O zi trăită în turcoaz. cu zâmbet pe obraz după vise frumoase. De-ar fi posibile, de-ar fi... Mona-mi spune să am răbdare. Şi am, deşi tânjesc permanent după acel tip de fericire întrezărită în alte existenţe, niciodată trăită cu adevărat. Înăbuşită de platitudini din toate părţile, mă încăpăţânez să evadez din realitatea care nu-mi place şi mă amăgesc cu frânturi din ceea ce trebuie să fie fericirea învăţată din cărţi, din poveştile altor aripi întinse spre cerurile cele albastre ale certitudinilor.

Şi ce dacă? Nu-mi permit să n-o fac, pentru că omul sufletului meu mă aşteaptă dincolo, la celălat capăt de vis , se hrăneşte cu aceeaşi speranţă nerealistă pe care, poate, uneori nici măcar nu şi-o recunoaşte şi habar n-are că eu sunt răspunsul tuturor întrebărilor lui, că drumul e mai scurt decât ar părea, că toate se pot sfârşi cu un dram de curaj şi de frumoasă nebunie, că toate pot începe printr-un simplu da... Un da minunii, posibilului aparent imposibil, unei vieţi altfel...
Atât de simplu, o, atât de simplu! ....
Nebunii de luni, nu-i aşa, sufletul meu?...