor amărăciuni pe care le retrăieşti odată cu primele zile de toamnă… Tocurile poartă paşi visători printre oameni grăbiţi, spre casă… Acasă e prea rece, soarele nu e destul în bucătărie, pe holuri, pe nicăieri.

Google translate te ajută să-i spui un cuvânt bun unei prietene din Kenia, care se plânge că-i prea cald la ei… Dor de vară, de soare mult şi străzi încinse, de miros de tei şi de libertate azi, când ai viaţa cu program, printre zâmbete şi îmbrăţisări de copii, bibliografii obligatorii, teme pentru studii de caz , manuale şi scheme de recapitulare…

Afară, în colţul străzii, întoarce maşina de îngheţată, în sunetele muzicii mecanice, amintind de păpuşi şi circ…

Cartea te aşteaptă, mama nu-ţi răspunde la telefon, te gândeşti să profiţi de ultimele zile privilegiate, cu soare blând prin fereastră… Cineva o bârfeşte pe Teo pe un site aberant, fără să se semneze, desigur, şi te doare, că o iubeşti… Cineva ţi-a spus că e bine şi dacă te urăsc oamenii, înseamnă că eşti important… ce filozofie!!! Idiot, n-ajută la nimic! Vrei doar să fie soare şi să uiţi de răutatea din jur!

După ce-l citeşti pe Mircea Nedelciu descoperi că te poate surprinde, că e proaspăt şi complex, că scrie cu umor inteligent, că sorbi paginile cu delectare adevărată, pe care n-ai mai incercat-o din adolescenţă. Metafora e subtilă şi transpare printre umbrele prozaismului, autorul e sensibil şi rafinat, erudit într-un sens care-ţi place, fără preţiozităţi nesuferite şi snoabe ale atâtor nume mari contemporane, vehiculate ca pe un stindard de semidocţi cu pretenţii de intelectuali. Recent, te-ai aflat într-o poziţie de spectator al unor orgolii ce ascund sărăcăciosul unor scoarţe cerebrale fără prea multe denivelări. Te-a obosit fără măsură şi te-a făcut să-ţi pui intrebări despre toate şi toţi... şi, cel mai trist, despre tine... Azi bucuria şi starea aceea de bine pe care ţi-o dă o carte bună te luminează pe dinăuntru şi te face să uiţi de toate cele ale trăirii într-o lume mică, plină cu prea mulţi oameni mici...

Fericirea adusă de-o veste bună te readuce, subit, la vârsta bucuriilor fugare ale bomboanelor pastelate şi alunecării nebune într-un carusel multicolor.
Redevii, subit, copil în faţa unei surprize dulci, în învelitoare strălucitoare, cu ochi umezi şi rotunzi, cu obrajii ardenţi şi îmbujoraţi de nerăbdarea descoperirii minunii ascunse, care-ţi pune lumea la picioarele tale micuţe, cu ciorăpei albi şi pantofiori cu funde de lac...
De-o vreme - cam lungă, bate-o vina!- veştile bune sunt aşa de rare, încât şi bucuriile-s mai sărăcăcioase şi mai şubrede, de parcă, odată cu vremea poveştilor, s-a dus şi toată bunătatea şi tot optimismul lumii. Poate de aceea ne bucurăm mai mult şi mai intens de fleacuri sau de normalitatea atât de rară într-o lume din ce în ce mai anormală.
O veste bună aduce cu sine şi speranţa că lucrurile reîncep a avea sens sau şi-l găsesc, în cele din urmă, pe cel adevărat şi rătăcit într-o mare de dezamăgiri.
O veste bună e ca un far: luminează depărtările visărilor neţărmurite, călăuzeşte pânzele corăbiilor de gânduri spre liman liniştit, dă încredere şi alungă însingurarea în care ne-nvăluim ca într-un scut, în aceste timpuri înviforate de amară şi deziluzionantă contemporaneitate.
O veste bună te întoarce - a câta oară? - la Dumnezeul nădejdii, la atitudinea păstrată într-un cotlon de suflet pentru zile de adevărată sărbătoare: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!"
O veste bună într-un conglomerat de zvonuri cu iz de politichie de şi mai puţin de doi bănuţi e o eliberare de frustrările acumulate în nevoinţele adaptării la un soi de existenţă desprinsă, parcă, din mascarada teatrului absurd.
O veste bună e ca picătura de ploaie ce cade peste un tărâm sufletesc ars de setea unei vieţi frumoase, ca-n basmele cu care ne-au deprins bunici albe şi taţi osteniţi, cu răbdare nesfârşită şi zâmbet în colţul buzelor pentru isprăvi năstruşnice...
O veste bună te face să-ţi ridici fruntea, să-ţi îndrepţi coloana pe care se chircesc, printre vertebre, invizibile, dar atât de grele poveri de "om mare"( a se citi matur, cică!!!) şi să-ţi spui ca Iona, sorescianul şi atât de omenescul Iona: "dar nu mă las, plec din nou! răzbim noi, cumva, la lumină!"
Fie!

Mi-e dor de tata. În septembrie întotdeauna mi-e dor de tata. Mereu la fel, după ani în care îmi zâmbeşte doar din amintire, mereu la fel... De parcă ne-ar fi lăsat ieri, de parcă n-ar fi trecut atâtea zile fără să-l aud vorbind, fără să-i văd silueta discretă şi subţire prin curte, venind de la cine ştie ce treburi, mereu aceleaşi, mereu prea multe şi prea obositoare şi mereu fără să se plângă de asta.
De ceva timp îl visez, venind de undeva, de la câmp sau de foarte departe, după o lungă şi obscură absenţă, vorbindu-mi blând şi cu tristeţea pe care i-o ştiam atât de bine. Îmi povesteşte câte ceva, îmi face daruri şi eu ştiu, dimineaţa când lumina zilei îl îndepărtează din nou odată cu visul, că nu sunt singură... Simt în inima mea că pe toate le ştie de acolo de unde e şi îi simt bunătatea şi de dincolo de vieţuirea asta efemeră, ca-ntotdeauna.
În septembrie, când aerul e cald de parfumul strugurilor din faţa casei noastre, când începe şcoala, când pe mama o simt din ce în ce mai temătoare şi mai singură, când mi-amintesc zgomotele familiare ale normalităţii copilăriei mele, în septembrie mi-e dor mereu de omul bun şi enigmatic care-a fost tatăl meu.

suflete, bun la toate....

