Me Dueles

"Sempre libera"

Dragile mele...

Am încheiat conversația telefonică, spunându-i prietenei mele: Mă simt bine, mă simt bine! Vorbeam despre faptul că voi relua lectura la Război și pace, că-mi voi satisface unul dintre cele mai inocente vicii și mă voi răsfăța puțin.:)
Mă gândeam că azi mi-au sosit cărțile comandate, că am avut o bucurie ca de copil la gândul că le voi citi, că le voi răsfoi, că-mi voi face, obligatoriu, vreme să mă simt bine cu ele. Datorită lor, căci sunt ceea ce sunt și datorită lor, dragile mele cărți, iubitele mele cărți! Cu miros de cerneală, cu pagini foșnitoare și scrise mărunt, pe hârtie de toate felurile, pe care ochii mei s-au plecat în zile și nopți de fericită tinerețe.

Când am plecat din casa în care-am locuit vremelnic, nu mi-am dorit să iau cu mine decât cărțile. Mereu mi-am spus că la ele n-aș renunța niciodată, orice-ar fi! N-aș putea să-mi imaginez o lume fără cărți, așa cum n-aș putea să povestesc vreodată bucuria nebună pe care-o aveam când mi le cumpăram sau mi le aduceam lângă mine în copilăria și adolescența mea. Cred, cu tărie, că un om fără cărți, care să nu fi descoperit această plăcere incomparabilă a cititului este un om sărac, sărac de tot sufletește, de care nu poate să-mi fie decât milă. Nu cu superioritate, ci cu o profundă milă, ca mila față de omul care nu cunoaște bucuria iubirii dintr-o familie, bucuria de-a primi lumină în noaptea Învierii și-a spune, cu tot sufletul, așa cum spuneam când eram adolescentă: Adevărat a înviat Hristos! 

Cele mai depline și mai scumpe bucurii le am din biserică și din preajma cărților. Sunt constantele vieții mele fericite, din perioada pe care o voi numi mereu fericită, pe care am trăit-o cu naivitate, idealizând, visând, dar frumos și curat, așa cum doar în adolescență și copilărie o poți face. 

Le-am povestit azi copiilor cum iubeam Medelenii lui Teodoreanu, de câte ori am citit-o, cum o știam pe dinafară, pagini întregi, cum am pătat cu lacrimi paginile în care murea Olguța sau cum am recitit de atâtea ori Cei trei muschetari ai lui Dumas. Probabil că n-au înțeles, nici nu știu dacă tot ceea ce le spunem copiilor le spunem pentru a-i convinge sau poate că nu putem altfel, este modul nostru de a fi?... Mi-aș dori să-i fac să citească, să iubească să citească, să le fie dragi cărțile așa cum mi-au fost mie, să fie buni și frumoși... Mi-aș dori, dar cine nu și-ar dori, dintre noi, oamenii care suntem vremelnic la catedră? Sunt convinsă că toți! 

Nu ne reușește, de multe ori nu ne reușește... Probabil că nici profesorilor noștri nu le-a reușit mereu... Dar azi, dacă scriu și dacă citesc cred că trebuie să le mulțumesc și lor, profesorilor pe care i-am iubit și respectat, fără a mă gândi măcar o clipă că aveam să le urmez... Le mulțumesc cu adevărat și pentru toate. 

Florin Piersic la sinteza zilei

repetabila povara interpretare Dorel Visan 0001

Florin Piersic - Repetabila povara (Adrian Paunescu)

Lumina năvălește peste pleoapele obosite, invadându-mi retina cu prea obositoarea-i povară în miezul acestei zile de luni, în singurătatea cameriei mele de bolnav fără voce și energie. Fost-a o noapte lungă și albă, cu dureri în gât și lacrimi de răceală, cu gânduri vrăjmași și năluciri complicate, redundante...

Am dat gata vraful de lucrări scrise oribil, printre ceaiuri astringente și doze masive de paracetamol. Se cheamă c-am făcut o treabă bună, deși am aflat că revista lui Heliade se numea, de fapt, Creierul românesc, că Ștefan cel Mare era așteptat în romanul Frații Jderi de toți oamenii ca să fie fericit (cu axionul ”Cade-se să te fericim...”, desigur!) și alte asemenea... amuzante până la un punct, dar triste în esență. Ei, de-ale vieții, am trăi și mai rele! 

Am epuizat o cutie de șervețele, dar nu și gândurile ce mă amenință, cacofonic, pe pernă, acolo unde le-am lăsat în zorii pe care i-am privit apărând... 

Citesc un mail și aflu că am o nouă raportare de dat, că am un nou termen-limită la ceva și decid să-l ignor. 

Nu neg că sunt îngrijorată. De ce voi face, de cum voi ieși din niște încurcături în care-am intrat din cauza aceleiași metehne mai vechi: nu știu să spun nu la timpul potrivit. Nu-i nimic, va trebui să învăț! 

Nu mă bucură mai nimic, pentru că știu că nu e ce trebuie să fie, nu e ce vreau. 

Doamne, ar trebui să ia altcineva deciziile pentru mine, cineva sănătos la cap, nu cum sunt eu, incapabilă să fac un lucru ca lumea. 

