Se întâmplă în zilele noastre, în Târgoviște, orașul care se laudă că e capitala celor 33 de voievozi, care are o moștenire culturală, a Văcăreștilor, cu care se împăunează, la fel, prin concursuri și alte cele. Poeți Văcărești dintre care unul, Iancu, zicea cândva: ”V-am dat teatru, vi-l păziți/ Ca un lăcaș de muze”...”
În seara asta am fost la premieră la Antigona, la teatrul din orașul meu, pe care-l iubesc și pe care-l consider cea mai importantă instituție culturală a Târgoviștei. Cu speranțele unei împătimite iubitoare de teatru, chiar din adolescență, căci teatrul a fost pasiunea vieții mele, mărturisesc. Abia așteptam să văd spectacolul, mi-era dor de o piesă clasică, fără interpretări moderne, fără răstălmăciri absurde, doar de dragul așa-zisei modernități. Și m-am dus, gândindu-mă: ce poate fi răstălmăcit într-o tragedie antică? N-ai prea multe de făcut, iar textul, în sine, e splendid, așa că va fi un spectacol frumos, iar la Tony Bulandra am văzut actori talentați, de multe ori, de foarte multe ori.
Din păcate, se pare că în seara asta n-am prea avut noroc, căci am trăit iar experimentul modernității într-o ”notă cum nu există în țară”, cum am văzut că menționa domnul regizor într-un interviu. Într-adevăr, se pare că se poate orice, chiar și impietatea de-a interveni, în numele artei, în textul care trebuie să rămână ”sfânt”, căci am văzut o Antigonă rescrisă, ca să-l citez din nou pe domnul regizor, ”ca un coșmar al unui om care are o problemă legat de identitate.” (sic!)
Antigona e o tragedie pură, o tragedie splendidă, care înfățișează unul dintre cele mai frumoase personaje feminine dintotdeauna, care emoționează și va emoționa cât va mai exista teatru pe lume.
Am văzut un text măcelărit, de-a dreptul, din care nu se înțelege mai nimic din ideea de sacrificiu, de noblețe, de respect al datinilor și datoriei. Mai mult, n-am văzut-o pe Ismena, cea prin care Antigona se evidențiază prin antiteză, pe care regizorul și textierul, cel care a rescris textul lui Sofocle, a înțeles s-o elimine, considerând-o inutilă!
O piesă jucată într-un bar n-are prea multe în comun cu tragedia și nici nu poate face din Antigona ceea ce este, de fapt: un personaj statuar, cea mai nobilă figură din toate tragediile grecești. În plus, o muzică neinspirată, și un joc actoricesc neconvingător, care n-a făcut decât un alt deserviciu viziunii și așa șchiopătânde a regizorului: un Creon, dorit personaj central, jucat inexpresiv, cu multe și inacceptabile bâlbâieli, la propriu, o Antigonă cam fadă, deși foarte frumoasă, care ori a țipat, ori a râs fără sens în cele câteva replici pe care a găsit cu cale să i le distribuie regizorul, care-a transformat-o în personaj secundar, dacă nu chiar episodic, un Hemon adolescent care n-avea chiar nimic de-a face cu teatrul și niște figuranți bucătari-măcelari în spatele unor bucăți imense din plexiglas (cred), al căror rost nu l-am înțeles- probabil de ignorantă ce sunt!
Însă, evident, ca să respecte această modă la teatrul din Târgoviște, prin care se urmărește doar un vizual strident și vulgarizator, nuditate explicită în finalul apoteotic, în care trupul Antigonei era îmbălsămat cu sânge pe masa de bucătărie, iar trupul gol al lui Hemon era spânzurat cu capul în jos într-un cârlig de abator, cu organele sexuale expuse în fața spectatorilor care... au aplaudat în picioare... Chiar nu știu ce, dar probabil așa o fi tot moda...
Un singur plus aș nota, după gustul meu: jocul bun al interpretei în travesti a lui Tiresias, Delia Lazăr, actriță pe care-am mai văzut-o în Năpasta lui Caragiale, un spectacol bine jucat, în ciuda condițiilor nedemne ale sălii studio, căreia cu greu i se poate spune sală...
Am plecat de la teatru aproape cu lacrimi în ochi, nu de emoție, cum aș fi vrut și cum ar fi meritat un asemenea text, un asemenea personaj sublim, o eroină care se sacrifică din datorie morală, ci de revoltă și dezamăgire, că iarăși am fost nevoită să văd trupuri goale expuse inutil și că n-am văzut ce sperasem să văd, ci o altă mostră de prost gust, în numele modernității cu orice chip, în orășelul nostru care se vrea elitist, probabil vreo Mecca a artei teatrale de provincie...
Păcat, căci n-am văzut în seara asta un ”lăcaș de muze”, doar cred că s-a mai pus o cărămidă la acțiunea de a transforma acest teatru într-unul vestit ”prin vești duse departe” ca un loc în care poți să vezi trupuri goale și organe sexuale expuse pe scenă, mai abitir ca-n revistele porno...
Cu care, cu greu ar putea cineva să ”îndrepte năravuri”, cum spera odinioară Iancu Văcărescu, ci ,mai degrabă, să nărăvească spectatorii, căci uitai să spun: în sală erau și copii, elevi, mulți dintre ei...
Mă întreb, cu tristețe firească, eu, profesoara de limba și literatura română ce sunt: cum să-mi pot îndemna copiii să mai meargă la teatru, după ce-am văzut? Ce argument să le dau, cum să le spun că, de fapt, piesa asta nu e un film de groază american de categorie B, ci o tragedie menită să le înalțe sufletul prin catharsis, pe care nu eu l-am inventat, ci grecii, în înțelepciunea lor?
Cum să spun că ar trebui să plece acasă purificați prin artă, nu cu imaginea goliciunii expuse în fața ochilor lor inocenți? Pentru că n-am văzut nicăieri că piesa ar fi nerecomandată minorilor, din cauză că ar conține scene de nuditate explicită, iar în seara asta, chiar în fața mea, era un elev de la liceul meu, de clasa a zecea, și sunt sigură că n-a fost singurul elev din sală.
Oare cine păzește teatrul pe care ni l-a încredințat moral bunul Iancu Văcărescu?
Zic și eu cu corul vechilor greci: ”În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s!” În toate...
Om trăi și vremuri mai bune, sper!
