Destule de făcut, conversaţii la cafea, cântecelele noi ale lui Radu Almăşan, exerciţii la gramatică- se prefigurează o banală zi de miercuri. Cel mai bine e să nu-ţi pui prea multe întrebări (asta dacă poţi, evident!), să trăieşti ca şi cum ai respira, involuntar, automat. Motive să continui găseşti mereu, doar să vrei să vezi în cenuşiul cerului din dimineaţa asta de noiembrie târziu dârele roţilor de la rădvanul visurilor cu ochi imenşi, din alte timpuri. Când încă nu ştiai semnificaţia cuvântului ireversibil.

În rest, mai nimic...

Şi totuşi, cei de lângă tine te iubesc, au grijă să-ţi fie bine, te sună în fiece zi de nenumărate ori, te copleşesc cu atenţiile lor mărunte, insistă să-ţi faci exerciţiile de fizioterapie, să te dai cu ketonal spray, să zâmbeşti.

Inima bate încă tic-tac, tic-tac, niciun semn, nici măcar unul. Fie! Te temi de păcatul de a gândi altfel, dar o faci, nu te poţi împotrivi, ca şi cum fără acest dor nebun de evadare nu ai putea să porţi zilnic aceeaşi mască şi să nu răneşti pe nimeni. Contradicţie în toate, nesuferit obicei!