vineri, 25 martie 2016

Râsul și plânsul sunt semne că ești viu. Când râd, simt că în suflet se face soare, așa cum lacrimile mă fac să experiez senzația potopului biblic. Râd rar, în ultima vreme, pentru că m-au năpădit buruienile în suflet și nu prea pot să le smulg decât vremelnic, căci ele sunt rezistente la orice, și cresc năvalnic și în scurtă vreme, prea scurtă...  Râd rar, căci am fost învățată cu neiubirea și cu lacrimile devreme. 
Azi am râs printre lacrimi, dar tot nu s-a făcut soare. Mă uit pe fereastră și văd aceeași zi mohorâtă și rece, mă uit în suflet și simt aceeași amărăciune care nu se mai dă dusă, în ciuda toturor eforturilor mele. 
La mulți ani, mamă! Sunt departe de tine azi, dar cu sufletul îți sunt aproape. Atât cât pot. Te-am iubit totdeauna, în ciuda mâhnirilor și întrebărilor mele și, deși nu ți-am spus-o niciodată, să știi că-ți mulțumesc că m-ai născut. E destul de trist să știi că n-ai venit pe lume din iubire, dar cred că e bine că sunt. E un dar cu care nu prea am știut ce să fac... Am făcut ce m-am priceput, ce-am putut, cât am putut și eu... 
De fapt, toate lucrurile contează doar în măsura în care ne raportăm la ele. Au doar importanța pe care le-o dăm. De ziua mamei, mi-e și mai dor de tata, de ochii lui blânzi și de tăcerea lui răbdătoare, pe locul lui de lângă sobă, de unde priveam împreună la televizor. Mi-e dor de tot. Și-i mulțumesc pentru tot, pentru absolut tot. De-aș avea posibilitatea să dau timpul înapoi, cred că doar atât i-aș spune: că-i mulțumesc. Dar cred că știe. Toate le știe...
Mă străduiesc să văd lumina, printre lacrimi și amărăciuni. Mă străduiesc să râd, să găsesc motive să sper și mă încurajez că norii grei de pe cerul primăvăratic și de pe celălalt cer, pe care nu-l știu decât eu, se vor duce, până la urmă. Și mă leg cu funiile încăpățânării mele proverbiale de tot ceea ce-mi aduce ziua: oameni dragi, vorbe de suflet, glume, copii, muzică, poezie, filme, Winnie the Pooh... 
Aștept vești bune, Doamne, le aștept cu setea tuturor mărilor de lacrimi sărate pe care le-au vărsat ochii mei în vremuri de răstriște sufletească. Vor veni, sunt sigură, vor veni și ele. Deocamdată, să fie liniște, să fie pace și vorbele rugăciunii: 
„Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Fecioarei se face si Gavriil harul îl binevestește. Pentru aceasta și noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să−i cântăm: Bucură−te cea plina de har, Domnul este cu tine!”

miercuri, 23 martie 2016

Croieli, tipare, redundanțe...

Prima impresie e aceea care contează, și omul e astfel alcătuit, încât îl poți convinge de cele mai nemaipomenite lucruri; totul se lipește imediat de suflet, dar e de plâns acela care vrea să curețe și să șteargă ce a fost lipit.” J.W. Goethe – Suferințele tânărului Werther