De câteva zile mă locuiesc versurile Mărinului meu de suflet, Sorescu cel de toate melancoliile şi zâmbetele mele şi merg printre oamenii coloraţi şi reali de parcă mi-aş duce inima ca pe-o cutie pe care scrie FRAGIL : "O, suflete, bun la toate... mă gândesc că tu ne încurci, că ne eşti prea devreme..."

Prea devreme încercăm gusturile vieţuirii acesteia, mai ales pe cele amare ale dezamăgirilor... Oamenii dezamăgesc cel mai mult, gustul micimii şi limitării lor e cel mai amar, mai ales când ei se pretind "intelectuali"... sau, mă rog, au acest statut social... Te uiţi şi te cruceşti, cum ar spune mamaie, de "cât de mare e grădina lui Dumnezeu" şi de cât de demni de statutul de exponate la o altfel de grădină sunt unii dintre semeni...

Mă feresc, nu ştiu de ce, contrar a tot ceea ce am învăţat în câţiva ani de şcoală şi de viaţă, să spun generic "aproapele" meu, căci nu-i simt deloc aproape de drumul meu şi, cu atât mai puţin de mine, pe unii dintre convivi... Nu pot să-mi mint acel ceva din mine care-mi spune că albul e alb şi răul rămâne rău, orice scuze i-ai aduce... Nu pot să tac în faţa nedreptăţii, nu-mi pot educa îndeajuns voinţa să se plece în faţa nonsensului, neadevărului, nesimţirii, arbitrariului şi demenţei unor hotărâri împotriva logicii, luate de cretini...

Voi fi experiind vreun soi măsluit de mândrie şi n-o percep, nu ştiu, dar mă simt tare departe de interese îngustate de individualism, pe care le văd şi le cataloghez inflexibilă drept meschine, încât nu-i pot numi pe mai niciunul dintre oamenii aceştia mici aproapele meu... Iartă, Doamne, nebunia gândului meu trufaş!

Of, suflete, bun la toate!!! Toate gusturile le deprinzi, dar nu te poţi păcăli că-ţi şi plac...

Povestesc cu Cri despre banalităţile vieţii casnice şi dezamăgirile profesoratului nostru atât de blamat de toată lumea. Cartea mă aşteaptă pe masă de-aseară, de când, cu pleoapele ostenite de somn, am abandonat-o cu gând să mă dăruiesc ei azi în deplinătate. Cerul plumburiu de toamnă nu-mi face nicio promisiune, lumina searbădă se strecoară prin ferestre şi e tot mai frig... Poveştile nu mai curg, nu-s urechi să le asculte, doar inima mea le jinduieşte încă, încăpăţânat şi absurd.

Prietena mea, Şeherezada, spune poveşţi minunate sultanului inimii ei... Inima mea n-are sultan, n-are stăpân destoinic s-o asculte sau să merite poveştile ei.

Prietena mea, Şeherezada, spune poveşti ca să-şi salveze viaţa, iar eu îmi ţes un fir sortit să se năruie încet, zi după zi...

Prietena mea, Şeherezada, păcăleşte moartea în fiece noapte, prin isteţime şi har, năzuind să-i învingă sultanului teama de sine şi de răutatea lumii. Eu nu reuşesc să mă mai păcălesc nici măcar pe mine.

Oh, cuvintele, cuvintele, cuvintele- păsări albe, speriate, egrete rătăcite într-un ţinut îngheţat şi vrăjmaş, care le alungă mereu spre un nicăieri al absenţelor...

reîntoarcere la verde

Iubesc verdele, aproape toate tonurile de verde. Verdele fistic al verii a crescut în mine şi e acum intens, întunecat, amintind de acele de brad , de întunecimea sănătoasă a pădurilor de munte, teribile prin misterul pe care-l cuprind. Astept un verde de încredere, familiar, ca un semn al unui drum lung care duce spre bine. Acumulez sufleteşte, în fiecare zi, în ciuda tristeţilor, dezamăgirilor, necazurilor vieţii cu oameni mici, speranţa verdelui cald, măcar acum...

Seara începutului de toamnă se strecoară, rece, să-mi fure amintirile. Amintirile unor seri de vară, calde, cu luna galbenă deasupra Catedralei, deasupra blocurilor gri, cu surprize liliachii, seri calde şi galeşe, printre vitrine luminoase, peste zgomotul copiilor ce se dau cu rolele şi-şi trăiesc inconştienţi inocenţa.

A fost o zi în care-am avut, din nou, certitudinea că pot să fac multe lucruri cu sens şi să pun ordine-n lucruri, în care mi s-a furat, încă o dată, posibilitatea de a arăta mai mult din promisiunile ce le am de oferit, ascunse-n mine ca-ntre paginilie cărţii noi, cu coperţi colorate din anii copilăriei. Ei, nu-i nimic, îmi zic cu năduf şi merg mai departe.

Acumulez sufleteşte... şi verdele creşte în mine cald şi curat, ca şi cum aş trăi o nouă primăvară.

De mai bine de-un ceas somnul nu vrea să se mai întoarcă. O mie de gânduri şi-o mie de supoziţii, visuri, scenarii se ciocnesc îndărătaul tâmplelor...

Un vis, cel mai frumos, se repetă, luminos, într-un decor mereu diferit, cu replici "variaţie pe aceeasi temă" ale aceloraşi personaje, care s-au ocolit de atâta timp, încât întâlnirea pare neverosimilă chiar şi-n vis... Fantasme ale unei poveşti care nu s-a vrut spusă, parcă în ciuda a tot, cu înverşunare absurdă a unui destin vrăjmaş şi ironic.Mereu te-ai întrebat cum ar fi fost dacă şi mereu ţi-a rămas gustul amar al lui "nu ştiu"...

Ameninţarea zilei incendiare de august se strecoară în suflet ca o fata morgana. Şi dacă, de data asta, mirajul capăta substanţă şi culoare? Ei, nu se poate!!!

"Seven pounds"

După un film ca "Seven pounds" în minte ţi se pot deschide şi alte perspective asupra vieţii, pe care nu ţi le-ai fi putut imagina înainte. L-am ocolit ceva vreme, probabil din nişte motive absurd de subiective, dar azi am reuşit să-l văd până la sfârşit şi am rămas cu regretul că n-am făcut-o mult mai devreme.

M-am tot gândit că, în ciuda paradigmei hollywoodiene, povestea în sine e impresionantă şi te cam pune pe gânduri. Probabil că sentimentul de vinovăţie l-am încercat toţi în anumite momente existenţiale mai puţin fericite, dar foarte puţini dintre noi pot să-şi şi repare erorile sau, măcar, să facă ceva care să scadă din acea cantitate de vină resimţită împovărător pe umeri.

