Sunt timidă

Sunt timidă- un defect al meu din copilărie, pe care nu l-am pierdut încă definitiv, cu toată strădania mea, din vremea din urmă, de-a mă autodisciplina, de când, mai în glumă, mai în serios, mi-am zis ca-n Caragiale: ”Zoe, Zoe, fii bărbată! ”... 

Așa de timidă, că mi-e greu să-mi exprim, uneori, adevăratele sentimentele față de oamenii foarte dragi, de teamă să nu cad în ridicol. Și așa de pudică în propriile-mi efuziuni, că ajung să las oamenilor chiar impresia unei rezerve, a unei răceli, ceea ce este exact contrariul a ceea ce simt. 

Cu copiii care-mi sunt dragi am fost întotdeauna exigentă, pentru că mi-am dorit prea mult pentru ei să fie buni, să fie mai buni decât alții, să ia de la mine tot ceea ce le pot oferi și, slavă Domnului, am multe de oferit în desaga inimii! (Elevii din clasa la care sunt dirigintă sunt sigură că ar avea multe de spus aici și le dau dreptate, așa este: vreau de la ei mult, foarte mult, de aceea le repet insistent tot felul de lucruri... :) )

În cariera mea de profesoară m-am atașat de toate generațiile de elevi cu care am lucrat, de la prima mea experiență ca dascăl, cu niște omuleți de clasa a patra, care-mi aduceau în pauză jumătate din eugenia lor și-mi spuneau ”domnișoara”- aveam, într-adevăr, douăzeci de ani pe-atunci! :)- până la actualii mei elevi, liceeni care se pregătesc să-și ia zborul spre viața de ”oameni mari”...

Din pricina atașamentului uriaș pentru mogâldețele pe care i-am îndrumat să termine ciclul primar și de care nu m-am putut despărți (în parte, căci totdeauna motivele sunt multiple), am ales să rămân în sistemul de învățământ și să devin profesoară. Și i-am urmat și mai departe, din clasa a cincea le-am fost dirigintă și profesoară de limba și literatura română încă patru ani. I-am văzut pe toți oameni mari, acum pe la casele lor, cu copii și, pe unele dintre fostele mele eleve,  la rândul lor, învățătoare sau profesoare. Ba chiar am trăit bucuria enormă de-a o vedea pe una dintre cele mai dulci și mai blânde copile din prima mea generație de elevi, Daniela, acum învățătoare, simbolic”în locul meu”, la ”școala mea”, făcând aceeași meserie de care eu, cândva, m-am îndrăgostit, iubindu-i cu pasiune pe mogâldețele cărora le pune în mână pentru prima data stiloul și-i învață să scrie, să citească, să socotească, să devină oameni... 

Deși prima mea generație va rămâne veșnic specială, am fost profesoară multor generații de elevi și i-am îndrăgit pe toți, pe fiecare altfel, căci cred, cumva, că de ei depinde, de fapt, modul în care-i păstrăm în suflet... Cine-știe, poate că, de fapt, ceea ce oferim din sufletul nostru nu e altceva decât oglinda a ceea ce primim de la ei- cel puțin într-un mod ideal... 

Mă despart acum de cei care mi-au fost cei mai dragi dintre elevii mei în ultimii 13 ani, copiii pe care i-am simțit cel mai aproape de sufletul meu într-un mod inexplicabil, deși motive am sumedenie, căci am format timp de trei ani o echipă cu mulți dintre ei. Și nu m-au dezamăgit: am muncit cot la cot, am împărțit aceeași covrigi și același frig cumplit în niște zile grele, am lucrat la o grămadă de proiecte, activități, serbări, spectacole, inspecții, cercuri, alegeri, campanii, tăieri de moțuri de bască și alte cele, că le-am pierdut șirul. Nu s-au dat înapoi, nu mi-au zis niciodată nu, nu mi-au cerut nicio răsplată, ”just for fun”, cum se spune mai nou... 

Și totuși, nu din aceste motive i-am iubit atât, ci din altele, intraductibile în cuvinte, profunde și atât de ale mele și ale lor, încât nu le pot explica niciodată. Spun ale noastre, căci iubirea pentru și la această generație n-am simțit-o ca un nume abstract, ci ca un verb care se conjuga zi de zi, la persoana întâi plural. 

Nu le-am fost dirigintă, dar i-am simțit mai ”ai mei” decât dacă le-aș fi fost oficial. Oficial, au fost ”C”-ul, așa cum se obișnuiește în practica școlară, o literă și un profil: real, specializarea științele naturii. Sufletește, au fost colectivul în care am fost eu, acasă. 

Nu i-am menajat deloc, așa cum s-ar putea crede: i-am certat, i-am dojenit cu amărăciune de multe ori, le-am spus nu de și mai multe ori, ne-am necăjit reciproc de multe ori, le-am greșit și mi-am cerut iertare, mi-au greșit și le-a părut rău și i-am iertat mereu, orice-ar fi făcut, căci, în iubire, iubești la celălalt și imperfecțiunea... sau poate în ciuda ei...  

I-am iubit într-un flux continuu, care nu se va sfârși niciodată. Pe toți, la plural, în același fel și pe fiecare în parte, diferit, după chipul inimii lor dezvăluit mie, atât cât au putut, atât cât am avut eu ochi să-l văd, în felul meu, restricționat de rigorile unui formalism din cadrul unui sistem...

Le-am spus-o insuficient și au înțeles-o insuficient, poate, unii dintre ei, dar vina mi-o asum întreagă, căci eu am fost mereu adultul și exigențele, datoriile sunt toate ale mele. Și tot al meu și privilegiul de a primi din sufletele lor de adolescenți, așa cum știu ei mai bine, respect,  apreciere, încredere, entuziasm, căldură. A lor este doar generozitatea cu care dau sincer. 

Sigur, vor pleca spre drumurile lor luminoase, pe care extrem de tare li le doresc luminoase și pentru a căror luminozitate m-am străduit să contribui și eu cu un dram, prin ceea ce am vrut să-i învăț cât le-am fost profesoară. În toate lecțiile din clasă și din afara ei, din orele de curs și din afara lor. Sper că au învățat ceea ce mi-ar fi plăcut mie să învețe și nu vor lua cu ei, ca un balast, și cele imperfecte ale mele, ca un om cu biografie și cu imperfecțiuni ce sunt, ca toți oamenii... 

Nu mi-am luat rămas bun, nici măcar simbolic, de la niciunul dintre ei, pentru că o să-i revăd în următoarele zile, la școală, în proiectul la care încă lucrăm, la examene, la ce s-o mai ivi. Sunt prietenii mei virtuali, sunt în albumele mele de fotografii, dar, ce e mai important, sunt în sufletul meu adânc amprentați, cum nu înțeleg încă... și nici nu trebuie să înțeleagă, căci lucrurile mari sunt ale adulților, adică... tot ale mele. Deși sunt majori în cărțile de identitate, pentru mine ei sunt și vor fi mereu copii. Și ei, și toate generațiile anterioare și toate cele ce vor veni, pentru noi, profesorii, ei rămân copii. 

Din acest motiv, cred că profesorul adevărat își duce ofranda lui de iubire jertfelnică, spălând simbolic picioarele ignoranței ucenicilor, ștergându-i cu ștergarul de răbdare cu care este încins, dojenindu-i fără să-i pedepsească prea aspru pentru puterile lor încă plăpânde, purtându-le de grijă și iubindu-i pe ai săi până la capăt, întocmai ca și modelul lui, marele Învățător. 

Cred că aceasta e o parte a unei explicații... Cred că de-asta m-a revoltat, m-a îndurerat și m-a făcut să iau atitudine, în zilele din urmă, lipsa de îndurare și pedeapsa prea aspră dată unor copii...vinovați, poate, de lene, de inconsecvență, de propriul eșec, cum spunea cineva care nu înțelege că un eșec nu este niciodată unilateral în educație, căci procesul educativ este întotdeauna bilateral... Și profesorul lucrează cu oameni, cu copii,  cu minți și suflete de copii... Iar eu nu pot vedea în ei mai întâi vinovatul, căci eu sunt adultul, iar adultul este mereu primul responsabil. Trebuie să fie, în opinia mea...  