Am terminat de recitit Străinul lui Camus- ce diferit îl văd acum!- și vreau să reiau și ciuma. Atmosfera aia din carte e fabuloasă, iar artificiile narative de la-nceput sunt interesante. Îmi place Camus, onest și temeinic. Nu ne-am împrietenit în adolescență, când e vremea marilor descoperiri, dar parcă nici Tolstoi n-a fost atunci marea mea iubire, iar acum, după trecerea anilor, totul e altfel...
Sunt atâtea cărți de citit, ba chiar și de recitit, că nu știu de ce pierd timpul așteptând irealități....
Cică luna- nu știu  care lună, nouă, în creștere sau descreștere, ce contează?- e favorabilă noilor începuturi, rezolvării unor situații care așteaptă demult să fie rezolvate, așa zicea horoscopista- nici de-asta nu sunt sigură dacă e tot aia sau alta...
Așa că m-apuc de continuat Ciuma și de făcut pace în mine, căci e timpul...

Am visat că-mi scriai și că-mi spuneai acolo ce trebuia să știu, am visat că-mi scriai ca Eminescu Veronicăi, pe hârtie îngălbenită de vremuri, cu slove pe care abia le puteam descifra...

Am visat că-mi scriai, că te gândeai la mine și la sufletul meu în mută și blândă așteptare, am visat doar, căci dimineața a venit cu soare-n fereste și m-am trezit ostenită și bolnavă, fără să-mi mai amintesc niciunul dintre cuvintele pe care le citeam în vis...

Am visat...

Visez mereu, cu ochii deschiși, te visez fără să mă pot opri și fără să pot să-mi scot din suflet nevoia de-a te avea, măcar așa, lângă mine.

Idealizăm, liric, toate vorbele, toate gesturile, toate zâmbetele și toate cele ce sunt ale omului drag, fără să ne putem opri doza de copilărie din noi, pe care-o ducem prin viață dezastruos de ridicol și de neconstructiv.

Trăiesc de când mă știu printre visuri, printre idealizările unui om pe care niciodată nu-l am al sufletului meu pe deplin și nu mă pot vindeca de asta, deși absolut toată lumea spune că e o catastrofă de atitudine pe care pot s-o am. Visez mereu, proiectez mereu în minte imagini după cum ar vrea sufletul meu desuet și infantil și simt că realitatea e mereu alta decât ar trebui să fie. Poate că e așa cum trebuie să fie, poate că eu greșesc la nesfârșit și nu fac niciodată ce trebuie... Nu mai știu, nimic nu mai știu...

Doar aștept, cuminte, deznădăjduită și cu lacrimi să se întâmple o minune. Și minunea întârzie sau, dacă totuși se-ntâmplă, ceva ca un ghinion absolut sau doar prostia și neputința mea transformă totul, totul într-un mare eșec, caricaturizând tot ce am mai frumos, tot ce vreau să fie mai frumos...  Mereu sunt incapabilă, în fața oamenilor dragi să exprim exact ce simt, ce vreau, ce gândesc, ce visez și totul îmi iese prost. Fac praf orice bucurie, distrug orice se înfiripă, îmi sabotez orice șansă, fie ea oricât de plăpândă... Fără să vreau, parcă ceva mai presus decât mine își râde de mine, căci fac nu ce vreau, ci exact ceea ce nu vreau... Rămân umilită, fără putere să mă apăr, rușinată și scârbită de mine, ca și cum ar fi în mine însămi un străin vrăjmaș, care arată doar neputința și slăbiciunile din mine, ca oricine să fugă, să fugă dezgustat și dezamăgit...  Și asta doare crunt, dezarmează și destramă, îngenuchează, ca să nu te mai poți ridica din nou, pentru cine-știe câtă amară vreme...

Nu știu decât că se apropie o altă noapte- lungă, o simt- chinuindu-mă să pot adormi, să pot uita, să nu mă mai gândesc la nimic, să nu mai... să nu  mai...

Am visat că-mi scriai și-mi spuneai... nu mai știu ce-mi spuneai, poate că nu mă visezi, că nu vrei sau nu poți să mă visezi, să mă gândești, să mă aștepți... Am visat că-mi scriai și visul meu a fost așa de real, mai real decât realitatea însăși, cum nu e realitatea însăși...

Zadarnic...

M Eminescu, E trist, recita Adrian Pintea

Mihail Sadoveanu recitând „Pe lângă plopii fără soţ", „Revedere" şi „Som...

”Ziua cine mi-o zâmbi/ noaptea cine-o povesti?...”

Îi scriu prietenei mele: mănânc pâine caldă și ascult Eminescu, recitat de Pintea și cred că așa e fericirea. Îmi răspunde, cu râsete, că așa e. Râd și eu și sunt fericită, cu lacrimi fericită, pentru că știu undeva, adânc în suflet, că o așa clipă nu voi mai trăi niciodată, așa îndrăgostită de viața asta frumoasă și recunoscătoare cum sunt. C-o trăiesc așa cum vreau, așa simplu, fără umilință la inimi și îndurări străine și vrăjmașe...

Ce bună e pâinea, ce dulce și caldă și aromată e! Ce emoționat și tremurător și trist e glasul lui Pintea, ce dulce e versul Eminului, ce minunăție de limbă și de poezie avem, ce puțin știm să ne bucurăm de toate acestea! Doamne, mulțumesc pentru că... toate, toate, toate!

E aproape miezul nopții... Ce faci, dragostea mea, pe unde-ți porți umbra dulce, unde-ți odihnești capul pe care-l iubesc, pe cine strâng în brațe brațele de care mi-e dor? Te-am visat că-mi spuneai că vii, îmi spuneai râzând că vii, că vii negreșit... Și râdeai, și râdeai cu glasul tău de care mi-e dor, pe care-l cerșesc universului să-l mai aud spunându-mi numele ca nimeni altcineva, ca nimeni altcineva...

Ce faci, dragostea mea, mai știi cât mi-e de dor de tine?

circ cu mexican și horoscoape...

Zi de luni veselă, cu soare-n ferestre, pe stradă, cu glume la serviciu, cu planuri de reuniuni, prânz cu prietena mea și două perechi noi de pantaloni. Așa e bine să înceapă săptămâna, în atmosfera provincială dâmbovițeană. 

Acasă, maldăr de teze și show de cea mai proastă calitate la televizor: Marian Mexicanu' și amanta, cu fantastic tupeu, povestesc de amantlâcuri devenite oficiale. Legitimarea imoralității prin televiziune, model pentru tânara generație, care și-așa își ia repere de la tv. 

Zic: bravos, națiune, halal să-ți fie! Mă gândesc un pic: care națiune, că Marian Mexicanu'... ? Dar gândul o ia-ndărat, căci și ei sunt ai noștri și televizorul nu face altceva decât să arate cum suntem. 

Schimb canalul și dau de Teo, care se pupă cu Bursucul și cu invitata, o horoscopistă care spune ceva despre cum ne merge săptămâna asta. Aflu rapid că berbecii trebuie să-și caute un partener, au nevoie de dovezi de iubire, că Uranus e în rezonanță cu coada dragonului, că e momentul potrivit pentru nu-știu-ce... Nu-nțeleg nimic, mai ales nu înțeleg care-i treaba cu coada, dar, mă rog, pot să trăiesc și cu asta, și aștept rândul Gemenilor, căci mă revendic nativilor zodiei, cel puțin după unele horoscoape. De zis, zice numai de bine: cică gemenii sunt favoriți, că Mercur nu știu ce face în zodia Vărsătorului, că sunt susținuți de persoanele din jur... Nu-nțeleg nimic, dar îmi rămâne marcat pe timpan cuvântul noroc, pe care nu-l înțeleg și trec repede la capitolul plusuri horoscopista, dacă gemenii au noroc și oarece( n-am înțeles clar ce, dar ce contează!) le vine mănușă... Carevasăzică, e de bine! 

Dau, din solidaritate, prietenei mele mesaj, să se uite și ea, că eu până la scorpion nu mai rezist, pe fundalul unui paradox sonor emis de horoscopistă: partenerul de viață, nu și partenerul de suflet, intră-n nu știu ce relație cu racii... Zic: hait! E reloaded povestea cu Mexicanu și renunț la televizor, repede de  tot, să nu pierd starea zen dată de Mercur.  

La radio, Ionuț Dolănescu, feblețea mea, cu un cântec despre olteni și amorul oltenesc, cică olteanu' umblă pe la nevestele altora, dar a lui e doar a lui... Măi, să fie, carevasăzică, olteanu' e mai bun ca Mexicanu', măcar ăsta pe-a lui nu și-o lasă și mă umflu-n pene de mândrie națională. Se vede treaba că m-a marcat povestea televizată, ca și alte povești, mai noi sau mai vechi, că toate au azi legătură, în mintea mea, cu circul de la televizor.

N-am scăpat însă, blestemul circului televizat mă urmărește- o fi de la horoscop!- căci mă sună prietena mea, care vede și ea același tip de emisiuni, bănuiesc că tot din repulsia față de tezele scrise execrabil... 

Aflu o poveste halucinantă, căci îmi zice că a urmărit la teveu altă nenorocire, cu o mamă denaturată care și-a abandonat niște copii și-au tăbărât invitatele pe ea s-o înghereze... Nu înțeleg nimic, nici de data asta, dar tot cerând explicații suplimentare sunt expediată rapid, căci prietena mea, amuzându-se copios, îmi spune că schimbă postul, că-n platou a venit și baroneasa. Întreb zăpăcită cine e baroneasa, dar aflu doar că amanta cu tupeu are 23 de ani... Te pomenești c-o fi amanta cu tupeu, care s-a ales și cu Mexicanu' și cu titlul???
În mod sigur nu e cea mai bună alegere azi mass-media, asta trebuie să fi spus sigur și horoscopista cu racul și cu coada dragonului...
Mă uit resemnată la teancul de teze, fără pic de curaj, în ciuda termenului limită care nu poate fi fentat în niciun fel. Ups! m-am molipsit cu argoul mexicanului, realizez îngrozită, așa că trec la bucătărie să pun de-un ceai și m-apuc de citit teze la limba română. Din ele aflu siderată că Arghezi, în poezia Frunze pierdute, n-a mai atins foaia de hârtie de zeci de ani, din vina fricii și-ndoielii fătului, ce nu pot fi curmate... Ba, mai mult, mă cultiv și aflu că epitetul  pagina curată ”simbolizează o pagină nouă, care așteaptă să fie completată de către făt.”
Mă declar învinsă: de teze, de perspicacitatea și talentul nației, de televiziune, de mexican și baroneasă, dar zâmbesc, căci a fost o zi de luni minunată, și plină, și veselă și fără lirism, dar, dă-l încolo de lirism,oricum nu mai folosește nimănui! 

Nichita Stănescu

Desi inima mea este
ascunsa intre coaste,
sa vezi tu ce poveste:
mi-e foarte dor de tine.
Desi schiopat putin
si ma doare,
oh, de la o vreme ma doare
creanga cea groasa si cea mare
de care s-a spanzurat altul,
sa vezi si tu ce poveste,
oh, ce poveste:
mi-e foarte dor de tine.
Cred ca a trecut timpul,
cred ca a apus luna,
pe camp au iesit la intuneric
soarecele de camp si inorogul feeric,-
sa vezi si tu ce poveste:
mi-e foarte dor de tine.
Desi ai inima inlauntrul tau,
si ascunsa sub coasta,
mi-e foarte dor de tine.

visuri de zi

M-am trezit în zgomotele copiilor vecinilor: cel de sus și-a adus un prieten și aleargă împreună prin cei câțiva metri pătrați ai garsonierei, jucându-se și strigând cu chiote ”foc și gheață”, cea de alături plânge, cred...
De fapt, fetița de-alături plânge mereu, pânge când se ceartă cu taică-său, când se ceartă cu mamă-sa, am ajuns s-o recunosc după plâns... :) E o fetiță în clasa I, cred, plăcută, buclată, politicoasă și zâmbăreață, care are un bichon alb. Băiețelul vecinei de la 6 e în clasa a IV-a și e fotbalist - o știu din declarațiile mamei și din zgomotele mingei bătute peste tot, demonstrativ, în special seara, după ora 10. Cam atât știu despre copiii vecinilor- nici nu vreau să știu mai multe, e suficient că-i aud mereu.

E duminică frumoasă, caldă, lumea trăiește cum poate, în cutiile supraetajate dintr-un oraș de provincie și pretutindeni, cred... 

Undeva poate oamenii râd, se caută, se ceartă, își împărtășesc unii altora experiențe, amintiri, sentimente, gânduri, frustrări, dorințe, se îmbrățișează, viețuiesc... Altundeva e marea, neliniștită ca și viața oamenilor, altundeva e muntele, alb, înzăpezit și imperturbabil...
E soare blând, primăvăratic parcă, după atâtea zile de ger năprasnic și neprietenos.
Am un chef nebun de plecat departe, de evitat obligații profesionale- ceea ce și fac, oricum- de strâns în brațe oameni dragi. DRAGI, FOARTE DRAGI. Care lipsesc și vor lipsi, probabil, foarte multă vreme. Mi-e frică să spun totdeauna, nu vreau să-l gândesc pe totdeauna...   Ce-i totdeauna? Moartea, când înseamnă absența celor dragi...

Mi-am scris pe oglinda din baie : SUNT FERICITĂ! și privesc așa, neghioabă, literele verzi de pe post-itul roz și mă minunez de nerozia afirmației și, în același timp, de adevărul ei absolut.

Ți-am spus că sunt fericită? Cred că da. De fapt, cred că ți-am și explicat că percep aceasta doar raportându-mă la trecut și la vremuri de cruntă nefericire. Probabil că, prin comparație cu toate acele amărăciuni pe care nu le-am putut uita, am toate motivele să mă consider așa. Când se schimbă sistemul de referință apar problemele... 

Am unghii vopsite, mâini singure și ochi la fel. Am întrebări al căror răspuns îl cunosc, dar nu-l pot schimba.

E târziu și nu pot face nimic în acest sens. Greșelile nu mai pot fi reparate, doar acceptate și asumate. E 14 și 14 minute, o oră-n marele ocean de timp și atât. Timpul, dac-ar deveni dintr-o dată solid, ar fixa ceasul acesta ca un cristal liliachiu, având consistența celor două silabe ale inimii mele, în anii din urmă.

Le știu atât de bine, le știe inima mea atât de bine tic-tac-ul, că le recunoaște și-n chipurile celor ce nu sunt, peste tot, ca o umbră dragă, ca o așteptare ce nu se mai sfârșește.

Nu știu de ce umbrele nu se desfac în lumină încă, să se prefacă-n destin, nu știu de ce stau, cu brațele frânte, neputincioasă, în fața unor șanse iluzorii sau poate nu... Nu știu de ce simt o adversitate în univers- sau poate nu e încă ceasul, nu e încă timpul menit...

Tic-tac, tic-tac... Degeaba am tot ce mi se mai întâmplă, în ultimul timp, căci sufletul meu stă-n genunchi și așteaptă, împotrivindu-se altor năluci, stăruind cu încăpățânare în visul lui năuc și îndepărtat...

Visurile n-au consistență decât numai în noi, uneori realitatea e țesută din alte grosolane sau fade alcătuiri, dar inima mea nu crede decât în adevărul ei întrezărit la o îngemănare de miracol.

Și merge înainte, în așteptare, în tristețe, în golul care se face și mai mare, zi de zi, în absența dureroasă a îmbrățisării desprinse din vis: calde, tandre, apte să protejeze de tot răul și tot pustiul din lume.

Miracolul e așa cum îl visezi și îl știi tu și, de câte ori încerci să te dezici de el, sătulă de-atâtea capricii și amăgiri, se deslușește și mai clar în fața inimii tale, ca să te convingă să stăruiești în nebunie, în nerezonabil, în absurdul, paradoxul de-a fi o femeie cu minte...
Sus, la etajul șase, zgomotele copiilor sunt înfiorătoare, cred că mută mobila prin casă, aleargă sau nu știu ce altceva... Tot e bine că vecinul de la cinci nu și-a deschis, încă, oribila mașinărie din care zbiară, chinuită, vocea lui Salam sau a altui manelist.
Îmi zic resemnată că, până la urmă, am parte de răul cel mai mic: copiii, deși zgomotoși, emană o energie pozitivă, o vibrație sănătoasă, chiar dacă bubuie tavanul din două-n două minute... Râd, chicotesc, se zbenguiesc, trăiesc senin.
Noi, oamenii mari, nu ne mai jucăm cu drag, decât dacă avem stimulente din exterior. Nu ne mai privim unii pe alții în ochi, de teama de a nu ne răgăsi în oglinzile celorlați așa cum suntem... Nu ne mai vorbim prea mult și explicit și ne grăbim să trăim toate posibilele experiențe, ca apoi să ne plictisim repede de ele, să bifăm altele și altele, într-o foamne neostoită de senzațional, de nou, de prea mult, de mai mult, de... nu știu de ce...
Luxul de a ține un om în brațe și a-i străjui visele, tresăririle, de a-i asculta, inimă lângă inimă, respirație lângă respirație tăcerea și a de a avea răbdare cu el, nu ni-l mai permitem, nu știu de ce...
Visez să-ți pot spune- și tu să-nțelegi și să accepți- doar atât: ține-mă-n brațe și... trăiește cu mine, împreună, redundant și pleonastic (atâta nevoie de tine am!), până la capăt, orice fel de vis!

