autoportret pe-o amintire cu păpuși...

E uneori ca o avalanşă de tristeţe și de frici, ca un iureş care nu duce nicăieri, poate doar spre hău... și fata cu ochii ca ai păpuşilor de porţelan nu se odihneşte decât făcând ceva- azi descifrează interogativele parțiale.
Uneori nu-şi mai simte inima decât ca relicva unor eșecuri de percepție a realității.  În zilele acelea nu plouă niciodată. Creioanele au mai multă materialitate ca niciodată, sunt galbene şi albastru cobalt, se ascut greu şi lasă pe coala albă un scrâşnet surd, când trasează liniile din ce în ce mai groase şi inelegante.
Prin minte i se insinuează amintiri din alte vremuri, duse de mult, odată cu păpușile...
Are 15 ani, părul i se rostogoleşte pe frunte fără nicio noimă, firele lucioase cu care se jucase până era gata să meargă la şcoală, răsucindu-le pe după deget, bând laptele din sticlă, pe capul podului de ciment rece din faţa curţii o nemulţumesc şi acum, deşi lupta cu râzvrătirea lor e pierdută demult, iar ea o ştie.
Are capul plin de fluturi galbeni, cu aripile prăfoase, desenate bizar şi simetric cu un contur ca de tuş negru, catifelat şi bluză largă, inconsecventă.

Aplecarea abia perceptibilă a spinării asupra colii albe anticipează  veghea viitoarelor nopţi în camera cu pereţii vopsiţi în galben pai. Din tabloul de pe perete îi privesc, împietrite, veghea nimfe înveşmântate în violet şi trandafiriu, lângă un izvor a cărui curgere o aude aievea, de câte ori i se opresc ochii rotunzi, de păpuşă de porţelan, asupra scenei bucolice, încremenite pe vecie de imaginaţia plată a unui pictor necunoscut.
Toate siluetele statuare ale fetelor sunt surprinse într-o postură stranie, una strecurându-şi piciorul cu pielea ivorie în apele învolburate, alta ridicând un ulcior fără îndoială greu şi plin, probabil pregătindu-se să-l poarte pe umăr, cea cu părul de aur zăcând în iarbă şi dezvelindu-şi dantura într-un zâmbet spre nicăieri sau dezvelindu-şi provocator un umăr dintr-o rochie de un albastru azuriu  şi tot aşa... Frumusețea lor o umple de nostalgie, căci speră că va fi ca ele când va fi mare... E încă una dintre nopțile în care sufletul, de prea mult, nu se poate duce la culcare. Speră că va fi fericită cu logica infailibilă pe care ți-o dă inconștiența, visează la rochii vaporoase și la plecări la București, la Institutul de teatru și visele cu ochii deschiși îi fâlfâie aripile de speranțe-  fluturând galben peste genele ce ascund ochii mari, de păpușă de porțelan... Doar ei vor rămânea, la fel de mirați, peste timp...
E și acum una din nopțile acelea de singurătate în care stai de vorbă tu cu tine, dar din visuri n-a mai rămas decât puful aripilor galbene care s-au strivit în banala și urâta realitate pe care realizează c-a trăit-o, cu inconștiența de-acum nescuzabilă, căci nu mai are de mult 15 ani...
Acum e doar o noapte în care-și pune întrebări, că tot studiază logica erotetică, dar fără prea mult succes în a găsi răspunsuri.

Răspunsurile se află dincolo, înapoi înspre părinți și strămoși, între greșeli făcute de alții, între greșeli inevitabile pe care le-a făcut ea din naivitate și nerăbdare, din foame de viață, de dăruire, de iubire...

Povești despre oameni, peste tot. Nu înțelege mai nimic, încă nu e vremea.  

Știe doar că se lucrurile se întâmplă indiferent de ce vrea ea, că toate cad în derizoriu în lumea oamenilor, că nimeni parcă nu mai are nimic sfânt în vremea din urmă, că toate promisiunile se uită... Oamenii, ca niște copii mari, fac greșeli și le lasă nerezolvate, se iubesc și-apoi, dintr-o dată și fără explicații, fără trăinicie, se plictisesc de prea mult bine și frumos și mint, înșeală, calcă în picioare, în mod inexplicabil, jurăminte și suflete și continuă în greșeli, ca și cum le-ar fi luat, dintr-o dată, cineva mințile...  Apoi defilează grotesc, fără pic de rușine, cu înfrângerile lor măsluite-n victorii de toată jena. 

De ce? nu știe nimic, doar propriile greșeli, pe care,  de-atâtea ori a încercat să le rezolve singură, uitând că pentru asta e nevoie de doi, mereu de doi, unul e prea singur și neputincios, ecuația n-are soluție...

Mereu s-a mulțumit cu mai puțin, a acceptat mai puțin decât și-a dorit, dintr-un soi de bizară și autodistructivă umilință, a zis că trebuie să meargă și-așa... Privind în urmă, nimic n-a mers.

Regretele, inevitabile, sunt și inutile. Că, orbită de aparenta frumusețe exterioară a unui om, ca fluturele de lumina orbitoare a lămpii, nu i-a văzut interiorul sufletului și s-a sacrificat inutil, pentru un om inapt s-o înțeleagă, s-o aprecieze, să-i aprecieze bunătatea, toleranța și puterea de a ierta...

Că n-a vrut să accepte ceea ce acum e evident: urâțenia și meschinăria intereselor, micimea...impotența sufletească. 

Că s-a încăpățânat să salveze ceva ce nu merita salvat, în ciuda tuturor evidențelor, că s-a ascuns după gura lumii ca să-și maschezi incapacitatea de a accepta că a greșit, c-a ales rău și că nu se poate să meargă mai departe, cu acest soi nefast de oameni, decât spre risipă... 

Că NU I-A TRECUT VREODATĂ PRIN CAP că ar fi putut să ceară mai mult, că merita mai mult, că s-a mulțumit cu mai puțin, că a irosit ani, cei mai frumoși, cei mai frumoși pentru că erau ai tinereții, că a fost atât de nesăbuită și de lipsită de tărie... Regretă degeaba, ca proștii, dar e o obișnuință a creierului, de care se va dezbăra  greu. 

Ani întregi  a crezut că inima nu poate da altcuiva din comorile ei, și-acum înțelege, vede că nu-i așa, că setea ei de dat e la fel de nepotolită ca-ntotdeauna... Cică e prea târziu, n-o mai vrea nimeni, spune puful aripilor de fluturi care i-au mai rămas pe genele plecate peste ochii de păpușă de porțelan, înlăcrimați... 

He-he, inima, ce pământ fără de apă, răcnindu-și drepturile!... Îi vine să strige ceea ce simte, dar nu poate de rușine... Nu poate spună, acum când s-a trezit din ignoranță, când presimțe din nou miracolul, de data asta condimentat cu maturitatea anilor și-a dramului de înțelepciune pe care ți-l dă experiența,  că vrea cu disperare să i se răspundă, că vrea să se poată... 

Deși, cică, nu se poate! Din motive externe, care țin de terți, și din motive interne, care țin de chipul de lut șubred, pe care-l poartă.  

Oricum, de ani de când degustă resemnarea, a băgat la cap că, de fapt, nu va obține nimic, că nu se poate lupta cu starea de lucruri( prejudecăți, realități, totuna!) care urlă la ea: baga-ți mințile-n cap, fii rezonabilă, fii realistă și vezi-ți lungul nasului!

Ce dacă simte că inima i se face fluidă în fața unui om bun și sensibil, generos și onest, frumos și pe dinăuntru, nu doar pe dinafară, atâta timp cât știe și că ei nu-i este și nu-i va fi îngăduit niciodată? Se mai revoltă în fața oglinzii din baie, lipăind cu tălpile ude pe covorașul albastru cu motive grecești, dar ,la naiba!, ea trebuie în continuare să plătească pentru c-a fost tănără, naivă, slabă și proastă de bună, pentru c-a iubit și-a luptat cinstit, chiar până peste limitele rezonabilului, pentru că Don Quijote n-a fost doar un reper livresc, ci un fel de model comportamental... 

În fine, ce mai contează asta acum, nu-i pasă oricum, nimănui... Ce rost au toate întâmplările astea bizare cu gust amărui, încă nu știe- zice încă, dar, de fapt, știe că n-o să știe niciodată.

Nu-i elegantă lamentația și nici constructivă, așa că... să-i dea zor cu interogația, mai sunt destule pagini de scris... Oricum, nu poate accepta că viața e o imensă bătaie de joc, așa că... mai bine, lasă...

Certitudinile vin prea târziu, sentimentele cu rost, pentru cine-ar merita, te irosesc și te-ndurerează  pentru că n-au cum să primească răspuns și sapă mereu o sfâșiere în aripile din vis de proporții demente și insuportabile. Măcar în vis fluturii trebuie să rămână galbeni.

O, vremea când eram copii!...

Nu sunt fotogenică, în toate fotografiile apar altfel decât sunt în realitate, ba nu-mi stă parul, ba nu pot să mă concentrez fără să clipesc, ba par mult mai grasă decât îmi spune cântarul, ba zâmbetul îmi apare strâmb şi fals, cum nu mi-e niciodată... Un adevărat coşmar.

Obiectivul camerei nu-mi poate surprinde niciodată lumina din ochi, parcă mi se pare că mă sluţeşte şi mă face să par altfel decât sunt.

Privesc cu invidie fotografiile prietenelor mele, în care apar luminoase și frumoase, așa cum sunt, de fapt, jinduind să am și eu măcar o fotografie ca lumea, să nu mai aud niciodată cuvintele : Dar ești mai frumușică-n realitate!...
Nu mă bucur deloc, deși cică ar trebui s-o fac, dar nu-mi pare bine, pentru că-n toate amintirile mele dragi mi se pare că-mi văd o imagine strâmbă, și mi-e ciudă , mai ales când am fotografii cu oameni dragi, în care-am ieșit jenant...
Zilele trecute am fost la mama, în casa copilăriei mele, unde-am revăzut, că tot a fost vreme de sărbătoare, fotografii vechi, ale părinților mei când erau tineri și îndrăgostiți, probabil (aș vrea eu să cred!), ale mele din copilărie,  ale oamenilor dragi pe care i-am pierdut mutându-se dincolo, în lumea fără dor... și m-am revăzut un copil încruntat, cu privirea gravă și părul niciodată la locul lui...
Mi-e ciudă, de pildă, că-ntro fotografie de la prima mea serbare școlară, când, foarte mândră și importantă că eram premiantă I, am strâns diploma la piept și i-am pozat fotografului amator într-un mod stupid, de bună seamă, cu cununița de garofițe împletită de mamaie pe cap și cu buzele strânse, de parcă sufeream cine-știe ce caznă...
Știu și acum cum miroseau garofițele roșii și vișinii, cum mirosea praful încins din curtea școlii, cum mă priveau mama și tata, ce căldură infernală era, sugrumată cum eram în uniforma pepit de poliester,  cât de roz erau săndăluțele pe care le purtam peste ciorăpeii albi.... Și din fotografie mă privește îmbufnată, dar orgolioasă, o fetiță tunsă băiețește, care înțelegea că, de-acum, are responsabilități...
Am fotografii din primii ani de învățământ, cu haine bizar de posomorâte sau de pestrițe, purtate de mine sau de oamenii pe care i-am iubit, cu pălării de soare neverosimile, cu părul vopsit în roșu... și-mi zic: nu se poate! :)) Ba da, se poate...
Iubesc fotografiile, pentru că păstrează, mereu, câte ceva din tine pe care-l pierzi iremediabil cu fiecare fâlfâire din aripile prea grele când devenim oameni mari... 

prin oglinzile amintirii

Nu cred în noroc, n-am crezut niciodată. Mi s-a părut o ironie a existenței cuvântul acesta, noroc. Îl folosesc mult cu sensul de binecuvântare, de dar gratuit care ni se dă în viață ca să învățăm ceva. Așa că de-asta zic că avem, câteodată în viață, norocul să întâlnim oameni deosebiți, care ne oferă, prin existența lor, un model de viețuire, de postură rectilinie și în continuă propensiune spre cer. Și încă un pic în plus: o amintire de neșters în inimile noastre.

Trec anii, ne luăm cu ale vieții, nu-i mai pomenim poate așa de des, dar ei rămân, undeva între paginile sufletului și ne întoarcem la ei de fiecare dată ca la un punct de reper. 

Uneori, dacă suntem norocoși, îi regăsim acolo unde i-am lăsat și-i mai putem strânge în brate, alteori îi regăsim doar în amintire, printre lacrimile ochilor care știu că nu-i vor mai vedea niciodată, dar îi găsim mereu la fel cum îi știam: insule de umanitate în oceanul nebun care ne înconjoară.

În primii ani ai perioadei de studenție am cunoscut o femeie excepțională, al cărei destin m-a făcut, deseori să sper, în momentele de descurajare, că munca asiduă, onestitatea și curajul să treci peste toate nefericirile, care te-mpiedică și se ivesc pe drumul tău, nu se poate să nu conducă la succes. Doamna mea dragă, căreia îi spuneam toți Lica, era o intelectuală rasată, fină. Inginer cu o carieră de excepție, care pornise de jos, de la țară, dintr-o familie săracă, își făcuse în viață un scop: să învețe bine. Și învățase atât de bine, în ciuda faptului că se ducea la școală desculță, la propriu, că absolvise două facultăți, în vremea când facultatea era cu adevărat accesibilă doar celor care învățau, nu se bagatelizase într-atât ca acum, când țoți neaveniții fac câte două-trei facultăți, deși nu știu să scrie totdeauna corect... 

Mamă și bunică, gospodină desăvârșită și doamnă până-n vârful unghiilor, făcuse multe pentru satul din care plecase, ajutase la realizarea electrificării și la modernizarea ei, în timpul dictaturii ceaușiste. Avusese la București o carieră cum puțini au și era, la peste 70 de ani câți avea când am cunoscut-o eu, în continuare o femeie fermecătoare. Deținea o putere de a asculta și de a înțelege subtilitățile, cum rar o întâlnești la oameni! Neliniștile și nesiguranțele mele, de studentă debusolată și mereu frământată de ceva, le primea cu un zâmbet discret și le liniștea cu un cuvânt bun, cu povești spuse molcom și fără dramatism, încât reușea totdeauna să mă convingă că totul are un rost, dar și-o rezolvare.

Din povestea propriei vieți, nu lipsită de întâmplări extrem de dramatice și dureroase, extrăgea un fel de miez, care pentru mine avea totdeauna rostul de a mă pune pe gânduri. Țin minte și acum, cred că n-o voi uita niciodată, replica ei repetitivă, spusă cu un ton enigmatic, dar și cu puțină resemnare: ”Viața e făcută din bucăți, draga mea!”...

Mă îndemna să cred că există, pe lângă urâțenie și meschinărie, și oameni buni, și întâmplări care ”trebuie să se întâmple”, căci se întâmplă cu rost, și întâlniri providențiale... Așa cum fusese a ei cu cel de-al doilea soț, un om foarte blând și glumeț, care reușise să-i redea încrederea în oameni, îi recunoscuse valoarea și-i vindecase rănile din inimă cu delicatețe, constanță, sinceritate și dragoste.

Am locuit la ei vreme de un an și ceva, din primul până la sfârșitul celui de-al doilea an de facultate, o perioadă pe care mi-o amintesc cu duioșie. Îi priveam pe amândoi când stăteam toți la cină și mi se păreau neverosimili, împăcați, rupți parcă din cărțile copilăriei, învăluiți într-un fel de seninătate armonioasă și decentă... Glumind, zâmbind, calmi, buni... Doamne, cât de dragi mi-au fost!!! Ce insulă de normalitate erau, ce oază de bine și de sănătate mintală... Rarisimi oameni!!!
Nea' Tică a plecat demult în lumea umbrelor, iar doamna se făcuse parcă tot mai mică după aceea, luptând cu o boală a lumii moderne, necruțătoare, dar zâmbind mereu pe sub ochelarii cu rama subțire... Ne vedeam tot mai rar, căci eu m-am rupt de Bucureștiul pe care l-am iubit atât- parcă și mai mult prin poveștile ei... 

Viața ne despărțea încet, cumva, după legile ei implacabile, cu tenebrele ei, dar și acum, când mă gândesc la doamna Lica, îi aud vocea subțirică și simt parfumul celor mai bune dulcețuri  de căpșuni din lume, pe care mâinile acelea delicate, cu vinișoare albăstrui care brăzdau pielea translucidă, de părea nobilă, le făcea ca nimeni alta... Nimeni nu va mai face așa dulceață, nimeni nu va mai fi, pentru mine, așa de înțeleaptă și de distinsă... 

Ani mai târziu, viața m-a purtat pe țărmul Mediteranei unde-am întâlnit și iubit o femeie bună și delicată ca un înger, ca și îngerii din numele ei sonor și incredibil de lung - Amparo Maria de Los Angeles...

Era mititică, cu părul tuns scurt, odată blond, acum albit de cei 67 de ani câți avea, locuia într-o casă ca un mic muzeu, dar sclipind de curățenie, decorată în stilul tradițional spaniol, înconjurată de fotografiile soțului mort cu mulți ani în urmă și de o colecție împresionantă de ceramică decorativă.

Printre atâtea amintiri, picturi, mărunțișuri frumoase și inutile, luminoasa și buna Amparin, căci așa o alintase soțul cu dragoste o viață întreagă și-i plăcea în continuare să-și amintească, se mișca întocmai ca o stăpână a unei lumi de poveste, cu parfum de azahar: cu gesturi mici, privind repede și clipind din ochii albaștri, luminoși, ascultând la un pick-up vechi discuri de vinil cu legendele coplas-ului spaniol: Conchita Piquer, Lola Flores, Isabela Pantoja...

Trăia singură, neconsolată de moartea soțului, un inginer de telecomunicații, care-o iubise  într-o manieră idealizantă, aducându-i în fiecare duminică din viața lui flori. Manuel, dacă rețin bine numele soțului, o protejase, nelăsând-o să muncească niciodată, doar să crească cei trei copii, care-o iubeau și-o sunau cu o grijă înduioșătoare, zilnic. Manuelito o plimbase prin lume, dar o și rupsese de ținutul ei natal, căci nu era valenciană decât prin adopție. Ura clima din zona aceea a Spaniei, iernile excesiv de umede de pe malul mării, dar rămăsese acolo, fidelă soțului și dincolo de mormântul pe care i-l vizita săptămânal.

Când o vizitam, săptămânal și eu, eram bucuria ei și nu se sfia să mi-o declare.  I se citea pe chip și îmi spunea că-i fac ziua mai frumoasă, deși spaniola mea era destul de rea și inexpresivă și din pricina asta conversațiile nu cine știe ce interesante. Îmi corecta greșelile gramaticale, îmi explica mereu cuvintele noi, prin tot felul de analogii extrem de inventive, avea mereu grijă să mănânc sănătos și se pricepea să-mi spună mereu câte ceva frumos despre Spania, țara aia pe care-am învățat de la ea s-o iubesc altfel...  

Îmi purta de grijă, îmi făcea mereu daruri, îmi dădea sfaturi... Îmi aduc aminte că mi-a dăruit un halat roz fucsia, ca să nu-mi fie frig în bungalow-ul de pe plajă, unde locuiam noi, și-mi spunea mereu că știe ce simte mama mea că sunt atât de departe, într-o țară străină... Lăcrima dacă-i povesteam eșecurile mele în perioada când nu știam ce voi face, dacă voi lucra, căci chiar credeam c-o să mă adaptez și-o să rămân în Spania... O întrista lipsa mea de comunicare cu un om după care venisem la capătul lumii și mă rupsesesm de tot ce însemna viața mea firească, dar găsea mereu cuvinte de încurajare... chiar și când nu era nimic de văzut frumos la... oameni și situații... 

De la ea am aflat povești cu toreadori, cu vedete ale  muzicii, am ascultat muzica tradițională, astfel încât știu astăzi s-o înțeleg, de la ea am aflat cum se aranjează exemplar un pat după moda spaniolă și câte și mai câte: cum poți combina brânză cu migdale la micul dejun, cum poți să întreții albul intact al unor dulapuri de bucătărie în care chiar se gătește, o sumedenie de rețete de mâncare și de ciudățenii ale spaniolilor, dar, mai ales, am învățat cum frumusețea și bunătatea sufletească rezistă, neplecată, neatinsă, în ciuda ridurilor, a anilor, a bolilor și-a despărțirilor dureroase de jumătatea hărăzită de Dumnezeu...

Amparo Maria de los Angeles îmi pregătea o vacanță la casa ei frumoasă din locul unde copilărise, făcuse planuri, le vorbise copiilor că mă aduce cu ea, ca și cum m-ar fi adoptat...  În ziua în care i-am spus că mă întorc în țară, din... binecuvântate pricini..., a plâns ca și cum s-ar fi despărțit de propriul copil... și chiar așa m-am simțit... 

Femeia aceasta blândă mi-a fost ca o mamă într-un timp în care-am avut cea mai mare nevoie de mamă, într-o țară străină, lângă oameni străini pretutindeni și este mereu în inima mea, chiar dacă știu că acum l-a urmat pe Manuelito lângă îngeri...
Mă pieptăn și acum cu un pieptene dăruit de mâinile ei mititele, iar vocea Conchitei Piquer, cu care chiar semăna un pic și fizic, o să mi-o amintească pe veci... 