Și totuși, lecțiile profesorului încep cu dăruirea și autosacrificiul. De la domnul Trandafir încoace, profesorul român a rămas un apostol. Victimă a unui sistem și a unei mentalități, el își împlinește menirea doar în măsura în care rămâne mereu generos. Chiar dacă știe că nu îi este întotdeauna apreciată generozitatea sau poate prea puțin... E sarcina lui, dincolo de fișa postului. E sarcina umanității din el. Pe albină, sarcina chemării o ucide, uneori, dar totuși o poartă... 

Mă despart de o generație, de cea mai iubită generație doar formal. În suflet, îi duc cu mine pretutindeni, așa cum și ei duc în lume o parte din mine, căci devin și prin mine, poate într-o măsură infinitezimală, oameni. O mare parte din profesorul care sunt azi i se datorează profesorului meu de limba și literatura română din liceu. Și nu numai, sunt o parte din ceea ce mi-au insuflat fiecare dintre profesorii pe care i-am iubit și de la care am luat, după bietele mele puteri, ce m-am priceput...

Timid, îndrăznesc să sper că, peste ani, nu-mi va fi rușine de cum mă voi regăsi în oamenii care i-am învățat să fie...

Ascult la radio, în transmisiune directă, concertul lui Alexandru Tomescu în turneul Stradivarius, din muzica lui Enescu.
Ascult cum sună vioara Stradivarius, vioara vrăjită, în mâinile dedicate și pline de suflet- cred că nu-i o impietate s-o spun, căci muzica vine din suflet, totdeauna muzica adevărată vine din suflet. 

Se cântă sonatele pentru pian și vioară în caracter popular românesc, cel puțin așa spun în programul de la Radio România Muzical. Și chiar sună românește, într-un fel melancolic și grav, ca și cum aș asculta plânsul unei doine în munți, ca și cum aș simți mirosul de brad în indefinitul plai ondulat mioritc... Da, știu, clișee peste clișee, dar asta simt și nu-i niciun soi de cabotinism în rândurile acestea, poate doar platitudini, dar nu-s decât cioburi de gând și frânturi de suflet... Nu cunoșteam piesele muzicale anterior, nu mă pot lăuda decât cu o splendidă ignoranță în materie de muzică clasică, în materie de Enescu, în special, căci nu i-am ascultat decât superbele Rapsodii și Poema română, dar ce-am ascultat mi-a plăcut atât de mult, că mă rușinez încă o dată de cât de puțin din valorile noastre cunosc, cunoaștem cu toții... 

Acum plânge vioara, șoptește tainic o jale a unui suflet înlăcrimat, pe care a reușit s-o surprindă Enescu, un creator genial și un mare român, plecat de-acasă cu dorul de țară să-l mistuie pe vecie. 

Mi-aș dori ca acest splendid concert să fie ascultat de cât mai mulți, măcar așa, o dată-n viață, căci simt undeva, profund,  nelămurit, că e păcat să pleci din lumea asta plină de doruri, lipsit de o asemenea șansă, de o asemenea binecuvântare. Căci am simțit muzica asta ca o binecuvântare, mai ales azi, după o zi plină de întâmplări și imagini care m-au făcut să reflectez la multe amărăciuni din existența cotidiană, de profesoară...

Enescu e un motiv care, în timpurile pe care le resimțim așa de triste pentru nația noastră, fiindu-ne, tuturor, dacă nu suntem cu desăvârșire inconștienți sau cu desăvârșire ipocriți, foarte greu să ne suportăm originea, mă face mândră că sunt româncă... 