Planuri

Încă o duminică petrecută în liniște și singurătate. Mi-am cumpărat un braț de garoafe roșii ca sângele, acum se lăfăie în glastră și sunt fericite, la fel cum sunt și eu de splendoarea lor nepretențioasă și cucernică. Îmi plac garoafele, deși mai toată lumea le disprețuiește,  le consideră prea simple, sub demnitatea lor sau le asociază cu înmormântările. Mie-mi plac, mă încăpățânez să-mi placă încă, în ciuda modei și-a gustului general.

Mi se par de încredere și sigure, ca o promisiune pe viață: caldă, simplă, adevărată, trainică. Probabil pentru că e atâta sete de trăinicie-n mine, probabil pentru că nu sunt decât o fată de la țară, în adâncul ființei mele, nu știu... Dar mi le aduc în casă mereu și  mereu, preferându-le, de departe, multor altor flori mult mai sofisticate și ...mai scumpe.(Încă nu înțeleg de ce, obligatoriu, pentru unii tot ce e mai scump e și mai bun!)

Mă pregătesc să-mi închei vacanța pe care-am simțit-o prea scurtă, de mâine trebuie să mă întorc la muncă, la năucitorul și extenuantul meu zbucium zilnic, la viața cu program și corvoade, la lucrările și tezele care zac într-un vraf, neatinse încă...

Am multe planuri, multe lucruri pe care mi le propun anul ăsta, mai toate pentru mine, căci simt că trebuie să am mai mare grijă de mine, de sufletul și de timpul meu, de energia mea care s-a risipit în prea multe direcții, de gândurile mele care s-au îndreptat, de prea multe ori, către oameni nemerituoși, de visurile mele, de coloana mea mult prea fragilă, de vertebrele doi-patru, în special! :)

Vreau să scriu și să citesc mai mult, să-mi reiau obiceiul drag de a vedea sau revedea filme frumoase, care spun povești, am de terminat O mie și una de nopți, am de povestit o mie și una de nopți, am de iubit și de visat, am de trăit frumos și pentru mine, căci pentru alții am trăit de-ajuns.

Sunt încă multe locuri în lume care așteaptă să le văd, în măsura posibilităților, încă-mi doresc să văd Veneția și să mă plimb printre porumbei sau cu gondola. E un vis al meu mai vechi, naiv și destul de banal, conștientizez,  dar pe care chiar vreau să-l duc la îndeplinire anul acesta, dac-or fi vremuri prielnice, și resurse și curaj destul...

În rest, om trăi și-om... vedea, cum s-ar zice. Cu ochii trupești și cu ochii lăuntrici, ai sufletului și-ai minții.

Mi-e frică de multe și nu mi-e frică s-o recunosc, dar am văzut că pot să trec peste orice, așa că, probabil, voi trece peste orice... Știu că nu suntem, cu adevărat, niciodată singuri. 

Mi-amintesc de parabola aia frumoasă, nici nu mai știu cui aparține -de prea multe ori am citit-o- cu visul în care un om mergea pe plajă alături de Dumnezeu, iar urmele pașilor li se vedeau pe nisip... Și, privind în urmă, omul a văzut că în clipele cele mai grele din viață,  nisipul purta o singură urmă de pași. S-a revoltat, a crezut că Dumnezeu l-a părăsit când i-a fost mai greu, că nu și-a respectat promisiunea de a fi cu noi mereu, i-a reproșat cu amărăciune, așa cum facem noi mereu, nedrepții de noi, dar Domnul i-a răspuns că în clipele acelea, când îi era cel mai greu, l-a purtat pe brațe...

Mi-amintesc că, prima dată când am citit asta, am plâns, atât mi s-a părut de frumoasă! 

Știu că s-a banalizat de-atâta vehiculare peste tot, dar tot mi se pare una dintre cele mai frumoase și mai adevărate... Am simțit-o pe... viața mea, aș putea spune- și iată că pot!- de atâtea ori!!!...

Adevărul ăsta este atât de imbatabil, de indenegabil (deși nu cred că indenegabil are grad de comparație), încât cred că fiecare l-a trăit măcar o dată. Așa cred eu...

Altfel nu mi-aș putea explica puterea nebănuită pe care-am avut-o în anumite momente îngrozitoare, pe care, acum, numai că mă gândesc că le-aș putea retrăi, și mă apucă frica... Altfel nu mi-aș putea închipui cum pot trece oamenii peste lucruri ingrozitoare, cum pot merge mai departe, cum mai pot zâmbi, cum se mai pot ridica din genunchi, cum mai pot îndura încă o zi, după ce li s-a năruit lumea în împrejurările năprasnice ale vieții, uneori... Zic: fericiți cei neîncercați de vifor, căci nu cunosc mâhnirile mari, nu cunosc spaimele mari, deși, dacă mă gândesc mai bine, fiecare spaimă își are măsura ei în om și-n experiențele lui, care, pentru că sunt ale lui, au întotdeauna proporțiile unui superlativ absolut. 

