Deseori, pe măsură ce trec anii, mă încearcă o atare descumpănire în fața spectacolului existenței. Și, în ciuda firii mele analitice, simt că, oricât aș încerca, n-aș avea niciun fel de răspuns la dilemele în care se zbate inocența mea lăptoasă și desuetă, de om cu de repere interioare despre ideea de normalitate destul de… conservatoare.
Înșir aici niște reflecții despre versatilitatea unor trăiri, de fapt, căci nu pot cuprinde în căușul vorbelor sărace tot ce gândesc despre oameni, toate întrebările pe care mi le pun și la care nu voi găsi răspuns niciodată.
Cu certitudine însă pot afirma că oamenii ce-au pornit la drumul vieții cu croiala interioară strâmbă, cu țesătura sufletească grosolană, din material ieftin și vulgar nu încetează să-mi provoace tot soiul de perplexități...
Cu certitudine însă pot afirma că oamenii ce-au pornit la drumul vieții cu croiala interioară strâmbă, cu țesătura sufletească grosolană, din material ieftin și vulgar nu încetează să-mi provoace tot soiul de perplexități...
Am văzut, deunăzi, pe o rețea de socializare foarte cunoscută, un filmuleț la care, privind, n-am știut întâi dacă să râd sau să plâng. Asta deoarece conținea ceva greu de imaginat azi, în 2018: un fel de muștruluială contondentă, un fragment din ritualul unui soi de înjosire publică tragicomică; în rezumat: un bărbat era obligat de lege să încaseze public o ciomăgeală zdravănă de la nevastă-sa, drept pedeapsă pentru comportamentul său violent față de ea.
Decorul - o cocioabă de bar de prin lumea sud-americană, personajele - un bărbat slab și tuciuriu, cu o figură înfricoșată și spășită, de victimă resemnată, o nevastă grasă, care se scobea în nas, chibiți, plus un soi de judecător - maestru de ceremonii, care explica motivul pentru care bărbatul aștepta, rezemat de o masă de plastic, să-și primească loviturile hotărâte, spre delectarea martorilor ahtiați de senzații tari și de circ, ca odinioară spectatorii măcelurilor din arenele romane.
Decorul - o cocioabă de bar de prin lumea sud-americană, personajele - un bărbat slab și tuciuriu, cu o figură înfricoșată și spășită, de victimă resemnată, o nevastă grasă, care se scobea în nas, chibiți, plus un soi de judecător - maestru de ceremonii, care explica motivul pentru care bărbatul aștepta, rezemat de o masă de plastic, să-și primească loviturile hotărâte, spre delectarea martorilor ahtiați de senzații tari și de circ, ca odinioară spectatorii măcelurilor din arenele romane.
Judecătorul comenta și îl întreba pe nefericit: o să continui să-ți mai lovești soția? în timp ce-o îndemna pe soția cea grasă să ”înfăptuiască dreptatea” și să-i aplice aplice loviturile pe care așa de scump le ”câștigase”, iar femeia lovea cu scrupulozitate pe unde nimerea.
Nemaiputând rezista de durere, bărbatul dădea să se îndepărteze, dar judecătorul o îndemna intransigent: ”continuă, continuă!”, apoi întreba martorii la câte lovituri ajunseseră? Din public, care ținuse o socoteală strictă, se răspundea conștiincios: cinci.