Presupun că nici nu e neapărat necesar să recurgi la gesturi melodramatice, uneori un simplu "iartă-mă" e de-ajuns, e acţiunea reparatorie cel mai puţin costisitoare, dar şi cea mai dificil de îndeplinit, pentru că implică învingerea mândriei- asta, desigur, dacă nu eşti un ipocrit care se joacă mult prea uşor cu vorbele, golindu-le de semnificaţii.

A ajunge să mai faci şi ceva care să repare eroarea a devenit astăzi un fel de lux, pe care oamenii civilizaţi şi mult prea importanţi nu şi-l mai permit, e prea mare deranjul... Ceilalţi să se mulţumească şi cu mai puţin, ce tot atâta pretenţii?!!

Darurile sunt mai totdeauna cu un prilej, mai totdeauna convenţionale, mai totdeauna lipsite de sensul lor cel adevărat: bucuria de a-l bucura pe celălalt, de a face gesturi gratuite fără a aştepta nimic în schimb, nici măcar mulţumiri.

Mi-amintesc că am întrebat, cândva, un bărbat care este cel mai generos lucru pe care l-a făcut pentru o femeie şi răspunsul a fost : am iertat. M-am gândit şi-atunci, mă gândesc şi azi că iertarea, de fapt, e cel mai egoist lucru pe care-l putem face, întrucât nu iertăm pentru ceilalţi, ci pentru noi, pentru a ne ostoi nevoia noastră de a deveni mai buni, de a ne recunoaşte slăbiciunea de a nu putea să trăim fără cei ce ne-au greşit şi a căror prezenţă lângă noi nu mai poate fi justificată logic, decât prin iertarea şi generozitatea noastră... Poate tot un fel de egocentrism?...

Simbolic vorbind, "inima" ne-o dăm cu greutate, afecţiunea noastră se oferă cu rezerve, cu ezitări, cu şovăiri, cu înterogaţii nesfârşite şi cu probe de "bene merenti", pretinzând ca aşteptările să nu ne fie înşelate, pentru că înseşi cutumele societăţii şi vremurilor în care trăim, însăşi educaţia pe care-o primim de mici ne învaţă să fim neîncrezători faţă de ceilalţi, să avem grijă, nesfârşită grijă...

Şi ne menţinem mai mereu întru aceste delimitări convenţionale, ca Făt-Frumos în tărâmul tinereţii fără bătrâneţe, străduinde-ne să nu călcăm interdicţia, să nu ajungem în fatala vale a plângerii interumane, pentru că ştim că e ireversibilă, că acolo ne pierdem inocenţa şi seninătatea atât de comodă.

Să-ţi dai inima - în sensul cel mai propriu al cuvântului- cuiva care are nevoie de ea mai mult decât ai tu, e azi doar o ficţiune care întrece până şi basmul, unde-am învăţat că totul e posibil, de unde ştim că binele învinge totdeauna şi perseverenţa în el este întotdeauna, dar întotdeauna răsplătită...

Poate din pricina asta filmul aduce după sine un moment de tăcere şi meditaţie necesară - de ce nu?- în vâltoarea cotidiană prin care trecem cu toţii și ne înstrăinăm a face daruri mult mai puțin categorice, mult mai puțin importante... 

constanţe

Un prieten drag mă acuza azi de inconsecvenţă, prilej de reflecţie asupra unor lucruri care mă definesc şi pe care pot să mi le revendic ca fiind parte a fiinţei mele. Nu ştiu dacă-s multe, dar, cele care sunt, sunt statornice, drept care protestez şi mă apăr de „acuzaţie”, după o mai atentă reflecţie în atare direcţie.

De ceva ani sunt consecventă în a-mi începe dimineţile cu cafeaua amară, pe care de fiecare dată o pregătesc în exces, cât pentru doi, deşi uneori nu-s decât eu cea care-o savurează.

De ceva ani am noptierele pline de cărţi care aşteaptă rândul lor să le duc la ultima pagină, poate nu ca-n adolescenţă, dintr-o largă respiraţie, fără să le las din mână , dar constant, ca un exerciţiu definitoriu, căci fără cărţile mele n-as fi nimic.

De ceva ani văd cu repetiţie, fără să mă plictisesc, acelaşi film, care mă face să râd şi să plâng, meteahnă pe care, odată ce-am căpătat-o, nu mă mai pot dezbăra de ea: îmi împart cu Bridget Jones şi bucuriile şi tristeţile…

De ceva ani urăsc ştirile, care-s întotdeauna proaste, mă feresc să demonstrez proştilor că n-au dreptate şi rămân la fel de consternată în faţa răutăţii gratuite a acelora cărora le acordasem un loc special în viaţa mea…

De ceva ani visez aceleaşi visuri cu ochii deschişi şi, când le cred realizate, îmi scapă printre degete ca fugărite de-o haită de lupi flămânzi …

De ceva ani muzica visărilor mele mi-o intuiesc cei de la Taxi, mă trezesc înaintea alarmei telefonului mobil cu câteva secunde, urăsc negrul şi dorm fără cercei…

De ceva ani inima mea cântă un singur cântec, se înveleşte în acelaşi albastru, face aceleaşi greşeli, în ciuda a toate…

Cumpănim adeseori mult şi luăm deciziile cele mai proaste, probabil pentru a le face dreptate celor care spun că deciziile mari, cu cele mai multe şanse de izbândă, se iau pe neaşteptate, ascultând de o voce interioară care e mai puternică decât raţiunea.

Ştii oameni care, într-un moment de inspiraţie au "tras lozul cel mare", cum se spune, au flatat hazardul şi acesta i-a răsplătit. Aşa cum ştii şi oameni care au chibzuit minuţios, ani în şir la o decizie majoră şi , când au luat-o, s-a dovedit a fi greşită. Cum e mai bine, nici acum nu ai certitudinea ...

Te frămânţi, te străduieşti să faci totul ca la carte, să atingi perfecţiunea, să nu dezamăgeşti pe nimeni şi , deodată, lucrurile îţi scapă de sub control, rezultatele la care ajungi împotriva voinţei tale sunt alandala şi nimic nu e ca-n reţetă... de-ar exista o reţetă!

Ştii oameni care trăiesc într-un prezent continuu, ignorând complet ziua de mâine, ba chiar şi clipele imediat următoare, care nu-şi pun atâtea probleme existenţiale, care nu despică atât firul în patru, se abandonează actului trăirii fără nicio rezervă. Îi priveşti uneori cu jinduirea firească de a reuşi exerciţiul de empatie măcar pentru o zi, să afli cum e... Haotic, în afara oricăror cutume şi a oricărui conformism, inegal şi teribil, dar e foarte probabil ca haosul ăsta să aibă un gust de libertate necunoscut ţie şi celor ce robesc pe ogorul gândurilor fără odihnă, a grijilor consecvente şi a nenumăratelor scrupule...