E și scrisul ca un exercițiu de lux al ființei: nu-l poți repeta oricum și oricând, căci îi trebuie atmosferă sufletească prielnică. Le trebuie tihnă să se nască din tine cuvintelor și să fie capabile să îmbrace exact ideea, și nu ca o haină croită prost, care ține la încheieturi. Altfel, schiopătează lamentabil și nu spun ce vrei...
Nici azi nu știu de-am putut să fac asta. Încerc, dar simt că-mi sunt rândurile schiloade, căci gândurile îmi sunt în convalescență...
S-au succedat zilele acestui martie cumplit ca niște guri de pușcă din care-a ieșit, rând pe rând, câte-un glonț. Și care s-a dus drept în pânza vulnerabilă a ființei mele, ca s-o îngenuncheze de moarte. M-au rănit, rând pe rând, oamenii iubiți, m-au abandonat unii prieteni, alții s-au dovedit doar șerpi veninoși ținuți în sân, lângă inimă, mi-am pus la îndoială percepția, rațiunea, pe mine însămi, orice, aproape... și tot n-am pierit. Sunt încă pe picioare, deși simt, uneori, că mi le seceră câte-o rafală necruțătoare, violentă de amintiri dureroase până la insuportabil.
E afară o primăvară silită și ea, ca și mine, să-ndure vrăjmășia vântului, ploii, temperaturilor scăzute neverosimil, fulgilor de nea căzuți peste neaua petalelor plâpânde ale zarzărilor și promisiunile verzi ale mugurilor. Toate silite, parcă, să-ndure. Îndurăm plural...Greu - eu, căci sunt șubredă și, deși obișnuită cu nenorocirile, parcă tot m-au surprins peste măsură, eroic - ea, draga de ea, căci e gătită cu toate înfloririle lumii...
Mi-am găsit un reazăm puternic în gândul că Dumnezeu e altfel decât am crezut ani în șir, că e mai bun decât pot eu să pătrund cu mintea mea limitată și că poate El atunci când nu mai pot eu. Și, de multe ori, de foarte multe ori, am simțit și simt că nu mai pot. Și atunci doar El o face, căci altfel nu-mi explic cum de continui încă... Mă rog, în vremea din urmă, cu vorbele și cu inima, din nevoia de spovedanie și de ușurare a sacului din inimă.... care s-a făcut atât de greu, că-mi ia răsuflarea și-mi înnegurează mintea cu povara lui...
Urmele cuielor de vină și autoreproș din conștiință nu m-au lăsat nopți întregi să dorm și cred că toate răutățile de care e capabil un om mi le-am permis cu mine. Nu m-am cruțat, deși asta n-a dus nicăieri, nu a compensat și nu a ispășit nimic, nu a rezolvat nimic... Și nu m-a făcut să mă simt mai bine, dar nici nu speram, de altfel... Tot ce-am acumulat a fost doar oboseala neputincioasă și atât. Dar așa am putut, așa am reacționat... Cine știe, cine îndrăznește să spună ce e greșit, când lupți să supraviețuiești?
M-au chinuit și mă chinuie încă o sumedenie de întrebări referitoarea la motivațiile oamenilor. Nu la fapte, căci faptele sunt clare, sunt fără putință de tăgadă, nu pot fi puse sub semnul întrebării, ci la motivații. Mă chinuie motivele pentru care oamenii fac ceea ce fac, căci mi-e imposibil să înțeleg de ce s-ar coborî cineva într-atât să facă lucruri așa de urâte fără niciun folos... Nici măcar vanitatea, căci nu-i ajută, până la urmă, cu nimic.... sunt prea insignifiantă pe scena publică și nu contez pentru nimeni, în afară de mama și de câțiva prieteni...
Poate și pentru că am tendința să-i înzestrez pe oameni cu niște calități pe care ar trebui să le aibă ei în raport cu o anumită condiție pe care o au sau o pretind și nu-i disprețuiesc niciodată a priori, cum o fac destui. Mă situez față de ei ca și cum mi-ar fi mereu superiori, deși moral cred că destul de rar îmi sunt, pentru că o superioritate a șmecheriei, a egoismului îngust, a nepăsării față de ceilalți nu e superioritate, dimpotrivă. Cel puțin eu nu o voi recunoaște niciodată drept superioritate.
