Şi a fost...
Un alt Crăciun fără zăpadă, fără zâmbet, fără binecuvântări.
Mâncare, satisfacţii sărace şi meschine , hotărâri care, probabil, nu au cum să se pună în aplicare prea curând, laşităţi de toate felurile, prieteni bosumflaţi de propria neîmplinire, filme proaste, familii, daruri şi tot tacâmul... coordonatele ultimului Crăciun nelalocul lui, îmi spun.
Mă chinuiesc cuvintele azi ca nişte instrumente de tortură. Le simt ivindu-mi-se-n creier - materializări prea preţioase pentru realitatea gândului meu, inadvertenţă izbitoare, care mă înfurie şi mă sperie. Măs perie cuvintele căutate dinadins, lustruite excesiv, ca să împresioneze, mai ales ca nu vreau să impresionez pe nimeni, e extrem de obositoare prezenţa celorlalţi uneori. Dacă nu curg firesc, precum apa dintr-un ulcior când îţi toarna mama să te speli pe mâini, cuvintele nu desenează nimic nou şi nimic bun pe hârtie sau pe ecranul calculatorului.
Ce să-i ceri lui Moş Crăciun, când nu mai vrei decât puţină linişte?

Depărtarea are şi ea binefacerile ei, căci, brusc, cei câţiva kilometri care ţin la distanţă doi oameni care în mod obişnuit se suportă cu greutate, fac ca animozităţile să se estompeze parcă de la sine şi relaţiile să se armonizeze cum nu se poate mai convenabil- pentru unii, fiindcă pentru alţii, cei amar de lucizi, aparenţele nu mai pot înşela nici măcar vremelnic!
Una dintre binefacerile deziluzionării- puţine, de altfel, şi deloc dezirabile!- este că poţi vedea mai uşor chipurile sufletului cele adevărate prin pânza convenienţelor şi a minciunilor de complezenţă, care fac parte din arsenalul convieţuirii civilizate.
Uiţi romanţiozităţile primitive cu care ţi-ai autohrănit o adolescenţă pâcloasă de provincială şi începi să conştienitezi că poţi suporta mai degrabă o tăcere egoistă decât o spovedanie "prietenească", pe fundalul unei compasiuni amicale şi, deopotrivă, ipocrite, care nu-ţi serveşte, drept vorbind, la nimic. Poate doar îţi amplifică sentimentele de inferioritate sau mai ştiu eu ce bazaconii psihanaliste de care, hotărât, n-ai nevoie, cel puţin nu acum când eşti asaltată din toate părţile cu iminenţa Crăciunului.
Aşa că va fi o seară caldă, pentru că termostatul centralei arată aproape 23 de grade, câteva eseuri de corectat- ultimele pe anul acesta, o baie plină de aromă, un film care să-ţi mângâie sufletul şi, până-atunci, old music...
Binecuvântată linişte şi banalitate cotidiană!!!

ring-a-ling...

M-am uitat cu prietena mea pentru a nu ştiu câta oară la Bridget Jones, am visat la zăpezi de poveşti şi la happy-enndinguri un pic neverosimile, am făcut cafea la ore târzii din noapte numai ca să-i simţim aroma şi-am lăsat vocea lui Dean Martin să alunge tot răul şi seria interminabilă de nu-uri acumulate peste an. Rezultă că am savurat o seară între prietene şi-am deschis sezonul la speranţe, visuri cu clopoţei, zâmbete fericite şi vacanţă. Intraţi, vă rog!

de ce nu?

E fantastic sufletul omului! Ştiu că e o platitudine, dar văd zi de zi cum poate să ascundă în el culmi nebănuite, rezerve de dragoste şi afecţiune nejustificate obiectiv, încât nu pot să ignor faptul că încă mă mai surprinde... Şi, ca să nu dau nici o clipă impresia greşită că aş generaliza, fac constatările mai sus cu trimitere precisă către subsemnata. Cum poate să-ţi lipsească absenţa unei absenţe(dacă facem lucrurilor dreptate şi le judecăm obiectiv, conform principiilor lumii civilizate), încă nu pot să desluşesc. Cum poţi primi răspuns unor întrebări ale inimii pe care , în fapt, nu le-ai pus, nici asta nu pot înţelege.... Despre dragoste nu ştiu nimic, decât ceea ce trăiesc sau am trăit eu- şi nici asta nu-i o măsură prea dreaptă, căci fiecare suntem o imperfecţiune între alte imperfecţiuni şi slăbiciuni. Despre drum drept am uitat şi-am strâmbat multe din cele pe care le ştiam drepte şi adevărate. Despre iertare şi îngăduinţă învăţ zi de zi altecva , plecându-mi inima, şi mândria, şi voinţa şi tot.... Despre cum e să dormi fără mâinile-ncleştate inconştient am uitat, iarăşi, aproape totul în iarna asta cu chip de primăvară sulemenită cu beteală şi sclipici. Despre viitor nu-ţi mai faci nici măcar visuri, înăbuşi orice pornire de sărbătoare costisitoare şi necumpătată, pe care-ai merita-o din plin - de ce nu? - dar te bucuri stupid când descopri că sufletul de care ţi-e dor fără să-l ştii e dincolo de tastatură, de monitor, de oraş, de lumea ta, de rezonabil, de posibil, de cutume şi circumstanţe agravante, de iarnă şi operaţii, de mamă şi de fără tată, de bine şi de rău, de dreptate şi de datorie, de tot... "Numai inima urneşte lumea din loc" am citit cândva, demult, într-un roman obscur şi neverosimil de-al lui Teodoreanu şi nu ştiu de ce mi-a rămas în memorie şi apare mereu, la fiecare nerealistă alunecare spre "visat cu ochii deschişi" la imposibilităţi despre inimi-căci inima, ştiu de mult timp, nu e decât un organ supraestimat şi nimic mai mult... Gânduri nedezlipite de matca lor depresivă, de femeie tot mai încorsetată de obligaţii şi termene fixe pentru acţiuni inutile şi cronofage, gânduri care nu duc nicăieri îmi dau ghies şi nu vor să mă lase să spun că e decembrie, că e vreme de colinde şi se apropie Crăciunul, că mă bucur că ştiu că exişti şi că mi-e aşa de dor de tine... Şi ce dacă nu va schimba asta nimic, şi ce dacă e sărac visul meu aproape e imposibil, mă-ncumet să scriu,  să se contureze? Şi ce dacă? E iarnă, e frig, sunt lumini colorate -risipă peste tot, sunt oameni trişti şi cu planuri de sărbători, e superficialitate şi gust comun şi  de speranţă nici nu poate fi vorba... Calendarul meu arată ziua de ieri, inadvertenţă care mă înveseleşte şi-mi alungă, subit, gândurile de un tern de care m-am plictisit. Un truc sau o defecţiune tehnică? O fi îmbătrânit şi el ca şi toate ale lumii sau e doar un semn că mai am timp să recuperez ziua de ieri sau de mai demult, ce nu mi-a ieşit, să fac ce-aş fi putut face şi n-am făcut, să spun ce-aş fi putut spune şi n-am spus, să-nţelege ceea ce ar fi trebuit, deși nimic nu schimbă nimic, știi...

Pe birou, deasupra unui alt calendar, al rutinei zilnice, care-mi aminteşte cine sunt şi ce fac, stau trei inele purtate, succesiv, zilele acestea: ca trei promisiuni, ca trei zâmbete de aur şi argint, ca trei sclipiri de cine-ştie ce lumini pe care le ignor... De ce nu?