Femeia se ștergea pe fruntea-i grasă și îmbrobonată de sudoare, își flutura bâta ca și când s-ar fi pregătit pentru o partidă de polo și continua să-i aplice, conștiincios, lovitură după lovitură. Degeaba protesta nenorocitul, judecătorul era inflexibil: ți-ai lovit soția, i-ai dat douăzeci și una de lovituri, doamna îți va aplica tot douăzeci și una de lovituri, pentru ca altădată să n-o mai agresezi. Condamnatul, neavând de ales, se apleca iarăși cu mânile pe masă, iar soața îi mai aplica vreo câteva lovituri zdravene, cam cât rezista individul, care din când în când sărea ca ars, frecându-și rușinoasele părți dorsale…
Un binevoitor o mută pe soția care se scobea placidă în nas în partea cealaltă, să dea mai cu sete, pe când judecătorul o întreba, ca să fie sigur că individa a înțeles rostul exemplar al altoirii: ”De ce-ți lovești, doamnă, soțul?” ”Pentru că m-a bătut!” ”Sigur, pentru că te-a lovit!”, întărea judecătorul, și iar o îndemna să dea cu sârg, până când bărbatul nu mai rezista și se ferea din nou, sărind în lături și frecându-și urmele dureroase de pe pulpe. ”Vezi? Doare! Așa dor loviturile!” se auzea o voce feminină cunoscătoare din public, satisfăcută pentru că, asistând, poate se simțea prin empatie răzbunată. Și iar judecătorul o îndemna pe femeie la rațiune: ”să vedem, doamnă, câte sunt?” ”Opt!”, răspundea publicul, vezi bine, foarte priceput la aritmetică. ”Hai-hai, apleacă-te, apleacă-te!”, se auzea vocea judecătorului către soț, care se uita cu ochi cerșetori în ochii bovini ai soaței, sperând s-o înduplece. Nici pomeneală! Femeia se scobea netulburată în nas, iar vocea judecătorului puncta neînduplecată: ”Nu se lovește o femeie! Doamna te iubește și tot așa o dor și pe doamna coastele din cauza loviturilor tale… Hai, grăbește-te! ”zicea femeii, care scotea degetul din nas și flutura parul, pregătindu-se pentru o nouă repriză de ciomăgeală temeinică. Nu știu cât o fi continuat execuția publică, filmulețul dura un minut și ceva, dar foarte probabil până la înfăptuirea ireproșabilă a sfintei dreptăți și până la ultima din cele douăzeci și una de lovituri. Le fel, nu mă îndoiesc, au continuat și explicațiile și mustrările pedagogice ale judecătorului, spre descurajarea violenței… conjugale.
Un binevoitor o mută pe soția care se scobea placidă în nas în partea cealaltă, să dea mai cu sete, pe când judecătorul o întreba, ca să fie sigur că individa a înțeles rostul exemplar al altoirii: ”De ce-ți lovești, doamnă, soțul?” ”Pentru că m-a bătut!” ”Sigur, pentru că te-a lovit!”, întărea judecătorul, și iar o îndemna să dea cu sârg, până când bărbatul nu mai rezista și se ferea din nou, sărind în lături și frecându-și urmele dureroase de pe pulpe. ”Vezi? Doare! Așa dor loviturile!” se auzea o voce feminină cunoscătoare din public, satisfăcută pentru că, asistând, poate se simțea prin empatie răzbunată. Și iar judecătorul o îndemna pe femeie la rațiune: ”să vedem, doamnă, câte sunt?” ”Opt!”, răspundea publicul, vezi bine, foarte priceput la aritmetică. ”Hai-hai, apleacă-te, apleacă-te!”, se auzea vocea judecătorului către soț, care se uita cu ochi cerșetori în ochii bovini ai soaței, sperând s-o înduplece. Nici pomeneală! Femeia se scobea netulburată în nas, iar vocea judecătorului puncta neînduplecată: ”Nu se lovește o femeie! Doamna te iubește și tot așa o dor și pe doamna coastele din cauza loviturilor tale… Hai, grăbește-te! ”zicea femeii, care scotea degetul din nas și flutura parul, pregătindu-se pentru o nouă repriză de ciomăgeală temeinică. Nu știu cât o fi continuat execuția publică, filmulețul dura un minut și ceva, dar foarte probabil până la înfăptuirea ireproșabilă a sfintei dreptăți și până la ultima din cele douăzeci și una de lovituri. Le fel, nu mă îndoiesc, au continuat și explicațiile și mustrările pedagogice ale judecătorului, spre descurajarea violenței… conjugale.
Printre nenumăratele bizarerii care apar postate de omenire pe rețelele de socializare sunt sigură că aceasta era chiar slăbuță, prin comparație. De ce mi-a rămas în minte, totuși? Nu doar pentru că pare desprinsă din vremuri… aproape medievale, într-atât e de neverosimilă, ci și pentru că înțeleg lămurit că, în vremurile astea de paradoxal eclectism de mileniu trei, în care conviețuiește mârlanul alături de intelectual, în care într-o speluncă sud-americană câțiva nefericiți se zgâiesc la spectacolul grotesc al linșării unui nefericit, umanitatea aplică încă o barbară lege a talionului, incapabilă de a evolua, de fapt, vreodată.
