vară buimacă

Mă uit pe fereastră în dimineaţa rece şi cenuşie de iulie şi tot aştept să văd soarele. Văd doar un bloc cenuşiu printre frunzele ficusului imens din balcon. La televizor sunt ştiri despre inundaţii, vizite prezidenţiale şi spargeri la case de schimb valutar: urâţenia lumii. O uitasem de ceva vreme, o regăsesc intactă în realitatea contemporană a marelui oraş. Sejurul la ţară m-a rupt, oarecum, de realitate şi ce bine-a fost! Rândunelele vesele pe sârma din faţa casei, foşnetul frunzelor de viţă de vie sub fereastră, zgomote familiare şi inocente care nu pot să-mi rănească timpanul, cărţile de pe noptieră, cafeaua făcută de mama... Un fel de bine care-a început să-mi lipsească.
Azi am zi gri, blocuri gri, nesiguranţă, aşteptare permanentă, obositoare, cearcăne, sentimentul că nu-mi aparţin, că sunt mereu musafir, internet bun, toate mailurile citite, o casă goală, cu prea multe odăi, televizorul cu ştiri lugubre, perspectiva ploii şi multe ore în faţă: lungi, singuratice, ca nişte amfore goale care aşteaptă să fie umplute.
Vreau soarele cu încăpăţânare şi vara înapoi. E iulie şi vara din calendar nu se potriveşte cu vara de-afară, buimacă, cenuşie, stingheră. O lume parcă se pregăteşte să se cufunde sub ploi nesfârşite, să se conformeze unui cer absurd şi din alte anotimpuri. Unde-i optimismul din zodia verii? E atâta nevoie de el...
La televizor aud ştiri despre înscrieri la universităţi. Mi-amintesc dezamagirea dintr-o altă vară, cu ani în urmă, când, din pricina ghinionului care-a urmărit-o ca o umbră, o adolescentă îşi plângea, pe o stradă bucureşteană cu nume de voievod, spulberate speranţele împlinirii celui mai frumos dintre visuri... Era tot vară, tot iulie amar... Cele ale inocenţei şi tinereţii aurite se duc pentru totdeauna. Îmi vin în minte platitudini, dar resemnarea la care-am ajuns nu merită decât platitudinea unor vorbe tocite de-atâtea şi-atâtea experienţe: destin.
Sunt femei care au pe faţă expresia insuportabilă a repetabilităţii: a unor atitudini, a unor zâmbete complice, a unor tertipuri de Evă în gamă minoră... Fug cât pot de ele, mă tem să nu-mi fie niciodată proprii, prefer o damnare mai blândă, sub pavăza unei existenţe modeste şi lipsite de glorie, dar a mea... Realizez că nimic nu se-ntâmplă fără un rost, chiar de rostul acela nu-l înţeleg eu şi ,dacă azi nu sunt ceea ce mi-am visat, e pentru că povara aceasta poate n-aş fi putut-o purta.
Nu ştiu cum va fi ziua de mâine, o intuiesc, doar şi mi-e teamă, căci nu-mi place. Dar cum poţi schimba ceea ce nu ţi-a fost dat să schimbi?