Sunt multe lucruri frumoase pe lume, multe frumuseți ascunse în noi și-n oamenii de lângă noi, numai că nu le vedem. Nerecunoscători, vedem doar neîmplinirile noastre, micimile, ”păcatele și vina/ oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ într-un mod fatal legate de o mână de pământ”, cum spunea Poetul.

Anul acesta vreau să învăț să văd, să reînvăț să văd. Frumos, chiar dacă afară din mine și din ceilalți e mai mult urât, mai mult decât ar trebui să fie și să observ că este.

În copilărie, aveam la poarta casei un tei. Înalt, cu flori parfumate, cu umbră bogată, ne adăpostea pe noi, copiii, când ne strângeam la povești.

Mi-amintesc ziua când l-au tăiat, din rațiuni pragmatice, ale mamei, cred, căci se făcuse prea mare și amenința cu rădăcinile lui gardul. Am sunat-o ca să-mi confirme, căci s-au pierdut toate în negura timpului și-mi spune că da,  că eram mare și că veneau vecinii să-i culeagă florile, cum, nu mi-l mai amintesc?
Ba da, mamă, spun, dar nu mai eram sigură de ce l-ați tăiat, deși știu clar ziua în care-ați făcut-o, cred că am plâns... Mama-mi spune că a răsărit altul, undeva, în curte, în spatele magaziei, l-a văzut că e deja acolo de vreo doi ani, s-a făcut mare. Am rugat-o să-l lase să crească, că mi-aș dori să-l văd. Poate ajung din nou să trăiesc binecuvântarea de a simți parfumul florilor de tei acasă. Oricum, ca acasă nu-i nicăieri.
Un fel de melancolie și pace stranie se împletesc cu amintirile copilăriei. Mama e încă acolo, așa cum n-a avut timp să fie cât eram copil: dornică de vorbă, cu atâtea de spus, fără prea multe de făcut.

Când eram copil n-avea niciodată timp, mereu era plecată cu treburi, mereu muncită, mereu obosită...

Azi se plânge de singurătate și de plictiseală. N-are cu cine vorbi, n-are cui spune tot ce-are pe suflet, n-are cu cine taini, cum spune ea... Taina asta e un fel de punere la cale a lumii, de împărtășire a planurilor, a viziunii... Cât a trăit mamaie, n-a avut această grijă, n-a simțit singurătatea. Acum se plânge de singurătate, de nopțile prea lungi, de iarnă, e asaltată de știrile nocive de la televizor, speriată de tot ce mișcă... Îmbătrânește... Prea devreme, ca și florile de tei, care se trec prea repede...

Tei erau și pe ulița copilăriei, la vecinii de-alături, rude cu noi. Era vara un parfum minunat, cu care-ncepea vacanța și fericirea. Pentru mine începea fericirea, căci aveam toată ziua a mea, nu trebuia să mă mai duc la școală. Nu-mi plăcea școala, paradoxal pentru o premiantă, s-ar spune! Dar eram cu cărțile mele, visând la paradisuri livrești, sporovăind cu vecina și prietena mea, toată ziua, schimbându-mi hainele de câteva ori, fugind de mâncare...

Cele mai frumoase zile din an erau zilele de vară. Sub tei țeseam povești, cântam, organizam ad-hoc concursuri de interpretare, mâncam mere furate de verii mei din vecini, jucam căți, croșetam lucruri inutile, visam la cai verzi pe pereți, priveam oamenii sosind de la câmp cu vitele și nu așteptam nimic. Așteptam, poate, să mă fac mare și să plec în lume. Lumea era, așa, un fel de mare necunoscută, pe care nu mi-o imaginam, dar nu conta...

Ce ciudat că nu-mi mai amintesc nimic semnificativ!... Toate lucrurile acelea imense, care umpleau fiecare zi, una după alta, acum nu înseamnă nimic...

Când eram mică aveam un tei la poartă, un tei mare, pe coaja căruia se urcau gândaci roșii, sub care stăteam în serile de vară, un tei pe care l-au tăiat ai mei pentru că rădăcinile crescuseră prea mult, trecuseră pe sub gard și-i amenințau rezistența.

Nu mai e mai nimic de-atunci, doar gardul de ciment, crăpat, bătrân și rece.  Mama a îmbătrânit, i-au albit nu doar tâmplele, i s-a dus și frumusețea, se vaită tot mai des de tot felul de boli și nu știe să zâmbească. Verile au trecut una după alta, s-au dus, pe rând, cu ele bunicul, tata, mamaie, toți ai noștri, pe care i-am știut și iubit, care mi-au dat câte ceva din sufletul lor să-l duc mai departe. Parfumul de tei e acum tot o amintire edulcorată, aproape fără semnificație.

Eu nu mai sunt la fel, fără să fi evoluat, neapărat. Timpul trece peste toate, transformă, pe rând, tot ce-aveam drag în ruină, noi adunăm tot felul de poveri și le ducem, cocârjați, în spate spre finalul de drum care ne-așteaptă, obligatoriu, pe toți. Nu neapărat cu vreo glorie.

Aș vrea să pot să-i duc pe copiii mei la țară - de i-oi avea vreodată! -  în curte, pe iarbă, să simtă parfumul de tei văratic și adormitor. Să stea pe iarbă, ca mine odată, să adulmece parfumul florilor de tei, să privească gândacii roșii ce se vor urca, fără îndoială, pe scoarța lui, ce va îmbătrâni firesc, și să fie fericiți, în ignoranța lor, cum eram eu atunci.

Pentru că așa trebuie să fi fost. Nu știu... nu-mi mai aduc aminte...