Uneori, un dor de eliberare îşi ţipă răguşit drepturile şi zgâlţâie gratiile sufletului... Uneori, un freamăt de revoltă se ridică din străfundurile fiinţei tale epuizate de atâta aşteptare fără rost şi abisurile aduc la suprafaţă binecunoscutele "de ce"-uri... Fără rost şi ele, ca mai toate...

Damnarea e încă o realitate pe care nu poţi s-o accepţi, e încă un nonsens cu care trebuie să trăieşti. Cel mai greu e că, pentru toate, trebuie să găseşti echilibrul şi dreapta măsură.

Trec fulgerate gânduri prin noaptea dindărătul tâmplelor şi nu vezi nicăieri niciun liman. Însă ştii că e, dar n-ai ochi să-l vezi, deşi e atât de aproape de tine, la distanţa unui gând fierbinte, a unui gest de plecare a genunchilor şi a frunţii: "Şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne izbăveşte de cel viclean..." Amin.

Început de săptămână cu prieteni. Ce bine că-i am, Doamne, ce bine că-i am! Fără prieteni gustul amarelor tristeţi învăţate pe de rost anii din urmă te-ar năpădi iarăşi, te-ar copleşi fără să-l mai poţi înlătura cu nimic. Prietena mea cea bună avea bluză verde fistic şi zâmbet cât lumea de larg. Prietena mea mi-a zâmbit ghiduş, tolerând trăsnăile pe care le mai fac, din când în când, arâtându-mi mustrător un deget cu unghia lăcuită roz, printre zâmbete complice.

Depăşind platitudinea rândurilor însăilate printr-o păcătoasă durere de cap, am început săptămâna cu prieteni, hotărâtă, după ce-am privit maşina Ancăi plecând spre Bucureşti foarte de dimineaţă, să-mi fac lumină în viaţă, să-mi pun ordine-n lucruri, să citesc mai mult şi să-i urmez sfaturile, desigur după ce-mi beau cafeaua printre trandafirii mamei, pe banca din faţa casei.

Evident, n-am dus la îndeplinire dezideratele matinale decât pe sărite, ca-ntotdeauna, de altfel… Am făcut dulceaţă de caise, am făcut planuri de plecat la mare, am iubit şi-am urât şi-am ascultat minciunile cu care m-am obişnuit de atâţia ani şi pe care le urăsc… N-am citit nici măcar un rând şi sentimentul culpabilităţii e suficient de statornic încât mă face să n-am odihnă, dar nu suficient de puternic să mă îndepărteze de tastatură şi să mă îndrepte spre cartea începută de câteva zile…

Pe una dintre noptiere, dintr-o fotografie îngălbenită de ani, mă priveşte cu ochi imenşi o fetiţă în uniformă pepit, din prima clasă a şcolarităţii, cu gravitatea celor 6 ani şi jumătate, câţi aveam pe-atunci. O eu neprihănită, cu bentiţă rigidă peste părul pieptănat perfect, chinuită şi atunci de hainele prea groase şi de multe întrebări… La unele dintre ele nici azi n-am răspuns, la altele l-am aflat şi e aşa de amar, încât aş vrea să nu-l fi ştiut niciodată.

Două umbrele cu mânere de lemn lăcuit îşi trăiesc, tăcute, în colţ, povestea de dragoste… Cine mi-o fi dat iluzia idioată că mai am timp?

Amiaza mi-a dus bucuria şi spaima unui nou început. Încă stau în cumpănă în ceea ce priveşte anumite decizii pe care, odată luându-le , îmi voi schimba radical viaţa , voi pune stavilă oricăror intruziuni ale necunoscutului în existenţa mea.

Rădăcini vechi, încă vii, mă trag înspre ceea ce cunosc şi iubesc. Leagănele gândurilor se balansează mereu între da şi nu, între riscul abandonului sufletului în mrejele vechilor statornicii şi neîncrederea care-mi umbreşte fiecare elan. Pentru toate da-urile găsesc argumente în plaja largă a inimii, pentru toate nu-urile ceilalţi pot găsi argumente valide în tărâmul exact al raţunii.

Talerul balanţei inimii mele e înclinat mult spre da-ul inevitabil, de obiectivitate nici nu poate fi vorba, pentru că inima vorbeşte altă limbă, care n-are nimic de-a face cu logica .

Ce corabie-mi va aduce răspunsul pe marea neliniştită a viitorului meu decizional? Ce pânze vor fâlfâi la orizont, albe ale speranţei şi atât de mult asteptatului bine liniştitor sau negre ale vreunui pirat care-mi va răpi, din nou, tot ce clădesc cu strădanii nemăsurate? O, dacă-am ştii vreodată ce mări vom avea de străbatătut, totul ar fi infinit mai facil!...

inadecvări

Îi spuneam unui prieten azi cât de mult m-au pus pe gânduri cele ce-am văzut la televizor, despre sinuciderea unei femei frumoase, în aparenţă perfecte. Din multitudinea de stări şi emoţii care m-au copleşit şi pe mine ca şi pe majoritatea celor ce au aflat de la televizor tragedia, cred că cea mai persistentă a fost tristeţea. Şi cel mai tare m-a întristat felul în care am observat că pecepe lumea în care trăim, cu oamenii ei plini de superficialitate, dramele celor de lângă noi, tristeţea sufletelor lor.

M-am gândit la raporturile ce se nasc, firesc, între oameni, pe care, până mai ieri, le consideram lesnicioase datorită firescului lor, capacitaţii de empatie pe care, în anumite circumstanţe normale, fiecare din noi o dovedim.

Azi realizam, privind circul mediatic şi încrâncenarea cu care anumite personaje de pe sticlă susţineau nişte subiectivităţi ridicându-le, cu îngâmfare, la rang de imeperative, că trăiesc în ţara anormalului, a prostului gust, a limitării, a nonvalorii care se afirmă din ce în ce mai acut, mai violent. Mi-am dat seama că nu mă mai potrivesc unei asemenea lumi, că, în mod straniu, climatul exterior e atât de agresiv , încât o să ajungem cu toţii să nu-l mai suportăm, dacă ne încăpăţânăm sau pur şi simplu nu putem să-i importăm rigorile.

