Cum te mai iubesc, cer intangibil al existenţei mele de om cu cicatrice pe suflet!
Cum îmi percep tic-tac-ul inimii ca pe singura realitate pe care sunt sigură că-mi pot miza întreaga existenţă!
Cum mai simt că merită, pentru acel poate, aproape neverosimil până şi mie însămi, să nu încetez să sper nebuneşte, să înfrunt ridicolul situaţiei şi privirile mustrătoare ale prietenei mele!
Dacă ar exista un zeu bun al celor ca mine, sunt sigură că m-ar înţelege şi m-ar mângâia, condescendent, pe creştet. Şi da, de ce nu? m-ar primi în paradisul pe care eu îl ştiu numai din visuri, căci îl creez în fiece zi, încăpăţânat şi disperat totodată, asemenea celor ce, prinşi în vâltoare şi având certitudinea înecului, caută un sprijin până şi în himere...
Cocoşatul de la Notre-Dame, Quasimodo, privea chipul Esmeraldei cu fascinaţia nebunului şi-a idolatrului. Un cuvânt, deşi infim, este un imbold pentru idolatra din mine.
Mă bucur chiar şi atunci când mă simt un soi de cobai şi nasc zâmbete amuzate, pentru că, în loc de nimic, orice e mai bine. Psihologie de rob...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu