dor de alb

Să ningă și să acopere tot: destine mici, răutate, suferință, ură, orgolii, resentimente, lipsuri, tot, tot ce-i rău și apasă!
Să ningă pe lume, să ningă în gândurile noastre încrâncenate, să ningă și să albească tot ce-am pătat prin târârea prin noroaiele conformiste ale existenței de om mare.
Să nu mai rămână decât inimile bătând la unison și așteptând Crăciunul, cu sau fără moș, cu sau fără bani, cu sau fără sclipici, cu sau fără daruri...
E atâta nevoie de alb, de curat, de puritate, de proaspăt, încât o primenire generală ar fi , cred, cel mai bun lucru pe care l-am putea face.  Știu, nu mă pot împiedica să visez cu ochii deschiși, dar e, în sfârșit, și pentru mine vacanță, e, în sfârșit, un pic de liniște... Și poate fi, de ce nu?,  timp să mă întâlnesc, din nou, cu vechile temeri și fobii, așa că ... e liber și la visuri de prospețime de ger...
La țară, oamenii încă mai cred că gerul curăța microbii și împrospătează aerul pe care-l trag, cu lăcomie, în plămâni, bucurându-se de viață. Mi-e dor de mirosul de rufe înghețate, pe care le aducea mama în casă, de râsul tatei, rar, dar bun și neprețuit de-ajuns, de plăcintele pe care le făcea mamaie... de dat cu sania și alergat prin nămeți pe uliță, ca-ntr-o imagine coșbuciană- nu se poate abține să nu comită comparația inutilă profa din mine :)... În fine, cu mâini înghețate de alte geruri, mai puțin poetice, mi-e dor de zăpadă de basme, de săniuș, de copilărie și de albul din suflet.
Mă vindec de lume și mă rog să mă țină.

de-ale oamenilor mari

Ar trebui să mă bucur de câte ori am dreptate, dar n-o pot face. Nu mă bucur când mi se dovedește că exact ceea ce am anticipat se întâmplă, nu când sunt la mijloc suflete dragi, nu când știu că asta îi doare pe ceilalți. Nici chiar atunci când ceilalți greșesc și, obligați de evidențe, ajung să înțeleagă că am dreptate. Nu mă bucur!
Mă umple de silă răutatea lumii, micimea ei, pe care sunt obligată s-o constat din ce în ce mai acut zilnic.
Mă umple de silă perpetua fofilare și fuga de responsabilitate, mă umple de silă când văd un om cât un munte care refuză să-și asume greșelile, minciunile și se folfilează laș, care încearcă tertipuri ieftine să te silească să spui lucruri pe care, mai târziu, le va răstălmăci în defavoarea ta.
Mă umplu de silă oamenii care n-au curajul să-și asume o opinie și-i vorbesc pe alții pe la spate, pentru că nu găsesc în ei suficient curaj să spună ce gândesc.
In ultima vreme nu găsesc prilej de bucurie decât în lucrul cu copiii. Ei sunt cei mai frumoşi şi mai curaţi sufleteşte, ei trăiesc viaţa fără măşti şi fără ipocrizii, ei au curaj să spună lucrurilor pe nume, cu neasemuita cutezanţă dată de vârstă, de credinţa că lumea trebuie schimbată în bine.
Vin sărbătorile - şi acestea- şi ne găsesc, pe noi, oamenii "mari", la fel de mici şi de preocupaţi de nimicnicia din noi: fără idealuri, fără curaj, fără coloană vertebrală, doar noi , centrul lumii...
Şi nu încetez să mă tot întreb la ce ne-o fi folosind?... Oricum, nu suntem veşnici şi nu lăsăm decât prea puţine urme prin lume...
Ar trebui să învăţăm de la copiii noştri şi de la copiii care ne înconjoară enorm de multe lcruri, iar noi îi silim pe ei să înveţe de la noi laşitatea, ipocrizia, debusolarea, făţărnicia şi tot felul de urâţenii, care le vor face viaţa urâtă şi-i vor deprinde cu gusturile amare ale vieţii mult prea devreme. Că nedrept e oricum.