Nu pot să iau cinismul și lipsa de scrupule drept valori demne de împropriat, oricât de la modă ar fi ele acum, oricât de multe beneficii ar aduce... Nu pot, cred că e în mine o atare încăpățânare care nu se poate adapta acestui soi de comportamente pe care le disprețuiesc profund. Și nu pentru că m-aș considera eu fără pată, superioară, cum îmi reproșează prietena mea, ci din alte rațiuni: poate pentru că am avut, cândva, cel puțin, o idee foarte clară despre repere morale, poate că am o judecată mai conservatoare sau mai orgolioasă, poate un fel mai puțin egoist de a vedea lucrurile... Nu știu, dar nu pot să adopt tiparele celorlalți doar pentru că ele aduc foloase imediate și palpabile, nu atâta timp cât, odată, am avut de suferit din pricina lor...
Am încercat să fac lucruri în care nu am crezut niciodată, lucruri pe care le-am considerat mereu greșite și s-a dovedit o eroare fundamentală. Adică am eșuat lamentabil, cu consecințe inimaginabil de dureroase, pentru totdeauna, sunt sigură... Chiar dacă le-am făcut fără intenții rele, chiar dacă am avut, ca motivație, nu circumstanță atenuantă - nu prea cred în așa ceva, nimic nu atenuează un rău, nimic nu face ca negrul să devină vreodată mai puțin negru dacă el așa e - iubirea...  Adică, să fiu foarte clară: le-am făcut din iubirea aceea căreia nu i te poți împotrivi, care te face să crezi că ai dreptul să încerci, că poate, poate ți se iartă și greșelile...
Mda!... Iubirea... sau slăbiciunea, în ultima vreme parcă sunt din ce în ce mai mult similare. Căci atunci când iubești ești vulnerabil, ești șubred și transparent, ca un bibelou de sticlă, ca și cum ești în iminent pericol să te spargi la orice mișcare bruscă, neprevăzută, brutală, neatentă...
Iubirea asta de care râd toți, în care nu mai are încredere mai nimeni, pe care nimeni n-o mai crede verosimilă în zilele acestea de cinică și pragmatică viețuire... Pe care, dacă te încăpățânezi s-o mai crezi posibilă, nu ai parte decât de amărăciunea constatării că e o himeră inaccesibilă...
Și totuși, nu cred că nu există iubire atât timp cât eu o pot simți. Nu voi crede niciodată că oamenii nu sunt capabili să iubească, nu mă va convinge asta nimeni și nimic pe lume, chiar de mă vor îngenunchea, probabil, întâmplările prin care-am trecut și prin care-mi va mai fi dat să trec, până la sfârșit. Char dacă oamenii se vor înverșuna să nu mă iubească niciodată - nici n-ar fi o surpriză, doar asta am trăit până acum...  Pot crede și accepta doar că nu mă iubesc pe mine, nu și că nu pot iubi în general. Asta e o realitate cu care m-am învățat, că nu-mi este dată mie iubirea. Dar restul?
Pot crede doar că oamenii mint când îmi vor spune mie că mă iubesc, asta pot s-o cred, doar asta am trăit în ultima vreme, doar asta, se pare... Dar nu voi înceta să cred că alții pot fi iubiți și că și ei, la rândul lor, pot iubi.
Ce nu voi înțelege și cred că nici accepta vreodată și-am să mă tot mir e cum pot minți și de ce mint oamenii?  Asta niciodată n-am înțeles-o. Nici n-o înțeleg...
Cred că întrebările la care nu am nici acum răspuns pe care să-l pot înțelege și accepta mă vor bântui ani în șir de-acum înainte. Fără leac, căci nu, nu cred că timpul rezolvă nimic!
