Celei mai iubite Ane, un gând de dragoste și recunoștință

De Sfânta Ana totdeauna mă va lega amintirea mătuşii mele, cea mai minunată femeie pe care-am cunoscut-o. A fost pentru mine mai mult decât o mamă: un model, o inimă atât de mare, cât să încăpem în ea toţi: copii, nepoţi, prieteni, necunoscuţi şi toţi copiii pe care-i vedea. Şi-a dorit foarte mult nepoţi şi, atâta cât a trăit, Dumnezeu nu i-a îngăduit să-i aibă, Cristian s-a născut câteva luni mai târziu după ce ea s-a mutat dincolo, între stele şi îngeri.

Toată copilăria mi s-a părut o fiinţă extraordinară şi aşa şi era. De o inteligenţă ieşită din comun, dublată de o bunătate şi o generozitate ca a nimănui altcuiva pe lume, mătușa mea, cea căreia toți îi spuneam ”tanti Anişoara”, era o femeie minunată şi o doamnă desăvârşită.

Cu casa mereu plină de oaspeţi şi de flori, cu mesele întinse şi cu inima deschisă, cu zâmbetul care lumina şi dădea speranţă şi curaj, perfectă din cap până-n picioare, mătuşa mea a ştiut să mă iubească în felul acela în care mi-am dorit întodeaună: făcându-mă să mă simt înţeleasă şi dându-mi încredere.
Privirea ochilor albaștri și blânzi, glasul cu care-mi spunea pe nume sunt acele urme în inimă inconfundabile, care m-au făcut ca zi de zi să privesc orice femeie mereu prin comparație.
Felul în care glumea și râdea chiar și de necazuri, modul în care trata cu ironie blândă prostia și răutatea, în care trecea peste toate cu zâmbet, curajul de-a rămâne perfect umană în orice împrejurare ar fi câteva dintre lucrurile pe care aș fi mândră dacă le-am învățat de la ea, măcar a mia parte. 

Multă vreme de când a plecat dintre noi, nedrept de devreme, lăsând de-a dreptul un gol imens, de neumplut de nimeni, de absolut nimeni, o zăream parcă pe stradă şi uitam să mai respir. Deşi ştiam că nu e, că nimeni nu mai merge pe lume aşa dreaptă şi mândră, că nimeni nu mai e întotdeauna impecabilă şi elegantă, demnă şi strălucitoare cum era ...

Nici acum nu vreau să cred că nu e acasă, că nu o găsesc la masă, lângă cafeaua incredibil de dulce şi de bună, la masa plină de actele ei de contabilitate, cu ochelarii pe nas şi cu telecomanda alături.... De când a plecat nu mai pot merge în casa în care-a trăit... pur şi simplu... pentru că locul acela vreau să trăiască veşnic în inima mea aşa cum l-am ştiut: plin de ea, de fiinţa ei dragă şi specială.

De Sfânta Ana e ziua ei, e ziua celei mai iubite şi mai bune Ane din lume. Şi ştiu că ştie acum cât de mult, cât de mult a fost iubită.

Blonda, chiorul şi piticul

Am primit cu mare plăcere, zilele trecute, invitaţia lui Stefan Lupu, prietenul nostru de ceva timp, să-i vedem piesa la Cotroceni. Desigur că n-am ezitat în a-i răspunde cu dragă inimă, în parte pentru că, la fel ca toată lumea, am fost tentată să îmi dau singură un răspuns întrebărilor pe care mi le-am pus văzând atâta tam-tam la televizor pe seama piesei lui, pe de cealaltă parte pentru că îl ştim pe Ştefan de atâta vreme şi am vrut să-i fim alături ca prieteni în aceste momente extrem de importante pentru el şi cariera lui

Îl ştiam pe Fănel, aşa cum îî spunem toţi, mai degrabă ca actor şi mai puţin ca regizor. Cochetasem în adolescenţă cu teatrul şi îmi amintesc că, atunci când l-am cunoscut, m-a fascinat faptul că facea parte din acea lume în care eu îmi dorisem nespus să ajung, dar care-mi rămăsese, din pricina meandrelor necunoscute ale hazardului, inaccesibilă.

