Am trecut, azi, printr-o sumedenie de stări şi emoţii contradictorii: nelinişte, furie, surpriză, dezgust, revoltă, resemnare, silă, recunoştinţă, bucurie, nedumerire, amărăciune, dezamăgire, tandreţe şi bucurie... Am trăit o zi ca o viaţă. Cred că-i bine, nu? Vorbeam cu un "conviv"despre stările ce mă încearcă în momente aniversare, în special la aniversările mele... Cam aşa-i, e destul de incomod să primeşti daruri, telefoane şi urări cu duiumul, să te simţi copleşit de atâtea gânduri bune îndreptate spre tine, deşi realizezi că oamenii te iubesc şi vor să-ţi spună asta.

Mă gândesc la cea mai frumoasă dintre aniversările mele... nu reuşesc să aleg una specială, dar cele mai frumoase se leagă de o pereche de ochi albaştri pe care i-am iubit. Un telefon la miez de noapte, ca să nu existe nimeni care să-mi spună înaintea lor "la mulţi ani!", o sosire neaşteptată, într-o altă asemenea zi, a aceleeaşi perechi de ochi albaştri, dimineaţa uneia dintre ele, cu trei fete zbanghii pe-o canapea , cu o sticla de şampanie trecută de la una la alta, prietenii de suflet şi torturile pregătite, ca nimeni alta, de Miha, atmosfera efervescentă şi caldă, cu zâmbete şi starea aceea dulce-amăruie de bine şi de aşteptare a unui viitor luminos... Zile speciale, zilele celor 20 şi ceva de ani... zile cum n-o să mai fie altele...

Ultimele şase aniversări n-au fost decât banale şi-atât. Nici nu mi le amintesc decât vag, fără mari satisfacţii şi mai mult fade decât fericite. Anul acesta m-am trezit la mama, din nou, după 7 ani în care uitasem cum e să te trezeşti în casa copilăriei. Ziua a început cât mai banal cu putinţă, cafeaua a fost fără gust, telefoanele au început să sune să-mi amintească faptul că mi-a trecut , cum spune Iglesias, o jumătate de viaţă... "Treinta y tres años /Nada más son media vida /Treinta y tres años /Que se van con tanta prisa. "