Niciodată n-o face, doar oamenii o fac. Timpul doar trece, dar inima care resimte acut, dur nenorocirile, nu se vindecă niciodată de la sine, doar pentru că îmbătrânește, ci prin alți oameni, prin alte întâmplări minunate, menite să șteargă orice urmă, să spele orice pată, să vindece orice rană, să înnoiască orice ....
Altfel, pentru mine, timpul nu e decât o amarnică fatalitate.
Nu mă pot amăgi cu nimic, nu-mi pot păcăli cu nimic luciditatea amară. Deși am fost, de atâtea ori, amăgită de ce e în jur... Paradox banal, nu? Pentru că am crezut, cu toată puterea ființei mele, că oamenii trebuie să fie și altfel decât urâți, murdari pe dinăuntru, mincinoși, egoiști, lași... Am crezut și am sperat că ei sunt cum spun că sunt. Ei, mincinoșii, ei, lașii. Am crezut și mi-am lăsat inima pe mâna unor oameni așa, doar pentru că i-am crezut, pentru că n-am fost în stare să-i bănuiesc, să-i jignesc bănuindu-i că n-ar fi sinceri, că n-ar fi adevărați. Și i-am mai și iubit... Doamne, ce i-am mai iubit! Așa de mult că mă doare că trebuie acum să-i văd așa: mincinoși, lași, mici... nedemni...
O greșeală, spun toți. Da, a fost, s-a demonstrat... Constatare amară, care nu-mi folosește, oricum, la nimic, căci îi iubesc și acum, în ciuda a tot ce-au făcut.... atrocități, de-a dreptul...
De ce continui să-i iubesc? De ce i-am iubit? De ce nu i-am văzut așa cum s-au dovedit că sunt? Nu știu, nu înțeleg, iar asta doare teribil și-mi năucește și mai tare stima de propria persoană.... Oricum, atunci n-am putut face altfel, acum nu pot și, probabil, n-am să pot face altfel nici în viitor. Nu am în vene serul neîncrederii, nu știu de ce, dar nu-l am. Sunt mereu o femeie naivă, fără să fiu naivă deloc?...
Probabil mă comport doar mereu ca o femeie proastă, fără să fiu, de fapt, chiar atât de proastă... sau, cel puțin, nu la fel de proastă precum mulți dintre cei pe care-i știu....
Căci, repet, viclenia, ipocrizia, oportunismul nu le pot considera forme de manifestare ale vreunei inteligențe. Pentru mine, inteligența trebuie să aibă, neapărat, măcar o rămășiță de noblețe, ca să pot s-o recunosc drept inteligență, altfel nu e decât ... altceva... indefinibil deocamdată, și pe care nu-l respect. Și, dacă nu-l respect, nu-l pot considera dezirabil și nici nu-l invidiez la cineva. Atât.
Nu m-am schimbat. M-a nenorocit, cred că pot spune asta fără să simt că folosesc cuvinte mari, eroarea de a-i crede și pe ceilalți croiți pe măsura sufletului meu, dar nu știu să fiu altfel... Nu știu cum voi fi altfel, deși poate că mi-ar fi mult mai bine...
Se târăsc spre final zilele acestui martie ingrat, și nenorocit și blestemat... Îmi cârpesc inima și-o resuscitez zilnic cum nu-și poate imagina cineva. Îi trasez zilnic alte tipare cu creta speranțelor și mă străduiesc să nu depășesc marginile fragile, ca să nu clachez. Mă lupt pentru supraviețuire interioară cu toate armele pe care le am. E o trudă care mă seacă de energie și mă umilește. Zi de zi. Dar nu am alegere, căci iubesc viața asta cu patimă și o să mă străduiesc să-i cer la nesfârșit tot ce îmi poate da. Pentru că merit, pentru că de asta mi-a fost dată, s-o trăiesc frumos. Și caut să întrezăresc frumosul chiar și-n noroaiele inimilor celor care m-au dezamăgit arâtându-și-le așa cum sunt, nu cum spuneau că sunt... Și nu cred că sunt cu nimic mai bună decât alții, ci sunt doar un om, biet om rănit, care se înverșunează să nu-și piardă speranța de tot. 