Azi, la serviciu, în timp ce repetam la o piesă de teatru pe care urmează s-o punem în scenă peste câteva zile, un copi drag îmi mărturisea visurile lui de-a pleca din țară. E încă unul care vrea să plece de aici, în lumea cea mare, să aibă o șansă. Și l-am ascultat și, ca niciodată până anul acesta, nu m-am mai străduit să-l fac să-și schimbe gândurile... Și cred că e un motiv de tristețe în plus, peste alte trsiteți și nemulțumiri pe care le adunăm de prin viață...
Vioara fermecată cântă la radio, în eter sunt lansate sunete grave, tânguitoare, ce-mi amintesc de jalea buciumului lui Eminescu, de jalea lui Goga, de jalea unui neam întreg... Ce să-i faci, constat cu un zâmbet autoironic, până și-n cele mai simple emoții tot în poezii și-n referințe livrești mă pomenesc că mă exprim, n-am cum să scap de condiția-mi de profesoară!  

Mă gândesc că pe elevul cu ochi vii și inteligenți, atât de drag mie și atât de talentat, pe care-l iubesc ca pe propriul meu copil, l-am înțeles azi a mia oară și nu l-am putut îndemna să rămână, nu l-am putut minți că va găsi aici ceea ce speră...

Cred, cu deznădejde și rușine, că, dacă aș mai avea vârsta lui, și eu, cea care-am plâns de dorul de țară în timpul celor șase luni cât am fost plecată și-am făcut tot posibilul să mă întorc acasă, aș gândi și-aș voi la fel... Și, probabil, foarte probabil, aș pleca și eu spre lumea cea mare și civilizată, în care se pune preț pe om, pe valoarea lui, în care i se acordă un minimum de respect și nu i se taie brutal aripile. 

Nu, nici acolo lucrurile nu sunt roz, departe de mine așa naivitate, căci am văzut cum e și dincolo, dar cred sincer că tinerii pot face altceva doar departe de balcanica noastră labilitate și amoralitate. 

Elevul meu special este talentat la teatru și vrea să facă din teatru viața lui. E pasionat și e plin de visuri și energie. Crede în el, nădejduiește și este entuziasmat. Lucrez cu el și îi văd strălucirea din ochi când spune o replică bine, când înțelege personajul, textul, intențiile autorului, când învață din greșeli.
Nu am putut să nu mă bucur pentru bucuriile lui, căci știu că viața merită trăită când ai un vis de dus la îndeplinire. Mi-am amintit de mine la vârsta aceea incredibil de îndepărtată azi și de alte visuri, pe care le-am abandonat pentru totdeauna într-un sertar de suflet, în vrăjmașe circumstanțe... 

I-am spus copilului meu că singura lui șansă e să învețe, să se educe, să se autoeduce, să depună efort pentru pasiunea lui și să nu renunțe la ea. Să citească, să învețe, să afle, să trăiască frumos. Ce-ar putea altceva să-i spună o profesoară, un om care-a iubit cărțile și care-a trăit exclusiv din ele toată viața? Sper să aibă o șansă- atât de mulți alții n-o au!...

Vioara a tăcut de mult, muzica vrăjită s-a sfârșit, râmân gândurile... 

Europolis

Tocmai ce-am văzut Europolis- un film dureros ca o rană. O rană veche, nevindecabilă, pe care-o duci cu tine pretutindeni, chiar dacă, mai tot timpul, te străduiești s-o ignori, ba chiar s-o uiți, ca să poți merge înainte... Ca și cum ar fi fost făcut expres ca să te păstreze lucid, ca să-ți reamintești cine ești. Ca nu cumva să uiți vreodată ce păstrezi în tine, în adânc, ce duci cu tine în lume...

Un film magic despre o Românie de bâlci, unică, sufocantă, deziluzionantă, ridicolă și tragică, carnavalescă și paradoxală, de tranziție și anacronică,  totodată, dar reală. Dureros, chiar deranjant și incomod de reală, în ciuda multor sensibilități fardate modern și cosmopolit.

Un film cu hibe, desigur, un film cu sincope narative, dar un film care te marchează profund, ca o palmă peste suflet, ce mai vorbă, un film pe care nu-l uiți prea curând!