O poveste despre bărbați și femei

O melodie care m-a pus pe gânduri, un videoclip la fel. E, de fapt, impropriu spus m-a pus pe gânduri, căci pe gânduri sunt de mult timp, doar m-a emoționat. Și emoțiile mele sunt un fel de râu nestăvilit, care își iese din matcă din ce în ce mai des.

Mi-a plăcut pentru că spune o poveste, nu povestea în sine. E o poveste amară, despre care știu multe multe femei din România, din lume. M-au năpădit amintiri, dar asta nu-i o noutate: amintirile ies la iveală ca să ne spună, mai clar, pe unde ne sângerează rănile, atunci când începem să le uităm, să le ignorăm. Cele nevindecate, căci despre ele e vorba-n propoziție...

De fapt, mi-au rămas din cântecul ăsta în minte câteva versuri: ”eu am murit de-atâtea ori/ și dacă mor încă o dată/ tot nu vede...”, care au redeschis cutia Pandorei din suflet. În care sunt povești pe care le-am trăit, pe care le-am scris cu viața din anii mei cei mai frumoși, cei mai tineri și poate cei mai nefericiți.
Se zice că nu e cazul să-ți reamintești mereu lucruri care te-au durut, ci e bine să nu uiți unele dintre ele, ca să le conștientizezi pericolul viitor și să nu se mai repete niciodată. Poate e bine să le împărtășești și altora, preventiv, deși conștientizez din start gratuitatea unui asemenea demers, căci fiecare om face propriile greșeli, trăiește propria epopee, originală chiar și prin banalități.  

E un cântec despre femei și bărbați,  despre relațiile dintre bărbați și femei, despre ireductibila nepotrivire între sensibilități, despre ireversibila prăpastie ce se cască între doi oameni. Diferiți, dar uniți de pasiune fulgerătoare, și care, atunci când pasiunea se stinge, rămân legați doar de conveniențe, de obișnuință, de gura lumii...
E un cântec care-ți amintește despre golul din inimă pe care-l simți atunci când observi că pentru celălalt nu mai exiști în suflet, că nu te mai observă, că nu te mai vede frumoasă, că nu mai înțelege nimic din ce ești tu, deși odată trăia doar într-o exclusivă fascinație a prezenței tale, nu concepea să fie nicăieri fără tine, te târa după el inutil, doar ca să nu-i lipsească ființa ta de carne, plăpândă și măgulită... Ființă nătângă, care se împiedica din senin, care învățase să spere de dragul unor ochi albaștri, care-și orienta, ca și floarea-soarelui, întreaga viață după a lor, așa încât se obișnuise cu acest soi de exclusivitate că și cum ar fi fost o a doua natură.

 ”Eu am murit de-atâtea ori/ și dacă mor încă o dată/ tot nu vede...” Cam ăsta e rezultatul la care ajung multe dintre căsnicii, multe dintre poveștile de dragoste de la noi sau de aiurea, limanul trist, împotmolit în mâlul cleios al lipsei de direcție, de perspectivă, de sens, de răspunsuri, de explicații. Multe femei se întreabă disperate: cu ce-au greșit? ce s-a întâmplat? unde e omul pe care-l cunoscuseră și de care se îndrăgostiseră? Unde-a fugit Romeo și-a lăsat în schimb un fel de zid mergător pe două picioare, de a cărui vrăjmășie se izbesc prin casă și n-o înțeleg?...

Romeo se transformă, încet-încet, dintr-un adorator înflăcărat într-un bărbat plictisit, nestimulat de nimic, care-o găsește, când vine de la muncă, pe Julieta acasă în halat și-n papuci, mirosind uneori a tocăniță, fără chef de plimbat și exhibiționism sexual, preocupată de ziua de mâine, de factura la întreținere, de boala care-a venit pe nepusă masă, de vorbele nedrepte ale socrilor, de cine-știe câte alte probleme ce apar pe parcursul unui trai în comun...
Julieta e tânără și  fără experiența relațiilor cu bărbații, care mai tăbăcesc comportamentele femeilor. Trăită ca-ntr-un clopot de sticlă al visărilor și-al idealurilor livrești, nu știe să fie cum și-ar dori-o el: veșnic veselă, pusă pe glume, nepăsătoare, într-o continuă vacanță. Nu știe să trăiască doar ziua de azi, căci a ales pentru toată viața siguranța vândută de el la primărie și consfințită în aurul de pe deget. Vrea să fie ținută în brațe și plânge când paradisul se transformă într-un banal și prozaic iad. Și plânsul o face urâtă, strică jucăria frumoasă, o face incomodă și indezirabilă, iar faptul că gândește îl sperie și-l deranjează pe Romeo... 