luni, 21 martie 2016

”Fericirea e o pasăre,
Dar nu o pasare ca oricare alta,
Ci o pasăre plăsmuită din pulbere de aur.
Pasărea aceasta
Vine de undeva, de departe,
Vine și ti se așază pe umăr,
Pe umarul stâng,
Desupra inimii
Ți se așază pasărea fericirii.
N-o vezi,
O simti numai.
Iar dacă vrei s-o prinzi,
Nu poți s-o prinzi
Nici cu mâna,
Nici cu lațul,
Cu niciun fel de capcană
Nu poți s-o prinzi.
Uneori pasărea fericirii
Iți stă pe umăr mai mult,
Alteori mai puțin.
Și când îi vine să plece, pleacă,
Zboară, și se pierde în văzduh,
Poate chiar se topește în văzduh.
Nu știe nimeni,
NIMENI,
Nimeni nu știe
De unde vine pasărea fericirii,
Încotro pleacă pasărea fericirii.”
ZAHARIA STANCU- FERICIREA

duminică, 20 martie 2016

Vin lumini


E Ziua Internațională a fericirii. Adică trebuie, musai, să fiu fericită. Și sunt, pentru că inima mea e capabilă să iubească, fără rezerve, fără resentimente. Așa că trebuie să am motive. 
Vin din cer lumini, cu parfum de zarzări și corole de flori. Vin pe raze de soare primăvăratic și voios.
S-or deschide alte drumuri, s-or înnoi speranțele, s-or duce amăgirile și tristețile. Or veni și răspunsurile, or trece toate. 
S-o face liniște, s-or duce, odată cu ultimele zăpezi, ultimele urme ale nedumeririlor. 
Am  făcut ordine în lucruri, în haine, am aruncat tot ce e vechi, tot ce e balast, tot ce e inutil și urât. Din dulapuri și din amintire. 
Și afară e soare. Și au înflorit pomii, și e primăvară. Pe fiecare inimă coboară boarea alinătoare a primăverii. Mulțumesc, Doamne! 

joi, 17 martie 2016

otrava...

Zi de zi acumulez stupefacții și dureri. Și dezamăgiri de la oameni. De la oamenii care mi-au fost apropiați, de la oamenii pe care i-am iubit, care-au ocupat un loc important în viața mea. Probabil ca să învăț lecții. Altele. Mai dureroase, mai amare. 
Azi un om pe care l-am considerat ani de-a rândul prietenul meu bun m-a jignit crunt, batjocorindu-mi tot ce am avut mai scump pe lume: memoria părintelui meu. Care nu mai este. Și pe care nu l-a cunoscut. Și care e pentru mine de neatins. Pentru că a fost părintele meu, pentru că l-am iubit, pentru că m-a iubit nespus!!! Și pentru că nu înțeleg, așa ceva nu!...
Mie oamenii am învățat că pot să-mi facă aproape orice, mă pot călca în picioare, mă pot minți, mă pot dezamăgi, mă pot părăsi fără explicații, mă pot disprețui... E dreptul lor, chiar dacă nu am înțeles de multe ori de ce.... Dar să lovești intenționat, repetitiv, în locul vulnerabil veșnic din inimă pentru că e gol prin mutarea la stele a unui părinte, nu se poate face cuiva care e prietenul tău. Nu pentru niște fleacuri, nu pentru.... absolut nimic în lume. Decât dacă tu nu i-ai fost niciodată, cu adevărat, prieten. Și azi am înțeles, cu stupefacție dureroasă, asta: că m-am înșelat grav în privința oamenilor pe care i-am lăsat să-mi intre în suflet și pe care i-am respectat și i-am crezut buni, deosebiți, prieteni... Și-am plâns cu amar... Ca și cum aș fi gustat otravă, ca și cum aș fi simțit gustul ucigător al răutății din cei din jur.
Nimic nu e mai amar ca otrava prieteniei false.”- mi-amintesc niște vorbe ale lui Emil Gârleanu. Cumva, azi am simțit din nou amărăciunea de fiere și venin a răului, dar din gura unui prieten a fost ca o palmă peste suflet. Care să mă trezească la realitate, Care să mă facă să nu mai cred în oameni niciodată. În niciun fel de oameni.
Zilele acestea de martie care, parcă, nu se mai sfârșesc, Doamne, nu se mai sfârșesc!

