Din corespondența lui Steinbeck

Într-o scrisoare către fiul său, John Steinbeck îi explica acestuia cam ce înseamnă să iubești, să ai curajul să-ți asumi asta. Se poate înțelege destul de simplu de ce m-a impresionat. : 

”New York

10 noiembrie, 1958

Dragă Thom,

Am primit scrisoarea ta de dimineață. Îți voi răspunde din punctul meu de vedere, iar Elaine îți va spune ce crede ea.

În primul rând – dacă ești îndrăgostit – asta e minunat – e cel mai frumos lucru ce i se poate întâmpla unei ființe. Nu lăsa pe nimeni să minimalizeze treaba asta.

În al doilea rând – sunt mai mult tipuri de iubire. Una dintre ele este iubirea egoistă, acaparatoare, dominatoare și sufocantă de care un om se folosește pentru propriul bine. Genul ăsta de iubire e săracă și infirmă. Celălalt tip de iubire e cea care revarsă tot ce e mai bun din tine – bunătate, considerație și respect – nu vorbesc doar despre respectul ce survine din bunele maniere, ci de respectul ca recunoaștere și conștientizare a unicității și valorii celeilalte persoane. Primul tip de iubire o să te îmbolnăvească și o să facă din tine o ființă măruntă și slabă, dar al doilea tip de iubire poate dezlănțui forța, curajul și mărinimia, chiar și înțelepciunea pe care nu știai că o ai.

Tu-mi spui că ce simți tu nu e o dragoste de licean. Dacă ai sentimente atât de profunde – firește că nu e o îndrăgosteală de copil.

Dar nu cred că te interesează ce părere am eu despre sentimentele tale. Tu știi mai bine ca oricine altcineva. Ce ai tu nevoie este să știi ce trebuie să faci în continuare – iar aici pot să te ajut.

Îmbată-te cu iubire și fii fericit și recunoscător că simți asta. Obiectul iubirii este întotdeauna cel mai frumos din lume. Trăiește sentimentul ăsta.

Când iubești pe cineva, trebuie să-ți amintești că unii oameni sunt timizi și uneori trebuie să iei și asta în considerare. Fetele, știu ele ce simți și cât de mult, însă le place să o audă spusă cu voce tare.

Se mai întâmpla uneori să nu ți se răspundă sentimentelor din anumite motive – dar asta nu înseamnă că sentimentele pe care le ai sunt mai puțin importante sau frumoase.

În final, trebuie să spun că știu ce simți pentru că și eu simt la fel și mă bucur pentru tine.

Abia așteptăm să o întâlnim pe Susan. E binevenită. Dar Elaine va fi cea care se va ocupa cu aranjamentele întâlnirii pentru că e aria ei de expertiză și e nerăbdătoare. Și ea știe ce-i aia dragostea și te va ajuta poate mai mult decât pot eu.

Și nu-ți fie teamă de suferință. Dacă trebuie să se întâmple, se va întâmpla – cel mai important lucru e să nu te grăbești. Nimic bun nu iese fără răbdare.

Cu dragoste,

TATA”

Sunt în dispoziție Holograf azi, care, se pare, s-a armonizat bine cu Steinbeck . După o zi extenuantă, în care m-am străduit, la serviciu, să rezolv niște conflicte,  să fac lucrurile să meargă bine, după ce-am continuat să muncesc și acasă, după vizite ale unor oameni dragi- puțini, puțini mi-au rămas, mă gândesc cu tristețe, dar poate e mai bine așa!- ziua am încheiat-o cu muzica celor de la Holograf și cu câteva rânduri citite- prea puține și ele, prea puține, căci mă risipesc inutil pentru ale viețuirii cu program și obligații...
Sinteza zilei: spunerea unor adevăruri dure unui om drag, dar care trebuiau spuse, deși mă îndoiesc că au fost înțelese și vor avea vreo consecință, impresia puternică a scrisorii lui Steinbeck și versurile dulci-amare ale Holografilor: ”De câte ori să în viață să mai mor, de câte ori?...”

Miracole... de toate

Azi l-au botezat pe Tomică. Tomică e o minune de copil, băiețelul prietenei mele, pe care l-am ținut în brațe în vara asta, l-am adormit, i-am cântat, l-am legănat și care m-a făcut să mă gândesc cum ar fi fost dacă?... 

În fine, revenind, azi am fost martoră la un moment special din viața lui Toma Ioan, la care el habar n-are c-a participat, va afla mai târziu, fără să înțeleagă, multă vreme, mai nimic. Azi el doar a dormit un pic în brațele nașului, iar apoi și-a făcut datoria de bărbat și, evident, a plâns... de foame! Am rămas  noi, ceilalți gură-cască responsabili cu emoțiile și cu perceperea încărcăturii momentului, printre poze, priviri curioase și amuzate, să ne ștergem din colțul ochiului o lacrimă rușinată și plină de sentimentalism. A fost unul dintre momentele alea speciale, la care mi-am dorit să particip, așa că m-am coțopenit pe pantofii cu toc de 10 cm, mi-am pus bluza cu inimioare și m-am dus. 

