habar n-am!!!

Când nu reușești să înțelegi nimic din lume și din comportamentul oamenilor, înțelegi doar atât: că te înșeli permanent în legătură cu aproape orice, că habar n-ai pe ce lume trăiești... Cam ăsta-i rezumatul zilei de azi.
Știu doar despre mine: ce simt, cât de profunde îmi sunt sentimentele și ... de ce am ajuns aici. În rest, sunt ca și cum m-aș fi rătăcit într-un oraș străin: nu știu limba, nu știu drumul, nu știu pe nimeni care să mă ajute și să-mi decodifice mesajele pe care le primesc, nu știu nici măcar spre ce să mă îndrept și unde să ajung. Minunat!

sufletul- vitrină

Câteodată, in ciuda unor certitudini la care-ai ajuns în urma propriilor experiențe, te-arunci în brațele somnului ca într-o încercare de evadare dintr-o realitate atât de dureroasă, ca devine insuportabilă între patru pereți.
Dimineața însă, te trezești cu aceleași gânduri cu care te-ai predat somnului, epuizat de tine și de ele, cu aceeasi dureroasă stare de suflet, cu acelasi gust amar. Pentru că sunt situații pentru care noaptea nu poate fi niciun fel de sfetnic, cu atât mai puțin unul bun, dileme la care nu există răspunsuri convenabile în singuratatea ostilă a întunericului din dormitor, între așternuturile în care te frămânți fara soluții. Și cred că aceste adevăruri trebuie acceptate ca atare, fără lamentații, doar spunând adevărurilor pe nume.
Nu cred în șabloane, nu cred, de altfel, nici în atotputernicia vindecatoare a timpului, n-am crezut niciodata în vreo capacitate de panaceu a acestuia- ideea ca le-ar vindeca pe toate mi se pare o cretinitate zămislită de o filosofie de viață plată și neadevărată.  Ba, dimpotriva, in virtutea unor exepriențe proprii, trăite și resimțite ca pe o incizie fără anestezie, cred ca sunt suferințe și limitări pe care nu le poate rezolva nimic pe lume, cu atât mai puțin o acumulare de clipe și de inactivități.
Mie , marturisesc, niciodata nu mi-a iesit vreo rețetă preluată de-a gata, nici in bucătărie, unde sunt departe de a excela, si cu atât mai puțin în alte domenii, mai puțin... culinare... Nu mă pot îmbăta cu apa prea rece și prea fadă a unor vorbe pe care eu le constat lipsite de adevar. Pentru că din constatările pe propria-mi piele vin certitudinile, nu din vorbele și experiențele celorlalți. Mama-mi spunea, deunăzi, ca niciodată n-a putut să mă convingă să fac așa cum vrea ea, să mă abată de la vreun drum pe care pornisem cu toată convingerea... Și nu știu dacă asta e dovadă de încăpățânare sau de insurgență, cert e că am incasat pe propria-mi piele toate loviturile vieții fără niciun fel de scut, fie că nu m-am așteptat, fie ca n-am fost capabilă să mă apăr, fie că n-am vrut, fie că oi avea ceva probleme cu propria imagine din oglindă... (Cri râdea de donquijotesca mea îndărătnicie zilele trecute, spunându-mi ceva- nu/mi mai aduc bine aminte-despre bătrânețea lui Don, căruia timpul, nemernicul, i-a fost impotriva....Dintre fatalitățile amare ale vieții sau dintre perlele stupidității mele, draga mea Cri...)
Nici măcar acum, când calendarul și actele de stare civila imi spun ca am atins o oarecare maturitate, nu simt ca m-am maturizat în modul în care abordez accidentele... de suflet. Mă gândesc acum, că e dimineață și că nu pot scăpa de ciuda pe mine, că sunt mai rău decât elevii mei, câteodată.
Nu pot deloc să cred că "timpul le rezolva pe toate", că a doua zi dimineața amarul nu e la fel de amar, că prostia de care dai dovadă seara e mai puțină la ora 7 dimineața, ca situațiile penibile prin care treci sunt mai puțin penibile la lumina dimineții...
N-am la purtător acea atitudine înțeleaptă și precaută în fața micilor sau marilor "dezastre" interioare, nu pot deloc să gestionez situațiile care mă dor cu calm și nu pot să-mi ascund sentimentele în fața celorlalți, nu pot să particip la spectacol decât fără mască, deși e în recuzita obligatorie în vremea în care trăim și dacă avem minimul de bun-simț necesar autoconservării și, de ce nu, supraviețuirii...
Mă gândesc la niște versuri de-ale lui Sorescu, pe care-l iubesc și-l simt necondiționat și perpetuu:
" De câte ori sunt scos la lecţie/ Răspund anapoda/ La toate întrebările./ - Cum stai cu istoria?/ Mă întreabă profesorul./ - Prost, foarte prost,/ Abia am încheiat o pace trainică/ Cu turcii./ - Care e legea gravitaţiei?/ Oriunde ne-am afla,/ Pe apă sau pe uscat,/ Pe jos sau în aer,/Toate lucrurile trebuie să ne cadă/ În cap./ - Pe ce treaptă de civilizaţie/ Ne aflăm?/- În epoca pietrei neşlefuite,/ Întrucât singura piatră şlefuită/ Care se găsise,/ Inima,/ A fost pierdută./ - Ştii să faci harta marilor noastre speranţe?/- Da, din baloane colorate./ La fiecare vânt puternic/ Mai zboară câte un balon./ Din toate astea se vede clar/ C-o să rămân repetent,/ Şi pe bună dreptate" (La lecție)
Am sufletul vitrină- privești în voie, fără restricții, expoziția de emoții, sentimente și te las să râzi, să te amuzi ca la bâlci de bătăliile pe care le duc ca și Don Quijote, cu același barbar și binecunoscut final.

pastel duminical

Liniștea și singurătatea unei zile de duminică, necesare, ca un golf  în care să poposească sufletul, să fie din nou el. Cer plumburiu, ca de toamnă se lăfăie-n ferestre, iar freziile s-au ofilit. Confirmări? Ce bine-ar fi!.Îndrăznesc să sper și să mă încred în providență. Dire Straits și chef de-un film de suflet. In rest, bine...

două drumuri

Prin iarbă, în plină vară, două drumuri curg unul lângă celălalt spre destinație necunoscută... Sub soare sau ploi, sub același cer tăcut și înalt, prea înalt...
Vară și miros proaspăt de iarbă și de sălbăticie.
O imagine care te face să te gândești la planurile secrete ale lui Dumnezeu cu lumea, cu tine, cu ceilalți...
A răsărit soarele după două zile de ploaie bacoviană în orașul gri. Lumina cade blând prin faldurile perdelei, odihnindu-se peste buchetul de frezii multicolore, care-și împrăștie parfumul ca o nouă binecuvântare. Libertate și împăcare, după atâta suferință... Din icoană, ochii Maicii Domnului sunt blânzi... și e bine. Rămân întrebări, destul de multă tristețe și parcă și un pic de ciudă că toate sunt cum sunt...
Ce anume unește destinele oamenilor, până la un punct paralele? Care este secretul, ascuns în spatele vorbelor, în spatele regulilor și conveniențelor, care unește două linii paralele, sortite să nu se întâlnească niciodată?
Ce să faci cu vorbele care nu spun nimic despre inimă, despre tine, despre ceea ce vrei?...