Reflecții pe margine...

Stând la povești cu oameni pe care nu-i cunoscusem suficient înainte sau pe care i-am cunoscut de foarte curând, descopăr că lumea nu e chiar în totalitate alandala, că încă mai există, chiar și la persoanele la care te aștepți cel mai puțin, neverosimil de multe elemente sănătoase în gândire.
Sau, mă rog, sănătoase din punctul meu de vedere, care, de ce să fim ipocriți, deocamdată e singurul care contează cu adevărat.
M-am obișnuit să descopăr, în ultima vreme, că toate credințele mele înverșunat de idealiste au suferit tentative constante de a fi spulberate, rând pe rând, de cinismul celor din jur. Ba că n-ai dreptate, ba că privești retrograd și nerealist problema vieții reale, nu din cărți, cum o știi tu, doamna profesoară, care nu ești deloc în trend, ba câte și  mai câte...
Nu mai pot de cinismul obosit și superior al celor din jur! Nu mai pot de atoateștiutorii ăștia care dau sfaturi, deși viața lor bate la ochi de jalnică și lamentabilă ce e- un eșec vizibil care, de jenant ce e, nici nu-mi vine să-l comentez... (Nu de alta, dar am și momente în care prefer să nu mai folosesc nici măcar aciditățile, pentru că le constat zădărnicia...)
Peste tot se promovează imoralitatea, promiscuitatea, tot ce e țipător și de prost gust, urâtul și mizeria morală ca fiind adevăruri incontestabile și legi imprescriptibile, a căror obligativitate pare axiomatică.
Toată lumea se ia la întrecere să-ți râdă în nas că nu ai un catastif de seri pierdute prin cluburi dubioase, multiple experiențe sexuale trecute pe răboj, că nu ești ahtiată după etichete "de firmă" pe absolut orice, de la haine la hârtie igienică, că nu ești în rând cu omenirea superficială și incultă, al cărei scop în viață pare a fi doar distracția.
Toți așa-zișii prieteni nu se dau în lături să te facă să te simți proastă, desuetă, inferioară, pentru că nu ești ca ei, pentru că nu ai avut șansa- tu și alte câteva milioane din țara asta- să te fi născut într-o familie potentă financiar, care să te ajute să-ți cosmetizezi o imagine cât mai dezirabilă pe piață...
Zilele trecute o "prietenă", întrebându-mă cum o găsesc pe o tânără pe care mi-o prezentase cu o seară în urmă (care, între noi fie vorba, îmi crease o impresie destul de proastă, fiindcă mi-a părut extrem de autosuficientă și necomunicativă în circumstanțele absolut neconvenționale la care mă refer: părea că face un efort peste puterile ei să deschidă gura sau să ne privească, pe mine și pe prietena mea, și altfel decât de dindărătul unei suvițe pe păr fluturându-i peste un ochi), la răspunsul meu sincer că nu mi-a plăcut,  a avut cinismul să-mi spună că atitudinea demoazelei era motivată de faptul că "nu discută chiar cu oricine", lasându-mi de înțeles,  prin cuvintele astea, dar și prin elementele paraverbale (sic! sunt profesoară, doar!) ce altceva, decât că și ea mă consideră la fel de inferioară și nedemnă de conversație ca și amica ei prețioasă...
Măi, să fie!!! Să stai cu capul în mâini în mijlocul sufletului, cum spune Sorescu în minunata sa bijuterie, care e piesa Iona, și să-ți tot pui întrebări.
Oare chiar ești "cel mai prost din curtea școlii", ca să citez un clasic în viață, oare chiar faci parte din categoria râme pentru că încerci să trăiești viața cât mai suportabil cu putință, făcând compromisurile - inevitabile, de altfel- cât mai suportabile cu putință? Oare chiar faptul că încerci să-ți mai păstrezi ceea ce ți-a rămas până acum neștirbit din bagajul de puritate și bine, împuținat de circumstanțele existențiale în care ne nevoim cu toții,   e un fel de handicap, un fel de stigmat care te face să primești ștampila  "respins" la CTC-ul social ?...
Sau a înnebunit lumea de tot și faptul că încă mai ai o idee despre ce înseamnă bine și rău e un semn că încă mai judeci corect?
Vorbeam azi cu Cri, prietena mea cea deșteaptă și mereu lucidă, despre faptul că nu cred că ar trebui să relativizăm în viață orice, ca și cum ai întoarce cutia cu susul în jos și, brusc, albul ar deveni negru și invers...
Există, zic eu, realități care nu pot fi niciodată relative, ca iubirea și adevărul, ca dreptatea și nedreptatea, ca prietenia și bunătatea și ca ... multe altele...
Eu, încăpățânata cu mentalitate rurală, caraghioasa și indezirabila, le văd tot așa cum știu eu că sunt- din cărți, din viață, din sacrificiul părinților mei ca să mă crească, din privirea plină de mândrie a tatălui meu când am intrat la a doua facultate, din minunile pe care le-am trăit, din mâinile întinse spre mine în cele mai cumplite momente ale vieții mele de oamenii buni și minunați pe care am avut privilegiul să-i întâlnesc, din poveștile de viață ale unor oameni mult mai frumoși sufletește și mai deștepți decât mine, de peste tot...
Și mă încăpățânez să le păstrez tot așa. Cât voi putea, probabil până la ultima suflare... cine-știe? ...
Astă seară le-am auzit și din alte guri, le-au mai spus și alți oameni și m-am confirmat, o dată în plus.
Concluzie: adică e rost și cu rost speranța. Adică e datorie.