Ce să fac, sunt un ghem de emoții totdeauna la ceremonii: plâng la nunți, înmormântări, botezuri, tăieri de moț și alte evenimente speciale, cu iz aniversar, sărbătoresc... Orice, numai festiv să fie, că eu mă și racordez la energia evenimentului cu emoția la purtător. Probabil, m-or fi menit ursitoarele să rezonez la emoțiile altora, habar n-am, dar cred că-mi place să fac lucruri cu anumită semnificație. Citeam pe undeva că fiecare din noi are amintirile pe care le merită. Eu am o grămadă de amintiri la momente cruciale, de la nunțile prietenelor mele, ale rudelor dragi, de la aniversări, de la tot felul de evenimente cu potențial lacrimogen.
Nu lipsesc, desigur, și amintirile stupide, caraghioase sau jenante. Mi-aduc aminte, de pildă,  până la detaliu, ce-am simțit atunci, ce culoare aveau hainele, cum am stat în nu știu ce rochie, cum m-au strâns pantofii, cum m-au deochiat babele, cum m-au bârfit muierile, cum m-au privit bărbații, cum am mângâiat nu știu ce copil, cum am auzit nu știu ce detaliu aiurea despre oameni, dar niciodată nu le-am împărtășit nimănui, le-am ținut pentru mine, cu un fel de datorie a discreției.
Cred că ar fi trebuit să mă fac invitat de profesie, căci știu întotdeauna cum trebuie să mă adaptez momentului,  ce lucruri să spun, unde să stau etc... Și, ca să fie tacâmul complet, mă flatez singură că mai știu, întotdeauna, cum nu trebuie să fac nimic strident și să ies în evidență... O fi doar o coincidență că tocmai de aceea ieși mereu, îmi șoptește malițioso-ironic ”îngerul” de pe umărul stâng? :))) Nu știu, nu mai stau la discuție, îi dau un pumn de indiferență și-l trimit la plimbare. Îmi plac evenimentele fericite și gata! 

Vecinele mele de la țară îmi povesteau cum, în copilărie, le distram grozav, căci nu-mi era deloc teamă de public. Mă așezau în pat, pe vreun scaun, mă rog, nu contează pe unde, dar așezată să fi fost, îmi dădeau ceva dulce și mă luau la întrebări, iar eu ”turnam” tot. Povesteam din casă, ce-a zis mama, ce-a făcut mamaie, răspundeam cu tot felul de amănunte indiscrete, cu nevinovăția unui copil de trei-patru ani, tot ce mă întrebau. Turuiam ore-n șir, bomboane să fi fost, iar alea râdeau de se prăpădeau, ticăloasele! :))) De unde se vede treaba că n-am rezistat niciodată dulciurilor și amăgitorilor. :))) 

Ei, acum lucrurile s-au mai schimbat, dar, probabil, nu esențial. Sunt mai selectivă în privința evenimentelor la care particip, nu mă mai las amăgită de ciocolata oricui - o prefer pe cea pe care mi-o procur singură, în cantități chiar nerezonabile - dar nu exclud să mă mai las amăgită de ofertele unor falși prieteni...  Încă nu-s destul de selectivă în distingerea lupilor în blăni de oaie și, uneori, poveștile mele sincere mai ajung, accidental, pe la urechile unora care nu merită nici o fărâmă din asemenea dar... Zic dar, căci sufletul fără mască, împărtășirea unor povești de viață netrucate, curajul privirii în ochi a celuilalt sunt un dar inestimabil, care ar trebui prețuit, nu călcat în picioarele disprețului și-ale batjocurii nimicniciei unora..  Mă rog, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, spune e o vorbă veche, așa că fiecare va semăna ce-a cules, sunt absolut sigură. Așa că, probabil, n-o să mă vindec niciodată de drag de oameni, n-o să pun niciodată un zid cenușiu în locul unde ar trebui să bată o inimă... Ei, ce să-i faci, mereu am spus-o, nu-s perfectă, doar minunată! :)) 

Cert e că azi a fost o zi frumoasă, o zi cum îmi place mie: cu emoții, cu bucuria bucuriei celor dragi, a prietenei mele, Mino, cu sufletul cald de priveliștea unui pui de om care-a devenit creștin. 

Am privit cum preotul binecuvânta apa să devină , prin har, sfințită și să-l primească în ea, curată și neatinsă de rău, pe puiul de om care scâncea pe scutecelul alb, pe masa din bisericuța veche, și să-l îmbrace în haina nouă și curată a Sfântului Botez.  Și apa s-a prefăcut, din Duh și din miracol, deși ochii noștri cei omenești nu l-au văzut. Dar l-au crezut cu ochii inimii, căci atîta trebuie oricărui miracol să se întâmple: voia lui Dumnezeu și credința ta. Trebuie doar să crezi. 

Să ne trăiască Tomică, zic, să ne trăiască și să ne crească mare tuturor celor care-l iubim și ne simțim binecuvântați că trăim în preajma miracolului!... Iar copiii sunt și ei parte din miracolele lumii, insuficient conștientizate de către o omenire oarbă la minuni, la daruri de duh și la revelații...

„Nu trece o zi în care să nu ne aflăm, pentru o clipă, în rai.”
Jorge Luis Borges

Retrospectiva zilei: Sunt clipe pe care le trăiești din bunăvoința cerului, prin oamenii care-ți bucură viața cu surpriza prezenței lor, cu sentimentele lor frumoase, curate, sincere... Pe care, într-un fel tainic, le simți și le înțelegi, deși te nedumeresc, te emoționează... Parcă simți că nu le meriți, căci n-ai făcut nimic pentru asta, nimic altceva decât să fii cum ești, un om firesc, modest, responsabil, plin de scrupule, care n-a vrut să facă niciodată decât bine. Și nu știi ce altceva să faci, decât să te bucuri timid, cu emoție și... cu recunoștință.  

Un alt fel de prolog

”Amar e pasul, căci e greu
drumul prin inimă. Vântu-i de gheață
și vine noaptea și amărăciunea
depărtării...”

Antonio Machado- Prolog

N-am înțeles niciodată de ce s-or bucura oamenii că vine toamna. Mă uit peste tot, pe toate blogurile, pe toate siteurile unde lumea postează poze edulcorate și se manifestă ca și cum ar fi în delir c-a venit toamna. Mă uit siderată și zic: hait, n-oi avea eu simțul ăla care e ultima fiță printre ăștia care se dau moderni și cool acum, respectiv bucuria de-a trăi luminos, optimist, ca-n pseudofilosofiile de facebook și discursurile motivaționale importate, și ele,  de pe la străini, fără noimă, ca o soluție zen, wegan sau naiba știe ce minune care îți promite marea... regăsire a căii spre sufletul tău de bebeluș pur și rubicond... cu sare cu tot...
Știu tot, că mă uit la tot. :) Sunt curioasă, citesc, m-am abonat la tot felul de newslettere, prin care mi se umple căsuța poștală de tot soiul de informații și de oferte ademenitoare de schimbare a karmei și feng shuiului din trei... ședințe și trei participări la seminarii, întâlniri, terapii, metode care vând... cai verzi pe pereți... Nu m-a convins nimic până acum să-i contactez și să le umflu conturile, mi se par înșelătorii fără pic de rușine, dar, ce să-i faci, oi fi eu mai refractară la nou! :))
Întorcându-mă la avalanșa de entuziasm cu care oamenii au întâmpinat luna septembrie, sosirea proclamată cu frunze, poezii, surle și trâmbițe internautice a unui anotimp, mă străduiesc să le-nțeleg euforia.
În ultima vreme- o fi din cauza pârdalnicului de 38, mă gândesc eu cu o sprânceană ridicată interogativo-îndoielenico-medidativ - toamna o asociez desfrunzirilor, ofticoșilor, ploilor interminabile, noroaielor, brumei, frigului, necesității închiderii ușii de la balcon în timp ce-mi beau cafeaua și a altor blestemății.
Sunt om al verii, mi-e drag soarele, mi-e dragă lumina, mi-s dragi margaretele, macii, galbenul florii-soarelui, al fluturilor, mi-e dragă căldura- cum să mă bucur că tot verdele se îneacă încet într-un fluid de rugină fatală, ca o rană a unui muribund? ... 

Cum să-mi placă faptul că jumătate de an companioane ne vor fi doar ciorile - negre, funeste premoniții ale unui deșert de plumb, căci așa văd eu iarna, meteahnă molipsitoare de sorginte bacoviană... Ce mai vorbă lungă, n-am cum scăpa de damnarea de a fi, totuși, ”profă” de română și, chiar dacă nu-mi scrie în frunte încă, gândesc și simt livresc, mă raportez la lume livresc...
Bacovian... Care dintre noi are curajul să spună că n-a simțit măcar o dată lumea așa, ca el? Mai ales când plouă, când plouă nesfârșit, molcom, tânguios, ca o agonie a verii care se mărturisește învinsă?
Mă gândesc, deseori, ce firesc e Bacovia în toată stranietatea deprimării lui! Nesfârșita lui nevroză e, cred, starea generală a multor muritori, doar că n-au fost atât de talentați ca el s-o exprime... și n-au avut șansa de-a deveni atât de celebri. Poate doar dacă se sinucid în prime-time și profită televiziunile care prevestesc calamități de pe la noi să facă audiențe maxime, căci românul, bag seama, e ahtiat după senzaționalul oribil. E o insațiabilă nevoie de grotesc și macabru în noi, ca nație: ne uităm la înmormântări transmise în direct, căscăm gura să vedem mortul cu mâinile împreunate pe piept, așteptăm hămesiți să ni se arate ”ultimile imagini cutremurătoare din viața lui vadim tudor”- așa am văzut azi, în cancelarie, că anunța la o televiziune cumplită, că va urma ”imediat! senzațional!”. 

Fac audiențe fantastice emisiuni în care ni se prevestesc dezastre și iminente apocalipse, în care se ocărăsc mamă și fiică, în care-și expun viața intimă niște ființe promiscue, în care vine nu-știu ce mama omida sau horoscopistă și anunță nu știu ce eveniment favorizat de luna neagră, sau albă, sau plină sau în eclipsă și de nu știu ce planetă retrogradă.... în nu știu ce case și conjuncție și... mama dracului, că mă uit, năucă, și nu-nțeleg nimic, nici ce caut în viața mea, nici ce caută ăia pe sticlă, de prostesc săraca nație, și-așa suficient de proastă din cauze naturale. 

Dintotdeauna am urât frigul. Frigul e o altă față a urâtului, pe care nu-l suport în nimic, de care fug mai abitir ca de râie. Frigul e moarte, e lipsă, nu are existență în sine. E un fel al soarelui de-a spune că e cam ocupat, nu vrea să ne mai dea tot ce poate, că are treabă și pe la alții, să ne punem frumușel pofta-n cui și puloverele pe noi și să-l tânjim... până la vara viitoare... ca să citez un refren al unei melodii stupide, în trend anul ăsta, zice lumea... și care, cică, obsedează pe toată lumea! 

Când vine toamna, mă îngrozește faptul că trebuie să renunț la sandale, că trebuie să-mi pun haine incomode și groase, că trebuie să suport ploaia, care-mi umezește părul și-mi murdărește pantofii cu care trebuie să mă duc la serviciu- căci, da, toamna mă duc , din nou, la serviciu. Iar eu la serviciu am îndurat niște geruri de-a dreptul polare ani de-a rândul, așa că că niciodată nu-mi va fi suficient de dragă toamna rece... :)

Pentru oamenii singuri și suficient de conștienți de urâțenia lumii provinciale din jur, toamna nu e un anotimp plăcut, chiar deloc. Se redeșteaptă vechile fobii, singurătatea e mai apăsătoare, ploaia o simți mai pregnant în auz, lumina e mai puțină și nivelul de serotonină spun unii c-ar scădea considerabil, de-aia e nevoie de mai multă ciocolată, care îngrașă al naibii de tare. Urmând aceeași logică, de-aia bălțile de pe trotuarele recent  și aberant - adică în pantă, cu multe denivelări- renovate de primărie nu sunt deloc atrăgătoare, căci încă îmi mai fac praf toți pantofii, dacă mă aventurez să mă duc la serviciu pe jos, de-aia mersul sub umbrelă n-are nimic romantic, căci te uzi oricum, ca și cum n-ai avea-o, de-aia toamna asta care a venit și se anunță taaaaare lungă și insistentă, nu e nicio scofală, pe cuvântul meu! 

Marți, la zece dimineața... fix

La cafeaua de dimineață, în zilele când am timp, citesc ce mai spune lumea pe bloguri, în presă, pe siteurile de socializare. Azi dimineață am văzut niște titluri care m-au speriat, de-a dreptul, de genul: ”Ce se întâmplă în corpul tău cu 10 minute înaintea unui atac de cord”, ”O scriitoare și-a anunțat sinuciderea pe facebook”, ”Anunțul care a stârnit lacrimi”, ”Violata din Vaslui, vedetă porno pe facebook”, ”Lidia Buble are o teorie șocantă despre nasul ei foarte mare”, ”Mai ieri se dezbrăca la Cpatos și acum face rugăciuni”, primele declarații ale uneia după ce a aflat că divorțează ș.a.m.d. 

Mă gândesc, siderată, că astfel de știri funcționează ca niște atacuri energetice, au un rol bine definit de a-ți strica ziua. De ce și-ar dori să știe cineva ce se întâmplă în corpul lui cu zece minute înainte de a crăpa, oricum? Pentru ce ar interesa planeta dimensiunile nasului Lidiei Buble și părerea ei despre asta -n-are un nume și-așa suficient de ridicol ca să fie un subiect cu totul neinteresant? De ce și-ar dori cineva să citească un anunț care stârnește lacrimi și alte bazaconii, în loc să-și savureze cafeaua, să stea de vorbă cu oameni dragi, să se uite la porumbeii care zboară, să zâmbească și să fie fericit că trăiește?!!
Evident, n-am luat în calcul știrile nenorocite cu care se deschideau și, presupun, încă se mai deschid programele de știri matinale, căci nu mă mai uit la așa ceva, gen: ”Doi morți și cinci răniți pe nu știu ce șosea”, ”I-a dat în cap cu toporul, în fața copiilor și-a soacrei” etc...  La șapte dimineața astfel de vești te nenorocesc, chiar de-ai fi cel mai insensibil muritor de pe fața pământului. 

Normal că-ți intră cafeaua cu noduri, se oprește prăjitura-n gât, se chircește inima în tine, te simți ca un ostracizat fără să știi de ce, căci nu vrei decât să te simți bine, să-ți luminezi sufletul de gândurile triste de ieri, să uiți neîmpliniri și dezamăgiri, să o iei de la capăt, să te pui în armonie cu universul care te mai îndură încă o zi, îți mai dă încă o șansă să trăiești frumos. Mai ales că afară e soare, e o zi superbă de vară în plină toamnă, cafeaua ta bio e aromată și fierbinte, florile din jardinierele de pe balcon încă sunt vii și zâmbesc în soare, halatul tău roz are inimioare sute și e marți, o zi lină, și dulce și binecuvântată...

La tâmpeniile lumii e nevoie neapărat de un antidot de frumusețe... :) 

Lecția nr. 2

„Fii bun, dar ferește-te să creadă lumea că poți fi numai bun!” spunea Iorga cândva și e o lecție pe care n-am învățat-o la timp, iar în ultima vreme suport consecințele faptului că n-am învățat-o. 

Așa s-ar putea rezuma ultimele zile: oamenii pe care mult i-am iubit, cu care mult am fost generoasă, față de care m-am arătat mereu bună și tolerantă, cărora le-am iertat toate greșelile și pe care i-am lăsat cu inima deschisă în preajma mea, cărora le-am luat mereu apărarea în fața celorlalți s-au obișnuit cu asta și au profitat. Au speculat bunătatea mea, permițându-și să întindă coarda la infinit, până la impertinență, până la nesimțire, considerând că li se cuvine și că le voi permite mereu orice. 

Zilele trecute m-au învățat o altă lecție tare amară, stropită cu lacrimi: că suntem vulnerabili mai ales în fața prietenilor, în fața celor cărora le spunem tot ce avem pe suflet, în fața celor în care avem încredere, în fața celor cărora le acordăm votul în alb al sincerității depline, fără rezerve, gândind cu naivitate că nu ne vor face rău niciodată, că nu ne vor dezamăgi niciodată, că n-ar putea, căci... sunt prietenii noștri! Nimic mai fals! 

Unii dintre ei o fac fără nici cel mai mic scrupul, fără nici cel mai mic sentiment de vinovăție, de rușine, fără nici cea mai mică urmă de eleganță, lăsând să se vadă adevăratul lor caracter... ”Homo homini lupus”... 

Zilele trecute, ca ripostă firească la modul egoist și abuziv de comportament al unui om pe care l-am considerat ani întregi cel mai bun prieten, am spus lucrurilor pe nume și m-am împotrivit, ba chiar mi-am mărturisit dezamăgirea și supărarea. Răspunsul pe care l-am primit, cinic și disprețuitor, mă urmărește și azi: ”Lasă, c-o să-ți treacă!”  Cu alte cuvinte: lasă, că știu că mâine o să cedezi, o să accepți să mă comport cum vreau eu, ca nu ai de ales, că nu ai curaj să strici o prietenie de ani de zile, că nu vei da o camaraderie pe care o prețuiești, căreia îi ești dedicată, de care nu te dezici în fața nimănui pe o răbufnire de orgoliu, pe niște vorbe... Ce dacă te-am tratat discreționar, ce dacă nu te-am consultat înainte de a lua decizii, ce dacă nu dau doi bani pe punctul tău de vedere, ce dacă te pun în situații penibile și te oblig să fii de acord cu mine, chiar dacă nu ai cum să fii, ce dacă mă prefac că-mi pasă de părerea ta, când, de fapt, mie nu-mi pasă de nimeni, doar de capriciile și interesele mele?... Tu tot n-o să fii în stare să mă renegi în fața tuturor, tu tot o să vorbești cu mine, înghițindu-ți nemulțumirea, tu tot o să fii proastă și-o să faci ce vreau eu... ție ”o să-ți treacă” și mâine, așa cum ”ți-a trecut”, până acum, mereu...
De unde bag seama că omul n-a înțeles nimic din sufletul meu și-a considerat îndelunga răbdare drept nesocotință, generozitatea drept  stupizenie, delicatețea drept lipsă a unui punct de vedere, noblețea drept slăbiciune... 

E o altă lecție pe care trebuie s-o învăț: cei pe care majoritatea îi vede răi, trebuie că există un motiv pentru care și mie să mi se pară cel puțin suspecți și să-i privesc, dacă nu cu răceală, cel puțin cu rezervă. Cei care te dezamăgesc mereu, care te pun mereu în situații delicate și penibile, care dovedesc mereu că nu se gândesc la sentimentele tale și că nu le pasă de ce crezi tu nu merită iertați, căci nu învață din lecția bunătății tale nimic. Te cred prost, cred că nu poți trăi fără ei, se înfumurează că li se cuvine orice, se cred buricul pământului, plini de infatuare și autosuficiență cum sunt. Nimic mai fals, însă pe acest soi de oameni nu-i mișcă nimic, ei nu se schimbă pentru nimeni, căci contează doar o singură persoană pe lume: ei, centrul universului, care se reduce doar... la ei. 

Cum naiba să relaționezi normal cu așa ceva? Cum naiba să comunici de-adevăratelea cu așa ceva? Cum naiba să-i faci să înțeleagă compasiunea, generozitatea, empatia, delicatețea pe astfel de oameni, pentru care nu există decât punctul lor de vedere, care nu acceptă că pot greși, că sunt oameni, nu zei? Nu se poate, din astfel de războaie ieși mereu, la infinit învins, căci nu există argumente raționale pe care să le aduci unor urechi care nu vor să te audă. 

Și-atunci, lecția care se impune este aceea a rezervei, a debarasării de oameni care se dovedesc toxici, care nu au învățat exercițiul iubirii adevărate și al renunțării la sinele acela dictatorial și egocentric care, de fapt, este adevărata bunătate.   Of!!! Cum naiba să învăț să nu mai fiu cum sunt?

Oficial e toamnă, deși afară e cald, sunt aproape 30 de grade, adică... vară de septembrie. La televizor, în câteva minute începe Concertul Royal Liverpool Philarmonc Orchestra, cu Alexandru Tomescu solist și Vasily Petrenko dirijor. Se cântă Alexander Glazunov – Concertul pentru vioara şi orchestră și Rachmaninov, Simfonia nr. 1, adică e o seară frumoasă de tot. 

A început școala, adică zi de zi mă duc la serviciu. Împart zâmbete și informații noi peste tot, adică îmi fac meseria. 

Azi am cunoscut bobocii, clasa a IX-a C. Învață în fosta sală de clasă a celorlalți C, elevii mei cei mai iubiți. Am intrat și i-am căutat cu privirea pe fiecare, dar nu mai erau. Erau alte perechi de ochi, alte chipuri tinere, de copii, care mă studiau relativ speriați și curioși să vadă cum mai e și profa asta., ce le-o mai cere, ce le-o mai zice... Cred că nu i-am speriat, ba dimpotrivă, am simțit că m-au plăcut. Le-am vorbit simplu, am glumit, am încercat să-i fac să fie mai puțin anxioși din cauza limbii române- cenușăreasa disciplinelor... 

În locurile Biancăi și-al Dianei nu stă nimeni... e banca goală- le-o fi prea frică de banca întâi, mă gândesc eu amuzată-  în locul Mariei stă un băiețel brunet, în locul lui Andrei stă un alt Andrei... 

N-am reținut decât un nume, Petre, câteva chipuri frumoase și luminoase de adolescente și ochii curioși ai unei fetițe din banca a doua de la fereastră... Am auzit zumzetul neîntrerupt al celeilalte clase în minte, mi-am amintit zâmbetul bun și pletele blonde ale Biancăi, întrebările neobosite ale Getei, ochelarii lui Vio, vocea de radio a lui Ionuț, dansul nebunesc al lui Mihăiță și glumele lui, ochii luminoși și iubiți ai Mariei, emoția tăcută și atentă a Dianei, chipul luminos al Alexandrei, genele lungi ale Georgianei Micu, bentițele Mădălinei Andrei, tricoul alb cu inscripția clubului de karate și privirea incandescentă a lui Andrei, pe Diana recitând ”Floare-albastră”, permanenta aiureală a lui Pascu, blondul de păpușă al lui Barbie, într-o clipă i-am văzut pe toți, cu toate ale lor, le-am simțit prezența aievea, m-am auzit pe mine exasperată de gălăgia și foșnetul lor și mi-a fost așa de dor, cum nu există cuvinte pe lume să exprime asta...  

Cumva, simt că am încheiat, cu ei, un capitol din viața mea. Din viața de profesoară ”altfel”, care i-a iubit mai mult decât și-au dat ei seama, care-a încercat să împace pe toată lumea, să fie peste tot, să le facă pe toate pentru un bine obștesc iluzoriu și imposibil de realizat, de fapt. Voi fi, de-acum, un profesor banal, care va încerca doar să-și facă meseria cât mai bine cu putință și să nu se mai risipească în toate părțile, să nu se mai implice atât de mult afectiv, să nu mai lase ceva din ea în fiecare copil.  Ei pleacă, așa cum e și firesc, spre viețile lor frumoase, care-i așteaptă, iar eu rămân mai singură, inevitabil, de fapt...  Golul din suflet după plecări e... dureros de greu de umplut, dacă nu imposibil.

Am scris toate rândurile astea  și gândurile mi-au zburat pe nesimțite, nici nu știu cum, spre alte vremuri, spre probleme care încă își  așteaptă rezolvarea, probabil fără rost, căci nu au rezolvare... Între timp, concertul a început, se aude nemaipomenit de frumos Rachmaninov, iar la televizor îl văd pe dirijorul Petrenko, tânăr și dinamic, într-o cămașă neagră, care dirijează concentrat... Să spele muzica orice fel de amărăciune pe care-am adunat-o în săptâmâna asta complicată, să pot dormi fără gânduri și fără lacrimi în noaptea asta, să nu mai dau loc nemeritat în gândurile mele oamenilor nemeritorii și banali în mijlocul cărora, inevitabil, trebuie să-mi petrec o parte din timp...
Cred că, de fapt, până mușcă viața din noi până la lacrimi, până la răni de sânge, nu învățăm nimic, îi lăsăm pe aceiași oameni meschini să ne stupefieze la infinit, fără reacție... Încă n-am imunitate la idioți, nesimțiți și oameni lipsiți de scrupule. 

Ashkenazy plays Chopin Nocturne in C sharp Minor (No.20)

Despre gusturi și ... gustul prostiei

Cât mai am unele ceasuri de răgaz, înaintea începerii lucrului, mă uit la televizor, pe rețelele de socializare, nu de alta, ci ca să fiu la curent cu ce mai crede, cu ce mai zice lumea. Probabil, o fi latura mea din zodia aia despre care toate horoscopistele zic că-i superficială, flecară, curioasă etc.... și care o ieși la iveală, încerc eu o explicație, deși n-o cred prea tare... :) Mai degrabă plictiseala, în fine, nu e prea importantă motivația, ci altceva îmi motivează rândurile azi, o dilemă...pseudofilosofică, pseudometafizică, pseudo... orice, dar dilemă, totuși! 

Azi încerc să înțeleg gusturile oamenilor. De, îmi poate spune cineva cu scaun la cap, n-ai de lucru! Ei, n-am! De pildă, văzui pe wall-ul facebookului meu o informație de ultimă oră: că unei fetițe îi place nu știu ce poză postată de Adelina Pestrițu. Din reflex, când aud de Adelina Pestrițu, mă simt deja de parcă aș fi văzut un gândac, așa că nu-mi pot reține reacția aproape organică de respingere. Dar, pentru că sunt în toane bune, făcui imprudența să văd ce i-o fi plăcut  fetei la poza sus-numitei. Și ce văd? Individa își făcea un ditamai selfie în oglindă, cu un kitsch pe post de colier sclipicios, spânzurat peste o cămașă cu două numere mai mare, cu un instrument bizar care se vrea a fi un telefon- o curioasă combinație de ursuleț monstru obez, poză care avea următoarea etichetă: ”Se face prezenta! Cine  e cu mine?”. La ora la care scriu aceste rânduri, incalificabila fotografie avea 5624 de likeuri. E peste puterea mea de înțelegere fenomenul, așa că trec rapid mai departe. 

Îmi aduc aminte că am văzut, acum ceva timp, câteva poze de la nunta, mult vehiculata nuntă a cuplului Angelina-Brad, care isterizase tot mapamondul. Evident că i-a isterizat și pe snobii de români, că de ăștia nu ducem nicicum lipsă. Nu-i vorbă că nici unul, nici celălalt nu-mi place cine-știe ce, dar țin minte că am rămas siderată de afirmația unui snob din așa zisa noastră modă, care declara, nici mai mult nici mai puțin, că pozele alea, date publicității de cei doi, reprezintă imaginea nunții secolului!!! Mi s-a părut o prostie uriașă. Cel care scăpase porumbelul era un individ, Alin Gălățescu. 