I-am admirat mereu determinarea şi perseverenţa pe drumul acesta deloc uşor, în ciuda numeroaselor obstacole şi eşecuri, aşa cum îi admir umorul molipsitor şi mi-e simpatică privirea inteligentă din spatele ochelarilor, aşa cum mi-e drag pentru modul special în care e prieten şi tată al unor fetiţe minunate şi soţ al unei femei frumoase şi speciale.

Prima reacţie când am auzit de cenzurarea piesei a fost de bucurie că un târgoviştean a ajuns de notorietate, a doua, firesc, de ciudă că iar i se pun beţe-n roate. Cu atât mai mult mi-am dorit să merg să văd piesa auzind că o persoană fără niciun fel de pregătire în domeniu şi bun simt elementar îl acuza pe Fănel de imoralitate şi lipsă de profesionalism.

Astfel că ieri am văzut-o în sala de spectacole a palatului Cotroceni, unde stăpânul vremelnic al acestuia, "barcagiul şef", ca să-l citez pe Fănel, l-a invitat să joace, promitând că va veni alături de soţie să vadă spectacolul, fără să se ţină de cuvânt, însă.

Spectacolul a fost chiar mai bun decât m-aş fi aşteptat, plin de nerv, făcut cu profesionalism, jucat de actori excelent. (Poate doar blonda a fost puţin cam afectată, dar, deh! aşa-s toate blondele, doar!)

Textul, în ciuda aluziilor politice inerente şi care, în mod evident, au supărat multe "sensibilităţuri" , a fost scris cu talent, cu urme vizibile de vaţă şi suflet, cu ironie amară, pentru că în spatele lui sta tot năduful lui Fănel... Şi, de ce nu?, al nostru al tuturor în această ţară tristă şi copleşită de neruşinarea "pohtelor ce-au pohtit" o mână de oameni fără suflet, care demonstrează cel mai feroce egoism şi cea mai implacabilă nepăsare faţă de orice principii, în afără de binele personal.

N-am putut să nu mă gândesc la Caragiale, la răsul lui vitriolant, la văzul lui enorm şi la simţul monstruos care ne-au rămas ca unică salvare uneori. Păstrând proporţiile, desigur!

N-am putut să nu mă gândesc la Maiorescu şi la modul în care a pledat întru posteritate, în numele artei pure, al esteticii ei mai presus de orice vremelnică dominaţie a epocilor istorice, a fluctuaţiei moralei publice sau a "enteresurilor"...

Artă adevărată am văzut în piesa lui Fănel, la spectacolul în care, timp de mai bine de un ceas, am iesit sufleteşte din somptuoasa sală a reşedinţei prezidenţiale şi ne-am transferat într-un tărâm fermecat, din care cele ale lumii mici, ale fiecăruia dintre noi, au fost date uitării.

Paradoxal, căci piesa e, aşa cum spunea cândva Sorescu, "îngropată în realitate până-n gât" ...

Am fost mândră de realizarea regizorului şi dramaturgului Ştefan Lupu, a prietenului nostru Fănel, a unui dâmboviţean, a unui român. Care-a ales să spună nu indiferenţei, letargiei generale şi să se salveze naufragiului general prin artă. Adevărată, îndrăznesc eu să spun...

all about loving ...Bon Jovi

Aseară am fost, ca şi ceilalţi peste 50000 de oameni, să-l văd pe Bon Jovi, ale cărui melodii mi-au bucurat adolescenţa.

Mărturisesc fără ipocrizii, nu sunt o amatoare de astfel de distracţii plebee în aer liber, printre necunoscuţi, în hărmălaie, să te calci pe picioare în îngrămădeală ş.a.m.d. ...

De asemenea, nu mă număr nici printre fanii înfocaţi ai cântăreţului, aşa că aşteptările nu mi-au fost, în atare condiţii, superlative. Însă realitatea a depăşit cu mult aşteptările mele, făcându-mă ca, după experienţa aceasta, pseudovedetele de pe sticla autohtonă să mi se pară şi mai puţin suportabile decât de obicei.