Am privit stupefiată un intelectual, o femeie medic care susţinea virulent o inepţie, fără să-şi dea seama de nefirescul posturii sale şi de totala inadecvare a discursului cu momentul pe care-l traversa. Totodată, m-a şocat lipsa de delicateţe, de pudoare a sentimentelor unor oameni, care îşi afirmau nişte opinii banale, de înălţimea morală a unor platitudini asemănătoare discuţiilor dintre babe , pe şant, fără să se gândească la faptul că, indirect, comiteau un sacrilegiu: acela de-a condamna pe cei pe care nu-s la fel ca tine, pe care nu-i înţelegi.

Doamne, cât de uşor e să arunci piatra! Cât de uşor e să blamezi şi să etichetezi pe cel pe care nu-l înţelegi... Doar pentru vina de a nu fi gândit ca tine, de a nu fi simţit ca tine... probabil după vechea paradigmă: cine nu e ca mine e împotriva mea!

În copilărie, am citit într-o carte o frază care mi s-a întipărit în memorie, nu ştiu prea bine de ce, dar n-am uitat-o niciodată... Probabil pentru titlul pe care-l avea cartea aceea - "Acest trecut a fost cândva viitor"- sau aşa, fără motiv aparent, habar n-am, nici subiectul nu-l mai ştiu bine, sigur era ceva legat de război...cert e că n-am uitat-o niciodată... Spunea ceva bizar despre moarte: " a dezvălui circumstanţele în care a murit cineva este ca şi cum l-ai mai omorî odată"...

Şi-acum cred cu tărie în adevărul acestor cuvinte... şi-acum mă feresc să fiu curioasă în aflarea unor asemenea detalii, probabil pentru că n-am fascinaţia asta pentru morbididate sau, pur şi simplu , din jena de a afla detalii care-ar trebui să fie doar povara celor apropiaţi...

Nu ştiu, dar mă feresc să cer informaţii despre astfel de dureri, pentru că ştiu că, orice-ai spune, explicaţia este totdeauna alta şi nu trebuie s-o ştii...

"Ajunge zilei grija ei" spune o pericopă evanghelică şi fiecăruia durerea lui, fără să fie nevoie să scormoneşti în ea după amănunte care să-ţi satisfacă o curiozitate meschină, care nu ajută în niciun fel.

Fiecare dintre noi ducem în spate povara noastră... avem dreptul să ne-o ducem cât mai demn cu putinţă şi da, avem dreptul de-a ne-o duce fără să dăm celorlaţi explicaţii, pentru că fiecare ne nevoim în locul ce ni s-a dat nouă şi nu altcuiva.

Pentru durerile pe care nu le cunoaştem, dar pe care le recunoaştem mai adânci ca ale noastre se cuvine să plecăm fruntea. Şi dacă în inimi aprindem candela unui gând curat... e destul.

Poveşti ratate

O seară cu nostalgii. Clopote din trecut vin să bată la poarta sufletului, redeşteptând fâlfâiri de aripi pe care le crezuseşi moarte pentru totdeaua… Nimic nu trece în suflet, toate rămân neschimbate, la fel de intense, de vii… Mereu aceleaşi întrebări: cum ar fi fost dacă? Mereu fericirea se amână pe termen nelimitat, întrezărită, dar niciodată atinsă… Mereu nişte de ce-uri se încăpăţâneză să persiste, în ciuda faptului că n-au primit şi nu vor primi niciodată răspuns.

Te gândeşti, adesea, că Dumnezeu a vrut mereu să-ţi încerce răbdarea, să vadă dacă şi câtă ai. Habar n-ai dacă ai trecut sau nu testul. Cert e doar atât: ceea ce ai cerut nu ţi s-a îngăduit, sigur cu un scop, sigur pentru că nu era, încă, vremea lui.

Te urmăreşte şi-acum ideea fixă că, dacă ai fi primit această şansă, lucrurile ar fi stat altfel… Prietenii spun că e o nerozie, poate aşa şi e, dar ai fi vrut să ai posibilitatea măcar a certitudinii că greşeşti tu şi că au dreptate ei… Îţi spui că, fără-ndoială, n-ai avut-o sigur cu un rost, dar pe care nu-l înţelegi şi, undeva, în tine, nici nu-l consideri drept…

Albă-ca –zăpada şi-a amintit azi de prinţ: el i-a spus că-şi doreşte în viaţa sa o femeie precum Katarine Hepburn în „The African Queen”. Ea i-a zâmbit şi i-a spus- pentru a câta oară?- că e posibil să aibă ceea ce-şi doreşte… Şi azi, ca şi altădată, a fost în zadar, el a procedat la fel ca-ntotdeauna… Şi mai vorbea de perseverenţă!!!

Albă – ca - zăpada a fost, din nou, subiectul unor experimente şi motiv de obţinere a sentimentului superiorităţii, atât de necesar… De ce nu, în definitiv, dacă asta îl face pe prinţ fericit ? Fie şi asta , una în plus, le-a cam pierdut şirul, dar cică nu se moare din asta, e ceva legat de-un măr, dacă-şi mai aduce ea bine aminte…

Ca mai mereu, rămâne impresia frustrantă : eroii unei absolute glume, fără poantă, însă…

Despre umbre şi alte temeri

Mi-am petrecut o jumătate de zi prin căldura oraşului, chinuită să rezolv câteva probleme stringente. Mi-am privit silueta reflectată în vitrinele magazinelor fără plăcere, nemulţumită mereu de răsfrângerea din oglinzile mari, care dezvăluie silueta unei femei pe care n-o plac, dar pe care trebuie să învăţ s-o tolerez în fiecare zi.

Mi s-au învălmăşit o sumedenie de proteste prin suflet, aş fi vrut să părăsesc oraşul lichefiat de căldură şi compania rudelor care mi-au părut o povară în plus şi să fug departe de toate. Am tăcut ore-n şir şi-am lăsat gândurile să se certe şi să mă-mpresoare din toate resturile de viaţă care-şi cer drepturile. 

Nicio soluţie de nicăieri. În lume numai banalitate şi mediocritate, numai umbre banale, purtătoare de interese înguste , mercantile, îmbrăcate cu haine urâte, cu feţele schimonosite de sărăcie, de căldură, sufocate de griji, de nevoi de toate soiurile, vorbind la telefoanele mobile pe stradă, tare, vulgar, răspândind tot felul de miasme...

Îmi intră-n adâncul orbitelor imaginea lor şi nu pot să nu-mi rănească retina, nu pot să le uit odată ce le-am văzut, mi se pare că năpădesc ca un furnicar şi acaparează tot cu prostul gust, cu chinezăriile puse alandala, cu lipsa de frumuseţe care mă paralizează şi mă face să-mi doresc liniştea odăii mai mult decât orice.

