Mă tot întreb de ce mint oamenii, deşi îmi spun, conştientă, că e o întrebare din aceea ridicolă prin banalitatea ei. Ca să nuanţez puţin, mă tot întreb ce anume din reacţiile mele îi face pe oameni să creadă că-i cred, când spun minciuni jenante, neverosimile în nicio situaţie, cu atât mai mult când ştiu o grămadă de amănunte şi de circumstanţe... Limita dintre adevăr şi minciună este, deseori, extrem de sensibilă, de subţire, către insesizabil, dar mai am încă pretenţia unei inteligenţe viabile, astfel încât să o sesizez, mai ales în ceea ce priveşte persoanele apropiate. De aceea mă nedumereşte, de fapt, mă stupefiază trist minciunile apropiaţilor, care mizează, nefiresc şi sfidător, pe lipsa de bădărănie a ta de a le spune în faţă: minţi! Constat, cu o perplexitate îndurerată, că nu poţi avea încredere în nimeni, că fiecare este sclavul propriului interes, de cele mai multe ori confirmat derizoriu, că nu suntem decât singuri, neasemuit de singuri...

aşa trebuie

Cred, dintotdeauna, că de Paşte trebuie să fii acasă, în casa mamei, lângă cei dragi, în linişte şi bucurie, în jurul mesei pline de bucate pregătite de mâinile dragi ale mamei.
Cred, dintotdeauna, că de Paşte nu e vreme de petrecere zgomotoasă, ci de armonie şi de blând răgaz, de rugăciune şi mulţumire, de gânduri pentru cei dragi care nu mai sunt cu tine decât în amintire...
Cred, dintotdeauna, că de Paşte trebuie să ai, pe lângă ouă roşii şi cozonac, bogăţie şi sărbătoare nu doar pe masă, ci în suflet. Şi recunoştinţă, nespusă, infinită recunoştinţă că încă mai e mama, că încă ai privilegiul să trăieşti minunea Învierii, că încă mai poţi să auzi, ca-n vremurile bune, vocea părintelui Bogdan care-ţi spune, din tot sufletul, ca nimeni altcineva: Hristos a înviat!
Cred, dintotdeauna, că eşti binecuvântat că poţi să te numeşti creştin şi să vii acasă cu lumina sfântă pe care-o ocroteşti cu mâinile şi cu aripile speranţei de mai bine, de iertare, de noi începuturi.

cât de departe?...

M-am trezit cu primăvara , cu soarele izbucnind în geam flâmând, dornic să se zbenguie, să râdă cu noi, să se agaţe-n crengi şi-n zâmbetele prea puţinilor trecători de pe strada mea. Un dor nebun de ducă mi se ghemuieşte-n suflet şi gândul o ia înaintea paşilor pe alei de primăvară, sub cerul albastru şi cântece de vrăbii...

Mi-e dor de primăvara fecioară, de primăvara surpriză, de primăvara albă şi parfumată cu flori de zarzări şi cu visuri verzi , strânse-n buchet lângă locul inimii.

Cât de departe să pleci şi să rescrii toate poveştile de la capăt, de la a fost odată şi să le conduci , firesc, spre happy-end?

Fără ipocrizii

N-am avut niciodată o poziţie clară asupra importatei Valentine's Day, în sensul că nu mi-am dat ochii peste cap combătând fals isterizată nebunia generală, uneori cu iz mediactic de un gust discutabil, susţinută de cupidoni albi şi inimioare roşii, dar nici n-am rămas insensibilă la ideea unei sărbătoriri a principalei surse de nebunie tolerate prin lege chiar şi-n februarie. De ce nu, în definitiv, căci susţin, fără ipocrizii inutile, că nu e niciodată plauzibil un "prea mult" pe tărâmul acesta atât de delicat al sentimentelor.
Chiar şi inzorzonate cu inimioare şi munţi de declaraţii siropoase, sentimentele merită a fi celebrate, declarate, sărbătorite, oamenii merită să se copilărească puţin, ba să mai cadă şi-n ridicol uneori... Măcar o dată pe an. Că-i americanul 14 sau mai autohtonul 24 al lui făurar, ce contează? Sunt destule urâţenii pe lume care să merite să fie uitate o dată pe an de umanitatea athiată de surogatul unei fericiri promise, niciodată palpabile... E destulă zăpadă pe străzi, peste case şi-n inimi pentru ca omenirea să fie îndreptaţită, într-un elan năuc şi generalizat, să se dedea la declaraţii de amor, să-şi înteţească bătăile inimii şi să alerge după un milion de fluturi prin stomac...
Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi-am escaladat nămeţii din faţa blocului meu cenuşiu şi lipsit de orice romantism până la magazinul din colţ, de unde m-am intors c-o întreagă colecţie de ciocolată: cu rom, cu banane, cu stafide şi laptic, că să mă sincronizez cu toată populaţia planetei care-l celebrează pe Valentin.
Iar acum, perspectiva unei seri liniştite în faţa televizorului , la un film cu Meg Ryan sau altă prezenţă însorită hollywoodiană va suplini cu succes toată lipsa de dulcegării din existenţa mea fără iluzii şi fără ipocrizii...