sâmbătă, 12 martie 2016

Ceva ca rugăciunea

Nu știu ce am,
Că nu dorm când dorm.
Nu știu ce am,
Că nu sunt treaz,
Când stau de veghe.

Nu știu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Când merg.

Nu știu ce am,
Că stând pe loc
Sunt, hăt, departe.

Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Și cu ce fel de salivă
Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?

De nu știu ce am
Că exist,
Nu știu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe tine.”

Marin Sorescu

vineri, 11 martie 2016

Poate primăvara...

Azi cred c-a venit primăvara. O cred, căci parcă mi-o spun toate, în ciuda vremii câinoase de afară, în ciuda nu știu cărei eclipse ce aduse catastrofe inimaginabile în inimă, în ciuda tuturor evidențelor iernatice din suflet. A venit primăvara și nu mai pleacă. O vreme, măcar. 
Vor izbucni cu violență mugurii fragezi din crengi, vor înflori zarzării toți, și cireșii și toți copacii pământului. Și toate florile. Și va fi miros de zambile, de frezii, de verde crud al vieții ce-și cere cu insistență drepturile. Și va fi bine, până la urmă.
Se vor vindeca, încet-încet, cumplitele răni ale iernii ce trecu, se vor usca toate urmele de lacrimi și se vor duce cu ele toate zilele negre și pustii. 
Vor fi iarăși păsări perechi pe cer și-n ramuri de copaci gățiți de sărbătoare, cu pretenția de miri, vor fi iarăși amurguri roșiatice și vor crește din nou aripi în locul cioturilor arse de  pe umeri, vor veni din nou speranțele să ne bată la porțile inimii... 
Vom renaște, odată cu pământul, cu iarba, cu mlădițele fragede ce ies dintre bulgării de moarte și îngheț, vom reînvăța respirarea fără chin, fără vinovăție, ca și până acum, când aerul inhalat simțeam că ne-ar distruge plămânii cu greutatea lui... 
Vă veni și somnul liniștitor în dosul pleoapelor încercănate, va străluci din nou soarele cu alte fulgurante iluzii în fereastră și în lume, luminând ținutul umbrelor și-al pustietății. Și poate voi uita, încet, silnic, poate voi uita minciuna, abjecția, micimea...

Lacrimile vin din topirea gheţurilor sufleteşti. Celor care plâng, îngerii le sunt aproape.” - Hermann Hesse

joi, 10 martie 2016

Mi-am cumpărat cărți. Și ojă roșie. Și-am fost siderată de româna președintelui, bizară și ambiguă, dar tocmai mi-am amintit că președintele nu e român. Cică: ”Onorată asistență, sunt foarte bucuros și foarte mișcat că pot să fiu în această seara în mijlocul dumneavoastră. Soția mea Carmen și cu mine ne-am gândit de multe ori, în viața noastră anterioară, cum ar fi să venim la Ierusalim. Și iată, am venit într-o poziție care mă face să stau în fața dumneavoastră.” 
Încă mă străduiesc să-nțeleg de ce, d efiecare dată, ne reamintește că numele soției sale este Carmen. Se teme cumva c-am uitat? Crede c-ar fi posibil să uităm? 
Am ascultat muzică, vocea divină a lui Kaufamn, a Ruxandrei Donose, am corectat lucrări, am zâmbit. Așa, printre amărăciuni. Asta înseamnă c-a fost o zi mai bună. Mulțumesc, Doamne! 

„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...