Am trecut, azi, printr-o sumedenie de stări şi emoţii contradictorii: nelinişte, furie, surpriză, dezgust, revoltă, resemnare, silă, recunoştinţă, bucurie, nedumerire, amărăciune, dezamăgire, tandreţe şi bucurie... Am trăit o zi ca o viaţă. Cred că-i bine, nu? Vorbeam cu un "conviv"despre stările ce mă încearcă în momente aniversare, în special la aniversările mele... Cam aşa-i, e destul de incomod să primeşti daruri, telefoane şi urări cu duiumul, să te simţi copleşit de atâtea gânduri bune îndreptate spre tine, deşi realizezi că oamenii te iubesc şi vor să-ţi spună asta.

Mă gândesc la cea mai frumoasă dintre aniversările mele... nu reuşesc să aleg una specială, dar cele mai frumoase se leagă de o pereche de ochi albaştri pe care i-am iubit. Un telefon la miez de noapte, ca să nu existe nimeni care să-mi spună înaintea lor "la mulţi ani!", o sosire neaşteptată, într-o altă asemenea zi, a aceleeaşi perechi de ochi albaştri, dimineaţa uneia dintre ele, cu trei fete zbanghii pe-o canapea , cu o sticla de şampanie trecută de la una la alta, prietenii de suflet şi torturile pregătite, ca nimeni alta, de Miha, atmosfera efervescentă şi caldă, cu zâmbete şi starea aceea dulce-amăruie de bine şi de aşteptare a unui viitor luminos... Zile speciale, zilele celor 20 şi ceva de ani... zile cum n-o să mai fie altele...

Ultimele şase aniversări n-au fost decât banale şi-atât. Nici nu mi le amintesc decât vag, fără mari satisfacţii şi mai mult fade decât fericite. Anul acesta m-am trezit la mama, din nou, după 7 ani în care uitasem cum e să te trezeşti în casa copilăriei. Ziua a început cât mai banal cu putinţă, cafeaua a fost fără gust, telefoanele au început să sune să-mi amintească faptul că mi-a trecut , cum spune Iglesias, o jumătate de viaţă... "Treinta y tres años /Nada más son media vida /Treinta y tres años /Que se van con tanta prisa. "

gânduri de iertat

După-amiază caldă de iulie. Soare leneş şi veşti rele. Iluzii spulberate de realităţi promiscue, contrare unui univers pur, utopic, plăsmuit într-un mediu curat, în care-ai trăit şi după ale cărui comandamente te-ai ghidat. Te deteşti că eşti altfel, că nu te potriveşti cu lumea, dar, în acelaşi timp, ştii că aşa trebuie să fie, că acesta e drumul spre binele despre care-ai învăţat că e unul singur. Prejudecăţi? Poate că da, dar nu ştii cum să fii altfel.

Uneori ţi se pare că Dumnezeu e departe, că nu aude , că nu ia în seamă, că nu face dreptate, dar ştii că nu e aşa, ai văzut cu proprii ochii că nu e aşa. Este mereu drept şi ubicuu şi, mai presus de toate, este mereu... Dar eşti mereu nedreaptă şi mereu limitată că nu înţelegi sau că... uiţi mereu. Şi faptul că încă existi, că ţi se îngăduie să existi e mai presus de dreptate, e generozitate şi iubire supremă. Pe care n-o înţelegi, căci eşti om mic şi omenesc în toate cele. Deci rob.

trădări

Vine o zi când toate realităţile ţi se fac tăndări, ca şi cum un glob uriaş, multicolor, care-ai crezut că e viaţa ta, s-a spart în miliarde de fărâme. Eşti confuz pentru că nu mai ştii, dintr-o dată, să faci diferenţa dintre realitate şi minciună, nu mai ai nicio certitudine, nu mai poţi să strigi prezent în existenţa ta. Amară zi...

Vine o zi când realizezi că oamenii cei mai dragi te-au trădat perpetuu, când înţelegi că, parcă, cineva, acolo sus, te-a lăsat să te zbaţi într-o ţesătură deasă de neadevăruri, de enorme falsităţi... Ca şi cum ţi-ai fi clădit din nisip castelul tău pe plaja nesigură şi ţi l-au spart valurile, l-au nimicit ca pe-un nimic, care nici n-a fost niciodată...

Vine o astfel de zi când înţelegi că omul e lup faţă de om, că e doar o găunoasă pretenţie fără fundament, că nimic nu e veritabil la ceilalţi, că ai trăit ani şi an în van, că n-ai pe nimeni, pe nimeni, pe nimeni cu adevărat... Ce amară zi!!!

Rememorezi speranţele naive pe care ţi le-ai făcut, de bună credinţă, cu inima în palme, la vedere, tuturor, te revezi tânără şi plină de zâmbete, într-o casă străină, la masa unor oameni care te priveau ca pe-un cobai şi se pregăteau să te sortească unui eşec lamentabil... Îţi dai seama că ai fost o jucărie pentru ei, că ţi-au ascuns monstruozităţi, că s-au erijat în stăpâni ai destinului tău prin minciuni, prin ascunderea unor mostruozităţi strigătoare la cer...

Te întrebi cum ai putut să fii atât de proastă, cum ai putut să nu realizezi, să nu bănuieşti nimic, să te laşi dusă, aşa de senină la propriul tău dezastru, ca un miel la tăiere... Cum ai putut?

Nu mai ştii nimic din nimic, toate cele în care credeai sunt acum îndoielnice, pentru că sunt construite pe minciuni, pentru că ascund secrete groaznice, deci nu pot fi reale, n-au avut cum fi adevărate, deci totul, totul e o minciună, n-ai avut nimic, nimic, nimic...

Vine o zi când revolta nu ţi se mai pare imposibilă, când e mai aproape decât ai fi crezut, deşi ştii că nu e voie!!! Vine o zi când lacrimile nu mai au cum umple un abis înfricoşător de nesiguranţe, când întrebarea : "de ce?" îţi sfredeleşte creierul şi nu-i mai poţi şterge urmele din fiinţa ta, n-o mai poţi nici măcar înăbuşi cu alte gânduri, cu imagini fugare care să o alunge... Amară zi!

Vine o zi când tragi linie şi însumezi numai trădări, când ai obosit atât de toţi şi de toate, încât nici nu mai ştii să te rogi şi să ceri ce cereai de obicei în clipele tale de singurătate şi- paradoxal sau nu?- de splendidă comuniune...

Înaltul e tot mai înalt şi tu eşti aici, sub un cer intangibil, tot mai mărginită şi tot mai plină de nedumeriri, în tărâmul deşertăciunii fără margini... şi ţi-e silă, vinovat şi netrebnic, dar sincer şi cu năduf, de toate cele ...