Un film care te face să te gândești la ceea ce suntem, ca neam, la ceea ce moștenim de la mamele și bunicile noastre- acel soi de superstiții și de religiozitate primitivă, țărănească, unică în partea asta de Europă.

M-a făcut să-mi amintesc de filmele magice ale lui Almodovar, în special de Volver, un film pe care l-am văzut uimită și fascinată, cu sufletul la gură și cu ochii măriți. Sigur, sunt și multe nereușite și ezitări, dacă e să fim cârcotași, sunt multe de spus, dar nu e cazul aici...

Acum, rândurile acestea nu-s decât radiografia unei emoții. Stârnite de amestecul acesta de sordid și sublim, de o interpretare de excepție, a Adrianei Trandafir, care face un rol splendid, dovedește că e o actriță splendidă.

E credibilă- îmi văd în ea fragmente din copilărie, din mama și bunica, din mătușile mele, din România pe care-am trăit-o eu la țară, prin ochi de copil, nu întotdeauna idilică, nu întotdeauna optimistă.

Ultimele cuvinte din scrisoarea mamei, cu care se încheie filmul, sunt... magnifice: ”Păcătoasă precum mă știți, cobesc tot timpul. Da' sunt mama voastră, așa că mă puteți ierta...”

Rămân multe întrebări și obligatoria privire în oglinda conștiinței noastre, a fiecăruia...

Un film pe care ar trebui să-l revăd, dacă m-o lăsa inima, de prea mult ce doare...

Mita

I-am mituit, mărturisesc! C-o notă de zece... Le-am promis-o în schimbul a două-trei ore din viața lor petrecute altfel. În schimbul vizionării unui film și-a unei piese de teatru. Ca să vină să vadă. Și să simtă... Să simtă ceea ce, poate, n-or să mai simtă, unii dintre ei, niciodată. Sau cine știe?...

I-am mituit pe elevii mei și n-am stat nicio clipă la îndoială să fac asta. Probabil nu a contat prea mult sau poate deloc, dar, dacă pentru unul sau doi dintre ei a schimbat ceva... tot e bine!

I-am dus să vadă săptămna trecută filmul Doar cu buletinul la Paris și să-l vadă în carne și oase pe Mircea Diaconu- probabil o șansă unică în viața lor și astăzi să vadă un Caragiale necunoscut, tragic și apăsător de atâta ”văzut enorm și simțit monstruosul” din oameni, cum el însuși mărturisea.
I-am dus să vadă azi drama Năpasta, jucată absolut superb la Tony Bulandra, la Târgoviște.
Într-o sală mică, întunecoasă și într-o atmosferă sufocantă la propriu, pentru că eram prea mulți și aerul condiționat e un vis... comparabil cu a atinge cerul cu mâna...
Și au văzut un spectacol extraordinar, și o mână de actori minunați, care au risipit nu doar talent cu carul, ci emoție, și generozitate și autosacrificiu...

Aerul sufocant vibra de emoție sticloasă, aproape tangibilă. Dăruirea actorilor a fost, și de data asta, exemplară și-am simțit-o aproape ca un sacrilegiu în condițiile date. Căci nu știu câți dintre ei, copiii cu care-am făcut eu astăzi acest troc... cultural, să-i zicem, au înțeles ceva din regalul de pe scenă.

I-am privit și le-am observat reacțiile: unii au râs, percepând replicile doar superficial, raportându-le la experiențele și la mediul din care provin, alții s-au holbat la actori, încapabili să-și depășească mediocritatea și limitele, unii s-au ridicat și-au ieșit din sală cu câteva clipe înainte de încheierea spectacolului, grăbiți să prindă microbuzele (doar bifaseră nota de zece, pe care, altfel, n--ar fi luat-o niciodată la limba română!), alții n-au rezistat ispitei de a se foi, ca de obicei, pe scaune și-a verifica telefonul mobil... Abia câțiva au privit în tăcere, cu ochii măriți, întâmplările tragice de pe scenă și frumusețea jocului actorilor...
Foarte puțini, dar tot am câștigat ceva!, îmi zic cu un zâmbet chinuit și cu speranța tremurătoare că e așa. Căci doar asta îmi mai da curajul să uit de amărăciunea pe care-am reiterat-o și azi, ca de fiecare dată, în vremea din urmă, când încerc să fac ceva cu copiii, când încerc, ca nebuna, să le arăt că există și altceva decât rețele de socializare, manele și cluburi, când încerc să-i conving... Of, Doamne, să-i conving... ce utopie! Știu, de fapt, că nimeni nu convinge pe nimeni, dacă nu există-n el un sâmbure de ceva bun, ce se poate modela, iar asta e un dar pe care-l au, văd bine, din ce în ce mai puțini oameni... 