Mă gândeam atunci și mă gândesc și acum: scuipă unul o prostie și toată lumea e imediat de acord cu el, îl citează ca pe oracolul din Delphi? Nu mai avem chiar deloc proprietate asupra termenilor, în goana noastră prostească de a fi coool, de a fi moderni cu tot dinadinsul? Un secol înseamnă o sută de ani, respectiv, dacă raportăm la evul în care trăim noi, perioada cuprinsă între anii 2000-2100. Adică niște poze dintr-un decor sărăcăcios, care nu spuneau - cel puțin nu-mi spuneau mie!-  nimic, să fie ridicate la statutul de imagini ale nunții secolului și vârâte pe gâtul publicului spre a fi transformate în repere ale eleganței?  Adică individul ăla, Gălățescu, o fi așa profet să spună el sigur că-n ăștia o sută de ani n-o să mai fie nicio nuntă mai acătării decât a cuplului Brangelina? Hai, zââât! 

Am fost în seara asta la un eveniment cultural, un concert de muzică din perioada interbelică: romanțe, cântece de dragoste, genul foarte popular în epocă, ușurel, dar nu lipsit de valoare. Am văzut multă lipsă de gust și educație în vestimentația și chiar în atitudinea unei părți a publicului, inevitabile, de altfel, dar, indiferent de asta, unanimă a fost aprecierea frumosului artistic. Semn că , indiferent de educație, sufletul omului poate să facă ușor diferența dintre valoare și nonvaloare.
Am ascultat muzică frumoasă, de un farmec irezistibil, deși din alte vremuri, într-o interpretare minunată și mi-am verificat o idee mai veche: că frumosul adevărat nu se demodează niciodată, că rezistă trecerii timpului, căci el vine din frumosul sufletului, fiind dublat neapărat de o valoare interioară, că nu poate fi falsificat și nici confundat, așa cum nu se amestecă apa cu uleiul. 

Azi am aflat o veste groaznică, din care încă nu-mi revin, pe care cred că nici acum n-am asimilat-o cum trebuie, căci mi-a tăiat răsuflarea de năucitoare ce-a fost. A venit cum vin toate veștile rele: printr-un telefon, printre hohotele de plâns ale prietenei și surorii mele.
Unui prieten de-ai mei i se întâmplă o nenorocire: e pe un pat de spital de azi dimineață, într-o grea suferință, cu suspiciunea unui diagnostic cumplit, iar într-o zi-două probabil va fi operat și-și va pierde un rinichi. Are doar 38 de ani. E unul dintre cei mai blânzi și toleranți oameni pe care-i cunosc. Mi-a fost alături în momente dificile, m-a ajutat și m-a încurajat când am fost slabă, este iubitul prietenei mele de suflet, e unul dintre cei câțiva oameni, puțini, pe care-i consider ca făcând parte din familia mea. I-am vorbit și... abia mi-am găsit cuvintele. Ca să-l încurajez, să-l ascult în timp ce încerca să vorbească așa cum obișnuiește, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, încurajându-ne pe noi, în timp ce avea dureri îngrozitoare. 

Continuă șirul întrebărilor fără răspuns: de ce li se întâmplă numai nenorociri oamenilor buni? 

Își dorește copii, iubește copiii, e ca un tată pentru băiețelul prietenei mele. Nu-i are și, probabil, n-o să-i aibă prea curând...
Se pune pe sine pe planul al doilea, ca să le fie celor dragi bine. Cu prietena mea e iubitor, blând, răbdător și-o înțelege în toate, chiar și-n cele ce nu e de acord cu ea. E ca noi toți, om, dar are ceva în plus: blândețe și compasiune.
Evident, nu am cum să ajut, doar să mă rog... și să sper, din toată inima, că va fi bine... Mă tem și sufăr. Mi-e teamă și simt, știind unele lucruri, că e nedrept totul...

”Ne găseam în cea de-a opta zi, de când rămăsesem în pană prin pustiu şi, în timp ce ascultam cu neguţătorul, sorbisem şi cel din urmă strop al proviziei mele de apă.
- Vai! – i-am spus micului prinţ – sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu încă nu mi-am reparat avionul, nu mai am nimic de băut şi aş fi la rându-mi fericit, de-aş putea porni în linişte spre o fântână!
- Prietena mea, vulpea… zise el.
- Dragul meu băiat, nu mai e vorba de vulpe!
- Cum aşa ?
- Pentru că avem să murim de sete…
El nu mă înţelese; îmi răspunse:
- E mai bine să ai un prieten, chiar dacă e să mori. Eu, unul, sunt tare bucuros că m-am împrietenit cu o vulpe.”

Întrebări fără răspuns

Mă urmărește o idee de câteva minute: de ce naiba i-ar plăcea unui bărbat, pe o rețea de socializare, un site care vinde pantofi de damă? :)

De ce cumpără oamenii de pe internet produse care promit că te fac să slăbești x kg în câteva zile? 

De ce un om în toată firea nu e capabil să spună în cuvinte simple ce vrea și apelează la trucuri jenante, de nivel de clasa a șasea, cel mult?
De ce un bărbat nu știe să accepte un refuz cu eleganță și își manifestă frustrările, resentimentele atât de grobian?
De ce, la mine, nicio lecție nu servește la nimic?
”De milioane de ani, florile fabrică spini şi, de milioane de ani, totuşi, oile mănâncă florile. Oare nu-i ceva serios să cauţi să înţelegi de ce florile se ostenesc să mai fabrice spini care nu ajută niciodată la nimic?”Antoine de Saint-Exupery în Micul Prinţ

Lecția nr. 1

Sunt ca într-o sărbătoare: de ieri a început Festivalul Enescu și, deși nu cred că voi putea ajunge la niciun concert în sală, le voi urmări pe mai toate în transmisiunile directe, online sau la televizor sau în înregistrări. Sper să văd cât mai multe. 