După o noapte cu vise urâte, cu somn care n-a fost de-ajuns...

Aseară Anca, prietena mea, mi-a spus o poveste despre un prieten care-a plecat printre stele. A trăit frumos şi s-a mutat mai departe de noi, că să ducă un strop din frumuseţea sufletului său şi mai sus, căci şi acolo e nevoie. I-am citit ultimele rânduri scrise cu câteva zile în urmă, pe un pat de spital, într-o luptă dură cu o boală necruţătoare, într-o ţară străină, departe de Bucureştiul ale cărui străzi le evoca din amintire, dorind să le străbată cu soţia şi fata şi m-am gândit cât de norocoşi sunt cei ce l-au cunoscut.

Dincolo de sfârşitul fiecăruia dintre noi, care e inevitabil, rămâne ceea ce-am fost pentru ceilalţi, ceea ce-am lăsat după noi în ceilalţi. Nicu a lăsat frumuseţe şi lumina lui. Mă gândesc că, poate, sunt oameni care nu lasă decât amărăciuni... Or fi şi din cei ce nu lasă nimic? Refuz să cred...

Mă gândesc la ce voi lăsa după mine şi mă sperii... În conştiinţele sutelor de elevi care mi-au trecut prin suflet, cărora le-am fost dăscăliţă o vreme, oare ce voi fi lăsat? În amintirile celor pe care i-am iubit, prietenii mei, lângă care-am trăit ani... oare ce voi lăsa? Cât din ceea ce am de făcut pentru ei fac? Cât din datoria de fiece zi pentru Cel care m-a creat îmi duc la bun sfârşit? Un grăunte de nisip, uneori nici atât...

Viaţa se scurge din noi cu fiece secundă care trece şi din miliardele de secunde irosim mult pe fleacuri, pe tristeţi fără rost, pe gânduri fără leac, pe iluzii fără temei, pe nimic...

Simt, cu amărăciune, că nimic din ceea ce fac nu reuşeşte să schimbe ceva în omul pe care, până mai ieri, îl iubeam mai mult decât pe mine, că nimic din ceea ce spun nu îl face să fie mai mult şi mai deplin al meu. E aşa cum poate şi mă iubeşte aşa cum poate... Apoi fărâma de raţiune rămasă întreagă îmi spune că nici n-ar fi drept, că nimeni n-ar trebui să aibă atâta semeţie neruşinată încât să-i ceară unui om să nu-şi mai aparţină pe deplin... Şi totuşi, Doamne, cât de des uităm şi o facem!!!

vară buimacă

Mă uit pe fereastră în dimineaţa rece şi cenuşie de iulie şi tot aştept să văd soarele. Văd doar un bloc cenuşiu printre frunzele ficusului imens din balcon. La televizor sunt ştiri despre inundaţii, vizite prezidenţiale şi spargeri la case de schimb valutar: urâţenia lumii. O uitasem de ceva vreme, o regăsesc intactă în realitatea contemporană a marelui oraş. Sejurul la ţară m-a rupt, oarecum, de realitate şi ce bine-a fost! Rândunelele vesele pe sârma din faţa casei, foşnetul frunzelor de viţă de vie sub fereastră, zgomote familiare şi inocente care nu pot să-mi rănească timpanul, cărţile de pe noptieră, cafeaua făcută de mama... Un fel de bine care-a început să-mi lipsească.
Azi am zi gri, blocuri gri, nesiguranţă, aşteptare permanentă, obositoare, cearcăne, sentimentul că nu-mi aparţin, că sunt mereu musafir, internet bun, toate mailurile citite, o casă goală, cu prea multe odăi, televizorul cu ştiri lugubre, perspectiva ploii şi multe ore în faţă: lungi, singuratice, ca nişte amfore goale care aşteaptă să fie umplute.
Vreau soarele cu încăpăţânare şi vara înapoi. E iulie şi vara din calendar nu se potriveşte cu vara de-afară, buimacă, cenuşie, stingheră. O lume parcă se pregăteşte să se cufunde sub ploi nesfârşite, să se conformeze unui cer absurd şi din alte anotimpuri. Unde-i optimismul din zodia verii? E atâta nevoie de el...
La televizor aud ştiri despre înscrieri la universităţi. Mi-amintesc dezamagirea dintr-o altă vară, cu ani în urmă, când, din pricina ghinionului care-a urmărit-o ca o umbră, o adolescentă îşi plângea, pe o stradă bucureşteană cu nume de voievod, spulberate speranţele împlinirii celui mai frumos dintre visuri... Era tot vară, tot iulie amar... Cele ale inocenţei şi tinereţii aurite se duc pentru totdeauna. Îmi vin în minte platitudini, dar resemnarea la care-am ajuns nu merită decât platitudinea unor vorbe tocite de-atâtea şi-atâtea experienţe: destin.
Sunt femei care au pe faţă expresia insuportabilă a repetabilităţii: a unor atitudini, a unor zâmbete complice, a unor tertipuri de Evă în gamă minoră... Fug cât pot de ele, mă tem să nu-mi fie niciodată proprii, prefer o damnare mai blândă, sub pavăza unei existenţe modeste şi lipsite de glorie, dar a mea... Realizez că nimic nu se-ntâmplă fără un rost, chiar de rostul acela nu-l înţeleg eu şi ,dacă azi nu sunt ceea ce mi-am visat, e pentru că povara aceasta poate n-aş fi putut-o purta.
Nu ştiu cum va fi ziua de mâine, o intuiesc, doar şi mi-e teamă, căci nu-mi place. Dar cum poţi schimba ceea ce nu ţi-a fost dat să schimbi?

O dimineaţă cu ciripit de vrăbii prin fereastră, cu parfum de tei , dimineaţă răcoroasă după furtuna din noaptea care-a trecut. Dimineaţa unui sfârşit de capitol. De mâine începe o altă etapă. Mâine mă voi trezi în casa în care-am crescut , cu porumbeii şi zgomotul familiar al mamei robotind pe-afară, cu parfumul caprifoiului de la poartă, cu priveliştea trandafirilor, îngrijiţi de măicuţa mea ca pe nişte copii, colorând curtea copilăriei mele, cu verde peste tot, cu 33 de ani...

Mâine, toate întâmplările prin care-am trecut în iarna asta plină de poveri vor fi istorie, mâine trebuie să mă bucur ca-n alţi ani de ziua mea, de cadouri, de telefoanele celor ce mă iubesc, de normalitate.