soft feelings

Mi se-ntâmplă lucruri. Nu din acelea de te lasă fără cuvinte, mari cât roata carului, dar mi se-ntâmplă lucruri mici, aparent nesemnificative- care, poate, nici nu au cine-știe ce semnificație, doar le-o dau eu probabil în pripă-dar simt că mi se-ntâmplă lucruri bune. Așa, ca mersul pe stradă zâmbind cu gura până la urechi într-o zi caniculară și insuportabilă, ca sfidatul rezonabilului și  încăpățânarea de a fi normală și bună până la ridicol, așa... lucruri mici, ca fluturii și ca gâzele în iarbă, lucruri care colorează frumos o viață ce-și uitase, până mai ieri, vara...
Dor de frumos și de "soft", dor de ceea ce mă face unică și altfel, detașare de meschinăriile celor din jur, un pic de senin în gesturi și-n sân, ca altădată.
Îmi zic în gând să am răbdare și să iau lucrurile așa cum sunt, fără să le mai caut mereu imediata finalitate, îmi zic că, până la urmă, nu e bine deloc să pierd ziua de azi pentru un mâine potențial și nesigur, care nu știi niciodată dacă va mai veni.
Îmi zic că trebuie să existe un rost în tot ceea ce se întâmplă și învăț să nu mai fiu cum am fost mereu: încordată și obsedată de perfecțiune.
Vara e vacanță, e vreme de vacanță pentru toată lume, e vreme de vacanță și-n suflet, de eliberat de temeri, de gânduri negative, de reziduuri de amărăciuni, de tot felul de gusturi mai mult sau mai puțin amare, e vreme de tihnă și de pace. Vara e anotimpul meu, e acel acasă pe care-l iubesc și-l visez când e frig și urât, vara e liniște și timp de citit cărți dragi, de stat la povești cu oameni iubiți și speciali sufletului meu, vara e timpul pentru mine, e răstimpul din an confiscat lumii și împropriat cu lăcomie de om născut la solstițiu.
Vara e amintirea nopților adolescenței, cu susur de greieri în stratul de regina-nopții din fața casei, cu chef de scris și de citit, cu nostalgii și dor nebun de ducă.
Vara e și noaptea asta care se odihnește ca o mantie moale și caldă peste blocuri și peste orașul toropit și epuizat de ziua caniculară de azi, peste oamenii care dorm în casele lor încinse precum casa cea de aramă din povești, cu jazz-ul care curge leneș din aparatul acesta micuț și minunat inventat de civilzatie...
Vara e speranță că imposibilul gândit de mine , închistată în evident, previzibil, scepticism  și neîncredere e posibil, va fi posibil prin puterea evidenței și-a binelui și-a sufletului meu care iese la iveală, oricât m-aș strădui să nu se-ntâmple asta, ca miresmele unui parfum prea tare dintr-o sticluță neetanșeizată... Nu se poate să rămână lumea suspendată doar în sterilitatea răului și-a neîmplinirii, nu se poate ca normalitatea binelui să nu atragă spre sine o altă normalitate, un alt bine, nu se poate să nu se poată...
E vară, e vară, E SPERANȚĂ și e bine...