lirico-prozaice

Palazzo vechi, secolul al XVI-lea. O cameră îngustă, înaltă, cu pereți acoperiți de tapiserii tocite. Lumânările pâlpâie într-un sfeșnic de argint, iar flăcările proiectează umbre lungi, care par să danseze pe marmura rece. Afară, peste canalele adânci ale Veneției, se aud voci îndepărtate și zgomotul ritmat al unei gondole ce taie apa ca un suspin. Fereastra este întredeschisă; o perdea grea de catifea vișinie se umflă odată cu vântul sărat al lagunei. Tânăra venețiană, nobilă, dar prizonieră a inimii sale, stă în picioare, cu spatele sprijinit de zid. Pe rochia stacojie, părul îi cade în bucle dezordonate, ca după o noapte întreagă de frământare. Respira adânc, ca și cum ar căuta curaj în aerul greu al încăperii și, ridicându-și ochii spre fereastră, rostește, aproape în șoaptă, cu un amestec de rugăciune, revoltă și dorință reținută. E un moment în care nu joacă un rol — își dezvăluie sufletul ... 

Cum te mai iubesc, cer intangibil al existenței mele de om cu cicatrice pe suflet!
Cum îmi percep tic-tacul inimii ca pe singura realitate pe care sunt sigură că-mi pot miza întreaga existență!
Cum mai simt că merită, pentru acel poate — aproape neverosimil până și mie însămi — să nu încetez să sper nebunește, să înfrunt ridicolul situației și privirile mustrătoare ale prietenei mele!

Dacă ar exista un zeu bun al celor ca mine, sunt sigură că m-ar înțelege și m-ar mângâia, condescendent, pe creștet. Și da, de ce nu?, m-ar primi în paradisul pe care eu îl știu numai din visuri, căci îl creez în fiecare zi, încăpățânat și disperat totodată, asemenea celor ce, prinși în vâltoare și având certitudinea înecului, caută un sprijin până și în himere…

Cocoșatul de la Notre-Dame, Quasimodo, privea chipul Esmeraldei cu fascinația nebunului și a idolatrului. Un cuvânt, deși infim, este un imbold pentru idolatra din mine.

Mă bucur chiar și atunci când mă simt un soi de cobai și nasc zâmbete amuzate, pentru că, în loc de nimic, orice e mai bine. Psihologie de rob…