În seara asta am văzut și ascultat Simfonia nr. 8 a lui Anton Bruckner, dirijată de Zubin Mehta- o altă sărbătoare! Ignorantă cum sunt, nu auzisem muzica asta niciodată, însă mi s-a părut minunat de frumoasă! Nu știu exact la ce a vibrat sufletul meu, dar la muzica intensă și dramatică mi-a bătut altfel inima... Mi-a plăcut mult... mult, am ascultat ca vrăjită. E imposibil de pus vreodată-n cuvinte, cel puțin mie îmi este imposibil, ceea ce simt când ascult muzica clasică. Nu cred că te poate pune ceva mai mult în relație cu universul, cu Dumnezeu, cu ideea de sublim decât muzica! Probabil că se va difuza și înregistrarea la tv, sper să vadă și să audă cât mai mulți oameni, e imposibil să rămâi insensibil la așa ceva, chiar dacă nu înțelegi și nu ești un cunoscător. Muzica trece orice fel de granițe- sunt absolut convinsă. Îți trebuie doar de Sus darul de-a o putea primi în tine. 

Am început școala... o nouă zi, aceiași oameni, emoții multe și încercarea de a face față cu brio unei situații jenante, pe care nu știu încă s-o gestionez, dar voi găsi o cale. Nu singură, Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri de tot, chiar de facem noi fatala eroare de-a uita asta. 

În rest... am aflat despre oamenii indisponibili emoțional, am citit un studiu de psihologie relațională destul de interesant și am văzut acolo câteva simptome pe care le-am recunoscut la oamenii de la care încă mai aștept, ce naivitate din parte-mi, un fel de răspuns... De fapt, răspunsul îl am de mult, m-am amăgit că va fi altul... Înțeleg niște... multe...

Nu mai e cazul să mai aștept de la oameni să ofere nimic. Nu de la oameni pentru care nu sunt, de fapt, o opțiune. Poate că, de fapt, nici nu e vina mea- oricum nu mai contează. 

Am mai învățat ceva azi: că, inconștient, aleg rău mereu. Poate pentru că m-am obișnuit cu suferința și neiubirea și doar asta știu. O să mă feresc de-acum de orice astfel de persoane, e mai bine, oricum nu pot face nimic pentru ei. Poate că, de fapt, nici nu au nevoie să fac nimic pentru ei, poate că, de fapt, nici n-au nevoie de iubirea și ființa mea. Deocamdată, singurătatea! Singurătatea nu-ți poate face niciun rău, oamenii nepotriviți da!

Nu sunt tristă deloc. Învăț să mă iubesc, dar e încă un exercițiu inedit, deocamdată mă tolerez doar. E, în aceeași măsură, dificil, încă nu-mi place de mine suficient de mult... :) 

Ciudat, concomitent, știu că am multe motive s-o fac, căci am daruri de la Dumnezeu pe care nu le prea recunosc la cei din jurul meu... la mai nimeni... sau, mă rog, la foarte puține persoane. Cred că asta-i un motiv să pun piatra de temelie și să-ncep lungul drum al iubirii față de cenușăreasa din mine, pe care-am lăsat-o în cenușa propriei nevalorizări. 

Studiul de psihologie m-a pus pe gânduri, căci m-am recunoscut în destul de multe ca o persoană ce se autosabotează de ani și-și creează singură capcane, se programează să cadă în ele, ca să nu mai poată ieși niciodată. Prin propriile fapte și prin lipsa de reacție la răul pe care-l vede la cei din jur, să asigură că e victimă, căci așa a fost învățată că merită. Un subconștient nebun, propriul dușman...
Știu și de ce, răspunsurile toate le am, le înțeleg, căci pot... așa că... o să-ncep cu alte feluri de verbe- primele cărămizi ale omului ce-l ascund și căruia nu-i dau voie să existe așa cum merită, adică fericită și conștientă de propria valoare. 

Sunt și am. Nu e teorie de doi bani, ci o recapitulare necesară. Sunt inteligentă și intuitivă, pricep repede, găsesc soluții, sunt talentată și mă descurc în situații de criză. Sunt plină de cuvinte, de idei, de visuri ale căror imagini  pot să le văd cu ochii deschiși. Am niște experiențe din care am învățat ce vreau și ce nu mai vreau, am niște cărți citite, am niște lucruri făcute de mine, prin munca mea în care n-am mințit, am o carieră pe care nu i-o datorez nimănui, e doar rezultatul eforturilor mele, am certitudinea existenței și grației divine, am muzica- parcă aș avea ceva ce nu-mi poate lua nimeni, așa-s de bogată! 

Printr-un raționament simplu, pe lângă buclele mele blonde și alte... avantaje ale feminității pe care e mai bine să nu le divulg, căci nu se cuvine, și pe care mi le spune oglinda din perete sau din privirile oamenilor pe care-i întâlnesc, cred că merit să mă iubesc mai mult. 

Merit să mă apreciez mai mult și să nu mai aștept nimic de la oameni care nu sunt în stare să-și respecte cuvântul dat, care fug în situații de criză, care nu fac față intimității, care nu-și pot niciodată deschide inima din prea multă mândrie, care, de fapt, nu sunt în stare să dea, ci doar să primească. Și de-ar fi, îndoielnice sunt darurile lor... și nu cred că mi le doresc cu adevărat! Merit altceva, mai bun, pe măsura a ceea ce știu că sunt! 

Ei, să zicem că asta a fost lecția nr. 1! Va trebui s-o repet sârguincios, muuuultă vreme de-acum înainte, căci e obligatoriu s-o-nvăț.