În ajun de Moş Nicolae

Ajunul sărbătorii celei mai iubite te aştepţi să fie înzăpezit, ca-n copilărie, aşa cum spunea mamaie: "Moş Nicolae cu barba albă". Ani întregi, în copilăria mea nu mai ştiu ce moş venea, Moş Nicolae sau un alt moş, căci ziua aceea rămânea imprecisă în calendarul pe care fetiţa cu ochii mari n-o percepea cu exactitate. Dar venea sigur, cu bucurii al căror miros de portocale rămâne peste ani de neuitat.

Azuriul unui dar de sărbătoare nu l-am mai regăsit în viaţa mea niciodată. Am rămas cu certitudinea că acel albastru nu mai există nicăieri, toate rezervele cromatice ale omenirii s-au epuizat în pulovăraşul pe care l-a primit, într-o seară cu miros de portocale şi gust de ciocolată chinezească, o fetiţă cu nume de floare, dintr-un sătuc anonim şi înzăpezit.

Probabil că fericirile adevărate au miros de portocale şi vin împachetate în hârtie colorată, au biluţe multicolore, ca jucăria mea de plastic verde translucid, care nu mai ştiu cu exactitate ce anume era, pentru că eram mică şi mă jucam pe covor, iar amintirile sunt amestecate şi multicolore...

Erau acolo toţi, tata, unchii şi mătuşile, mama şi bunica, în sobă ardea focul şi era cald, şi iarnă, şi jucăria cânta nemaipomenit şi... nu mai ştiu, căci povestea s-a sfârşit de mult şi n-are cine s-o mai spună...

Probabil că fericirile adevărate au miros de portocale şi gust de ciocolată chinezească, probabil au totdeauna o mamă şi-un tată, căci ţin de copilărie, exclusiv de ea şi nu mai revin la fel niciodată, oricât te-ai strădui în viaţa conştientă, de om mare şi fără iluzii...