Și, pentru că e lumea plină de alte Juliete mai atractive, Romeo abandonează efortul de a-i mai face pe plac complicatei și imposibilei de-acasă și-și caută acceptarea în brațele altei Juliete, mai înțelegătoare, mai nurlie, mai disponibilă. O jucărie nouă, care pare obligatoriu mai bună... Iar pe cea veche o aruncă la coșul unui proces de divorț... fără motiv, fără nicio mustrare de conștiință, că doar, nu-i așa, nu e chiar atât de vinovat!...
Uneori, ca povestea să fie și mai alambicată, mai derizorie și mai chinuitoare pentru vechea Julietă, se întâmplă și minuni cu un umor nebun:  După foarte puțin timp de conviețuit cu o Julietă de carton, Romeo se plictisește de o copie stânjenitoare și palidă a celei de-acasă: un fake evident, un măr găunos, care, în spatele cojii vopsite ca-n poveștile copilăriei, ascunde viermii nepăsării, promiscuității, egoismului, interesului financiar...
Spășit, Romeo se-ntoarce și face sluj la ușa Julietei: cere iertare, promite că va fi, de-acum, un om nou, ca la-nceput, că paradisul romantic va fi reiterat, că bla-bla-bla și iar bla-bla-bla... Blânda și resemnata Julietă, statornică și singură - e bine de reținut, singură și vulnerabilă - îl iartă pe fiul rătăcitor, se autoamăgește că va fi bine, că va fi cu happy-end, până la urmă, fir-ar el să fie de happy-end! și se-nhamă din nou la căruța traiului în comun, cu același bou care însă, din păcate, nu va ști niciodată să tragă la jugul familial în sicron...
Și reîncepe comedia, căci nimic nu se schimbă, întrucât nu se poate schimba, mai ales oamenii!  Toate-s vechi și nouă toate: funia reînnodată nu se mai face nouă la loc, jucăria stricată, oricât de cosmetizată, și-a pierdut elementul de noutate, tot ce mai poate obține e doar o acceptare indiferentă, un fel de politețe și toleranță înșelătoare, dar care ascund în spatele lor moartea...  

Realitatea e mult mai complexă, pentru că, de fapt, nu doar unul e de vină. Da, la un cântar drăcesc, unul are întotdeauna un procent mai mare, greșește mai mult, dar greșeala e de ambele părți. 

Nu am aflat încă răspunsul care să ascundă în el motivația, sigur că sunt mai multe răspunsuri, în funcție de poveste... Nu știu decât povestea mea și răspunsurile încă nu le am pe toate.

Indiferența ucide. Ucide tot. Nu de la-nceput, ci pe parcursul unui proces anevoios și de durată, chinuitor prin faptul că are rezultatul implacabil. Adică știi dinainte unde te va duce și totuși lupți în continuare, cu disperare. Și mori, în timpul ăsta, în timp ce lupți cu ce nu se poate lupta, mori încet-încet pe dinăuntru, mori de mii de ori, de fiecare dată când vezi că nu vede, că nu te mai vede, că nu înțelege... Îți moare mândria, îți moare speranța, îți moare bucuria, zâmbetul, tot...

De ce să trăiești așa, să alegi să trăiești așa? Evident, nu există pe lume nicio motivație plauzibilă, dar, din păcate, nu totdeauna ajungi să poți duce la îndeplinire ceea ce știi de la început că e rezonabil. Din afară, lucrurile par totdeauna simple, și chiar și sunt, dar nu e chiar așa de simplu, căci intervine rezistența la schimbare, la zona de confort pe care ne e greu s-o abandonăm, deși ea nu mai e de mult o zonă de confort, ci o zonă de autoflagelare, dar așa pare... Poți juca încă un timp comedia aparențelor, poți orice, dar să te minți pe tine la nesfârșit cred că nu se poate.  

E greu să te rupi, să recunoști că ai pierdut, că iubirea nu durează toată viața, că ochii în umbra cărora ai respirat ani în șir nu-ți mai spun nimic, nu sunt decât o pereche de ochi albaștri banali... și-atât!...
Îți trebuie curaj să te rupi, să închizi ușa după tine și să o iei de la capăt, pur și simplu de la capăt (citește, în loc de capăt, un mare zero!), uneori fără nimic altceva decât hainele de pe tine și credința nătângă că nu te părăsește Dumnezeu și că vei reuși, cumva, cumva, să nu mori, să nu ți se rupă inima cu fiecare respirație, cu fiecare gură de aer pe care-l tragi în tine cu rușine, cu amărăciune, cu sentimentul ratării...  Îți trebuie, poate, și motivație din exterior, îți trebuie un pic de înverșunare să-ți recapeți demnitatea personală de care singur ți-ai bătut joc, lăsându-i pe alții să te devalorizeze, nu știu să spun exact ce-ți trebuie, cert e că rațiunea e ultima în topul celor ce sunt luate în calcul. Dar se poate! Exemplul viu scrie acum aici.

Nu-și asumă vreun merit în asta, fatalistă cum e - sigur a fost o intervenție divină în toate cele întâmplate, căci, pe cei pe care-i vede incapabili să se ajute singuri ani de-a rândul, cât să mai rabde și Dumnezeu  să-i suporte?! Chiar și-n marea, infinita lui răbdare și bunătate, tot i se urăște, zic ca zăluda, să vadă cum se chinuiesc singuri, când sunt atâtea lucruri bune de făcut pe lume! Pentru că trebuie să fie ceva mai bun pe lume de făcut, decât să mori în fiecare zi lângă un om care nu te mai iubește și să accepți asta. Și să-ți plângi de milă, căci nimeni nu scapă de nenorocirea asta de autocompătimire, oricât ar nega! 

Rea, de fapt, nu e doar neiubirea, ci absența adverbului... circumstanțele agravante, termenul de comparație între ieri- un ieri care, uneori, e compus din ani sau doar din clipe- și azi, un azi sterp și secătuitor.

Mâinile care scriu azi aici au șters ani întregi lacrimi, o mai fac uneori retroactiv, au implorat, s-au frânt neputincioase, au căzut cu brațe cu tot, ca smulse din umeri, în fața implacabilului...

Mâinile care scriu azi aici au acoperit ochii plini de rușine, au implorat în rugăciune, au strâns o pernă goală, au simțit dureros absența... Vor reînvăța să mângâie, dacă vor avea pe cine și va vrea Dumnezeu.

Sunt selective, dar sunt generoase și nu lovesc.