Să fie ca şi cum timpul ar fi stat în loc, ca si cum tata ar intra pe poartă şi mi-ar zâmbi cu zâmbetul acela atât de rar, ca şi cum m-ar aştepta o întreagă viată plină de surprize, ca şi cum lacrimile ar fi fost doar un vis urât şi-atât...

O vrăbiuţă se dă-n spectacol în teiul din faţa blocului cenuşiu. E insistentă, stridentă, o fi supărată... Dealurile sunt albe în răcoarea dimineaţii, din pământul reavăn iese un abur abia întrevăzut, clopotele bisericii Sfinţii Împăraţi se-aud ca un reproş, e duminică şi-ar fi trebuit să fiu la biserică, din urmă dau năvală gânduri grăbite, mai sunt multe de făcut, nu ştiu cum să le ordonez azi ... Mă lupt cu inactivitatea-mi binecunoscută, mă învinge ca de obicei, o dovadă în plus că nimic nu se schimbă în relele oamenilor.

Ca o speranţă în vara de-afară, soarele îmi inundă odaia şi-mi aminteşte că nu-i chiar totul în van. Fie!

despre prietenie şi alte naivităţi

Trezitul de dimineaţă era, până mai ieri, însoţit obligatoriu de telefoanele prietenelor în diferite dispoziţii, cele mai frecvente în genul "n-am nicio treabă, voiam să vorbesc cu cineva, eventual să-l trezesc din somn". În naivitatea mea desuetă nu m-am împotrivit niciodată, ba chiar nu mi-a trecut prin cap că un telefon matinal n-ar fi normal, întrucât pentru mine prietenii sunt o parte din mine, un fel de familie, mai frumoasă, pentru că ţi-o alegi, n-o primeşti de-a gata, cu bune şi cu rele. Pentru prietenii mei sunt în stare să fac sacrificii până la graniţa moralităţii, îmi fac griji pentru grijile lor, mă bucur de bucuriile lor ca şi când ar fi ale mele, am casa mereu deschisă şi sufletul în palme... Nu îndrăznesc a le cere prea multe, de fapt nici nu prea cred că trebuie să ceri altceva decât înţelegere, ci să oferi tot ce se poate, mai ales deschidere necondiţionată.

Se pare că în ultima vreme şi prietenia a intrat în vacanţă, căci o rugăminte adresată de curând unei prietene( un fleac, un răgaz din timp de două minute, nimic material sau sacrificiu personal) mi-a fost întâmpinată cu ostilitate şi refuzată, ceea ce mi-a stârnit o amară nedumerire...

Amară pentru că nu mă obişnuiesc cu surprizele de a descoperi că-n toţi şi-n toate tronează egoism şi comoditate, amară pentru că tot mai doare...

Evident, nu-s eu întruchiparea perfecţiunii, dar ... Mi-amintesc de atenţionările unui prieten drag, pe care nu prea le-am putut respecta, deşi le intuisem gradul mare de adevăr, şi mi-e ciudă, ciudă că, deşi ştiam că are dreptate, am trăit din nou amărăciunea constatării că... a avut dreptate. Dar mă încăpăţânez că cred că ... n-are, de fapt! Uf, cumplită meteahnă !

Being just me

O zi gri azi, nu neapărat meteorologic. Am văzut un film cu Annette Bening, reamintită recent de un "tovarăş de agoră"... Filmul bun, Being Julia, nu-l văzusem, nu ştiu cum mi-a scăpat, dar Annette era grozav de expresivă şi vie. Mi-au revenit amintiri o grămadă, despre o vreme când în sufletul meu era numai teatru. E aşa de mult de atunci, că uitasem cum e să simţi că nu-ţi mai aparţii, că jocul e viaţa ta, că pentru asta merită să trăieşti. Hm, toate au murit într-o zi de iulie fatidic, pe un nenorocit de peron de gară, aşteptând un tren spre nicăieri.

O să merg la mama zilele astea şi-am să-mi aduc aminte de toate. De zilele verilor copilăriei, de cărţile cu care-am făcut tovărăşie nestingherită şi trainică, de cântecul de greieri sub fereastră, de mine, cea care-am fost...

Mă ispiteşte, văd, tot mai des, nesăbuinţa de-a o regăsi pe geamăna din mine care, cred eu cu naivitate, e ceea ce aveam mai bun. Îmi e clar în ce punct al drumului am pierdut-o, dar calea de întoarcere nu-i e dragă nimănui şi nici nu sunt sigură c-am s-o mai găsesc. De fapt, e cam greu de crezut c-am s-o mai pot face, timpul nu iartă pe nimeni, de ce-aş face eu o excepţie?

Corvoada e cu atât mai mare cu cât am de înfruntat şi oglinda, cu apele ei amare... şi consecinţele unor decizii greşite, care-şi fac simţită prezenţa cu obstinenţă. (Îmi vine-n minte acum o imagine din "Alice în ţara minunilor", mai exact o imagine a soldaţilor din cărţile de joc, aliniaţi ca nişte imputări dureroase.)

Cum ar fi putut să fie dacă?... Uf, afurisită-ntrebare, de care nu mai scap în unele nopţi de nesomn... Şi fără răspuns, oricum... De fapt, ştiu cum ar fi putut să fie, dar ce ştiu e doar altă iluzie, plăsmuită de o imaginaţie febrilă, de un neastâmpăr al gândurilor păgubos, cu care mi-a fost dat să coexist din adolescenţă...

Până la urmă, ce-mi tot pun atâtea întrebări? Energie risipită neconstructiv, sterilitate mentală de eroină flaubertiană, mediocritate, mediocritate, mediocritate...

Noaptea se lasă întunecată şi inevitabilă, peste gânduri, peste zbateri ale oamenilor mici, cu probleme mărunte sau insurmontabile, peste oraşul vechi, peste buni şi peste răi, peste greşeli şi elanuri, peste poveşti şi visuri, peste toate...

Mă gândesc la femeile ca mine, cu aceeaşi menire pe care eu nu mi-o duc la îndeplinire, pe care, poate, nici unele dintre ele nu o împlinesc, la femeile ale căror poveşti le cunosc, la femeile minunate care-mi sunt prietene, care se bucură de zâmbetul copiilor lor sau care se îngrijorează că n-or să-i aibă vreodată, care dorm singure sau în braţele bărbaţilor care le iubesc, la toate poveştile care aşteaptă să fie spuse şi nu vor fi niciodată... şi mă-nfior. Şi aştept ceva ce se-ncăpăţânează să nu vină, dar, cum toate avem ceva de Penelopă în noi (blestemată damnare!), aştept...