Început de săptămână cu prieteni. Ce bine că-i am, Doamne, ce bine că-i am! Fără prieteni gustul amarelor tristeţi învăţate pe de rost anii din urmă te-ar năpădi iarăşi, te-ar copleşi fără să-l mai poţi înlătura cu nimic. Prietena mea cea bună avea bluză verde fistic şi zâmbet cât lumea de larg. Prietena mea mi-a zâmbit ghiduş, tolerând trăsnăile pe care le mai fac, din când în când, arâtându-mi mustrător un deget cu unghia lăcuită roz, printre zâmbete complice.

Depăşind platitudinea rândurilor însăilate printr-o păcătoasă durere de cap, am început săptămâna cu prieteni, hotărâtă, după ce-am privit maşina Ancăi plecând spre Bucureşti foarte de dimineaţă, să-mi fac lumină în viaţă, să-mi pun ordine-n lucruri, să citesc mai mult şi să-i urmez sfaturile, desigur după ce-mi beau cafeaua printre trandafirii mamei, pe banca din faţa casei.

Evident, n-am dus la îndeplinire dezideratele matinale decât pe sărite, ca-ntotdeauna, de altfel… Am făcut dulceaţă de caise, am făcut planuri de plecat la mare, am iubit şi-am urât şi-am ascultat minciunile cu care m-am obişnuit de atâţia ani şi pe care le urăsc… N-am citit nici măcar un rând şi sentimentul culpabilităţii e suficient de statornic încât mă face să n-am odihnă, dar nu suficient de puternic să mă îndepărteze de tastatură şi să mă îndrepte spre cartea începută de câteva zile…

Pe una dintre noptiere, dintr-o fotografie îngălbenită de ani, mă priveşte cu ochi imenşi o fetiţă în uniformă pepit, din prima clasă a şcolarităţii, cu gravitatea celor 6 ani şi jumătate, câţi aveam pe-atunci. O eu neprihănită, cu bentiţă rigidă peste părul pieptănat perfect, chinuită şi atunci de hainele prea groase şi de multe întrebări… La unele dintre ele nici azi n-am răspuns, la altele l-am aflat şi e aşa de amar, încât aş vrea să nu-l fi ştiut niciodată.

Două umbrele cu mânere de lemn lăcuit îşi trăiesc, tăcute, în colţ, povestea de dragoste… Cine mi-o fi dat iluzia idioată că mai am timp?