Deși m-am străduit să le explic regulile unei elementare bune-cuviințe într-o sală de spectacol, chiar și-așa strâmtă și sufocantă cum a fost sala studio, prea mulți n-au asimilat nimic, preocupați doar de confortul personal: au venit îmbrăcați sumar, plictisiți, văitându-se de căldură...

M-am simțit extrem de rușinată de existența mea de profesoară și m-am simțit ca și cum i-aș fi silit pe actori să facă, într-un fel, ceea ce fac eu zilnic, în timp ce-mi exercit profesia în școala românească și predau literatura română copiilor patriei: vorbesc despre iubire, sentimente, sacrificiu, frumusețea operelor literare, iar ei mă privesc ostili, curioși doar de cum îmi stau hainele și preocupați doar de sms-ul prin care sunt anunțați când vine comanda de sandvichiuri și de alte preparate fast-food...

M-am simțit vinovată că-i fac pe ei, pe actori, oamenii pe care i-am iubit și i-am admirat cel mai mult pe lume încă din copilărie, să-și risipească mărgăritarele...

Mi-a fost, încă o dată, rușine că exist și că... și că...

La ieșire, copiii m-au înconjurat spunându-mi, mulți dintre ei, că ”a fost foarte frumos, doamna!”, majoritatea exprimându-se că i-a plăcut, alții spunând că s-au speriat când au fost spuse unele replici mai tare, unul că el ar fi sărit s-o apere pe Ancuța, ca să n-o omoare actorul ăla, personajul, cum îi zicea doamna? Dragomir!, alții că nu credeau să joace așa de bine...

Mi-am atins scopul, nu-i așa? Chiar și cu prețul umilinței și-al lacrimilor de rușine pe care-am trăit-o în timpul acestei experiențe. I-am adus să vadă și au văzut. Cu ce-o fi rămas fiecare, numai Dumnezeu poate ști. Cu siguranță, unii vor uita, cu siguranță, unii vor reveni la teatru. Măcar de două-trei ori în viața lor.

Am plecat spre casă străduindu-mă să respir, cu gândurile învălmășindu-mi-se prin creier, cu pașii ezitanți, printre castanii care-au văzut atâtea... 

Nu am mai rămas să le mulțumesc celor din teatru pentru faptul c-au jucat doar pentru noi, că au făcut asemenea efort și au bătut atâta drum actorii și au îndurat căldura și tortura olfactivă- probabil nu e prima data nici pentru ei. (Pentru mine e zilnică, în fiecare zi de muncă, dar tot nu ajung să mă obișnuiesc... Ce să-i faci, tot nu m-am făcut mare!...)

Dar le mulțumesc, în gând, în suflet, fiecăruia dintre ei: Deliei Lazăr, lui Liviu Cheloiu, lui Sebastian Bălășoiu, lui Bogdan Farcaș. Știu că sunt niște sacrificați, că nu-i merită orașul acesta- mi-o asum, aruncați cu pietre, dar nu-mi retrag cuvintele și mă înclud și pe mine în ceea ce înțeleg prin ”orașul acesta”, cuvintele de mai sus stau mărturie!

Mă întorc la actori și zic: faceți cea mai frumoasă meserie din lume, vă doresc din suflet să nu renunțați, îmi doresc egoist să rămâneți aici, să mai jucați la Târgoviște pentru noi, așa cum suntem. Sigur există răsplata cândva, undeva. Mulțumim!