Doctorul Aumădoare

Azi, urmărind un episod din Doctor House mi-am amintit de una dintre cele mai dragi cărţi ale copilăriei mele: Doctorul Aumădoare.
Coperţile portocalii şi mirosul acela inimitabil mi-a rămas la fel de proaspăt în memorie... Am şi găsit aici http://cartilecopilarieimele.wordpress.com/ posibilitatea să recitesc cartea. Minunată zi de sâmbătă!

Am văzut multe filme zilele astea, vacanţa asta. Am avut vreme, mi-am făcut vreme, printre vizite la prieteni sau în familie, mese nesfârşite, plimbări, magazine, firme colorate, aceleaşi nelinişti vechi, aceleaşi gânduri rămuroase şi lungi. Le recunosc valoarea fiecăruia, căci am practicat exerciţiul acesta de mulţi ani şi cu stăruinţa însinguratului, uneori. Ştiu când un film e bun sau prost, când spune o poveste frumoasă sau când doar se chinuie să însăileze... Ştiu şi totuşi le acord dreptul fiecăruia să mă bucure până la ultimul cadru, până la ultimul generic.
Azi am revăzut, cu răbdare, cu altă inimă, cu alte gânduri şi în tihna unei dimineţi de duminică, Doctor Zhivago. Am respirat aerul îngheţat al Rusiei şi i-am admirat, încă o dată, talentul şi farmecul oriental al lui Omar Sharif.

Filmul mi-a deşteptat nişte tristeţi vechi: fatalităţile istoriei au consecinţe dezastruoase în ceea ce priveşte sufletele oamenilor. Se obişnuiesc prea repede cu neadevărul, cu nefrumuseţea, cu anomalia, cu oroarea şi le acceptă...

Prea multă urâţenie e-n jur şi prea uşor se pierde capacitatea de a distinge între bine şi rău, prea uşor ne abrutizăm, căci abrutizare numesc obişnuinţa de a trăi în lipsa frumosului.

Evident, NU SERVEŞTE LA NIMIC faptul că observ, conştientizez şi nu fac, nici eu, mai nimic. Uffff!

Doctor Zhivago se salvează de la nonsensul şi barbaria unui secol vrăjmaş şi orb prin scris, eternizează o iubire prin versurile închinate Larei, pe care-o innobilează prin dragoste capabilă de sacrificiu. Valori care azi sunt sursă de ironii mai mult sau mai puţin deştepte, ale celor printre care îmi port paşii. Şi le ferec în inimă, ca pe nişte comori, să nu le bănuiască nimeni, să le facă de râs, acuzându-le de desuetudine.

util împotriva sfârșitului lumii

Mi-au trecut și mie pe la ureche, ca și tuturor, de altfel, zvonuri alarmiste despre 2012, sfârșitul lumii și alte cele, așa că am comis și clicul de rigoare pentru a mă informa mai indeaproape, nu de alta, dar să știu dacă să mai continui anevoiosul proces de autoinfuzare cu optimism că anul acesta va fi altfel decât hidosul an ce-a trecut sau să nu mai deschid... pagina, spre a nu fi în dezacod cu lumea civilizată, preocupată de apocalipsă și alte lucruri mai serioase și infinit mai grave decât o bagatelă ca fericirea personală...
Rezultatul documentării mele a fost dezamăgitor: cică nu știe nimeni dacă e sau nu apocalipsă, dom'le!:)
Sastisită de baliverne, unele mai documentate decât altele, privesc în gol peste cranul laptopului așezat comod pe genunchi(de unde, fie vorba-ntre noi, reușesc să-mi contemplu unghiile de la picioare vopsite în roșu cu ocazia revelionului:))și, negăsind nicio poziție mai comodă, constat că nu-mi rămâne, nici de data asta, decât tot varianta old fashion, lipsită de adrenalină, a exercițiului gândirii pozitive.
Mai exact, a visatului cu ochii deschiși -veche meteahnă- la un 2012 mai bun, la odihna în așternuturi de bumbac satinat cu flori mari, în nuanțe pastel, lângă respirația aceleiași himere multiubite, înveșmântate de imaginația mea în tricou alb și pantalonii pijamalei de batist...
Așadar, prevăd un 2012 de confort și armonie domestică, dimineți în penumbră și aroma de cafea și suc de portocale în bucătărie, fără soneria telefonului mobil, fără școală și probleme cu părul sau cele câteva kilograme în plus cauzate de desfrâul gastronomic de sărbători, fără alinieri nefaste de planete, răutăți și cuvinte aspre și răstite, fără tot ce detest la ultimii ani triști din viața mea...
Scenariu cu happy-end, banal, cotidian și nici măcar prea costisitor- propunere pentru 2012 ca răspuns direct la apocalipse, horoscoape, modificări genetice, anomalii climaterice și nefericire de femeie de 30...și ceva de ani. Cine este pentru?