În puţine momente am văzut un profesionalism atât de desăvârşit în vreun domeniu din viaţă.

Obişnuiţi pe la noi cu treaba făcută de mântuială, sub domnia lui "merge şi-aşa!", cu falsificarea neruşinată şi ostentativă a aproape tuturor zonelor culturale şi artistice, profesionalismul adevărat şi respectul faţă de public dovedite de artiştii de la Bon Jovi merită nu numai aplauzele primite din toată inima, dar şi un moment de reflecţie mai îndelungat.

Punctualitate şi talent, dublate de dăruire şi empatie deosebite, toate s-au putut dovedi aseară timp de 3 ore de excepţie.

Dovedite de Jon Bon Jovi şi de ceilalţi membri ai trupei, ce au tratat cu căldură şi sinceritate mulţimea de oameni care cântau cu ei versurile melodiillor care merită cu adevărat aprecierea de hit.

Am văzut, atât cât mă ajută simţul realităţii pe care mi-l revendic într-o cantitate încă apreciabilă, că oamenii au fost trataţi aşa cum merită să fie trataţi spectatorii care plătesc un bilet, îndură căldura şi alte neplăceri inerente să vină să asculte un artist pe care-l iubesc.

Am văzut că muzica adevărată se cântă live, că vocea remarcabilă rămâne remarcabilă şi reuşeşte să transmită emoţie şi să electrizeze peste 50000 de oameni, că artistul adevărat dă tot ce are mai bun la fiecare spectacol, ştie să respecte valorile poporului căriua îi cântă şi să-i fie recunoscător pentru admiraţie... am văzut tot ceea ce credeam că nu mai există, ademenită de minciunile pe care le trăim în ţara noastră atât de tristă în vremea din urmă...

Am văzut suficiente ca să mă transform dintr-o relativ indiferentă şi ocazională ascultătoare a muzicii lui Bon Jovi într-o admiratoare fidelă, căci mă declar câştigată de valoare , de muzică bună, de ţinută artistică impecabilă şi de vedete în adevăratul sens al cuvântului.

Toate , motive pentru care-l iubesc pe Bon Jovi...

Azi am renunţat la o parte din viaţă, la o parte din suflet, la amintiri dragi şi cumplite, totodată. Mi le-am vândut, pe toate, pe speranţa unui viitor mai alb, mai drept, mai îndurător. Pe chezăşie.

Mi-am plâns lacrimile la pieptul unui om pe care, oricât aş încerca, nu-l mai regăsesc la fel cum l-am iubit, cum l-am crezut, cum l-am dorit.

Sunt pe lume dureri mai mari decât ale mele, sunt pe lume lacrimi mai amare şi despărţiri mai definitive, mai dezechilibrante. Şi n-am dreptul să mă plâng.

mI-am zis mereu: sunt un om bun şi nu ştiu să mint ... şi nu-mi place să mint şi nu vreau să mint!!!

Mi-am zis mereu: nu merit atâta suferintă, atâta dezamăgire, atâta zbatere de suflet, atâta viaţă pe muchie de cuţit. Mi-am zis mereu: mi-e greu şi nu înţeleg de ce mă laşi, Doamne, să-mi fie totul un amalgam între agonie şi iluzie. Mi-am tot zis mereu tot felul de prostii şi n-am crezut în Tine îndeajuns. Am deznădăjduit şi m-am speriat de mult prea multe ori, ameţită de toate evidenţele care mă ispiteau s-o fac. Greşeli pe care le regretă inima când vine, dezvelită de orice mască a conformismului, în faţa icoanei . De aievea sau doar din suflet.

Greşim mereu, mereu, ca un şir neîntrerupt de fluturi care se tot aruncă bezmetici spre lumina orbitoare a lămpii, deşi le arde aripile...

Nădejdea de care vorbea Pavel e sâmburele de lumină din noi, care nu are voie să piară niciodată.