un alt fel de noiembrie...

Un trist şi ceţos noiembrie îmi macină gândurile şi înfrângerile. Ceaţa e peste tot, pâclă e în calea unor drumuri intuite, sperate, dar imposibil de străbătut în durerea cruntă din umărul stâng şi din suflet.
Imposibil de parcurs drumul îndărăt până la inimă, prea mult hău s-a căscat iremediabil în urmă şi-n ochii cenuşii atât de neverosimil iubiţi altădată. Frig, ger în celula în care-am eşuat fatidic şi fără să-nţelegem niciunul de ce. Restul de drum ce-l mai avem de nevoit e pe brânci, pe lacrimi, pe dezamăgiri şi amărăciuni de ambele părţi... pe singurătăţi.
Întrebările rămân mereu fără răspuns, mângâierile prietenelor mele nu sunt de-ajuns să înlăture un sentiment de vinovăţie inevitabil, deşi, în mare parte, raţional nefondat.
Sunt atâţi de "şi totuşi" în viaţă, că nu îi poţi măsura drept şi nici face abstracţie de ei.

Ritmul inimii- Bosquito.


Muzica celor de a Bosquito, a lui Radu, de fapt, e caldă, vibrantă, sensibilă şi atinge inima după o zi încărcată de emoţie, de nervozitate, în care am înţeles şi ce-am greşit, şi ce m-a determinat să îmi ascund sufletul şi ce e greşit la ceilalţi. Probabil că aşa simţi "când îngerii pleacă"...
Soluţiile încă le mai caut , încă mai bâjbîi în întuneric după ele, dar le voi găsi...
Este timp, nu-i nimic iremediabil pierdut, cel puţin nu când ai prieteni şi când înţelegi că nici răul nu-i veşnic.

aproape linişte...

Sensibilitate, nevoia de altă matematică, zâmbete pe care le dăruieşti tuturor, crâmpeie de gingăşie- fragmente ale zilei de liliachiu şi lumină. Seară liniştită, cu mine doar... şi e bine!
Trebuie să existe un rost, îmi spun, trebuie să existe un timp potrivit care va veni, o ordine care va fi, în sfârşit, restabilită.
Se apropie iarna, nicio amărăciune nu va mai avea permis de liberă trecere, va veni un anotimp de alb îngheţat şi va fi linişte, în sfârşit linişte...
Fragmente din gânduri fără reazăm se năpădesc şi le alung spre o mare de alb infinit şi fac loc viitorului de care mi-e dor.

Văd o lume mustind a idioţi, îmbibată până peste limitele bunului simţ şi care tot se pare că n-a ajuns la saturaţie.

Televiziune destinată unor asemenea idioţi, cu producţii absurde şi de o penibilitate enormă, lipsă de bun gust peste tot, pe stradă, în instituţii, în familii, o anomalie generală...

Prietena mea îmi mărturiseşte modul jalnic, neprofesionist, inuman în care-a tratat un medic o femeie bolnavă, văd zilnic în locul în care-mi petrec multe ore din viaţă cum lipsa de aptitudini, de obraz, cu se spune în popor, este promovată şi aplaudată, şi, fără să vreau, mi-aduc aminte de versurile lui Barbu- "o lume turcită", urâtă...

Trăiesc absurd, literaturizând, nepotrivindu-mă cu tendinţele epocii, cu gustul mulţimii, cu ceea ce lumea consideră normal. Mă mai oripilează lipsa de circumvoluţiuni şi manierismul în care se încadrează colegii de generaţie...

Nu suport zgomotul îngrozitor din cluburi, fumul gros de ţigară, vorbăria fără simţul reaităţii, părerile despre toate şi , obigatoriu, unicele demne de luat în seamă, persoanele care îşi trâmbiţează omniscienţa şi îţi flutură pe sub nas suficienţa tâmpă şi jalnică...
Bărbaţii singuri, trecuţi de treizeci de ani, sunt fiinţe ciudate: îmbină grotescul cu scabrosul... Deseori am constatat asta. Fără să absolutizez constatarea mea, desigur, mă văd nevoită să îmi dau singură tot mai multă dreptate, pe zi ce trece. Nu e dificil să îmi justific afirmaţia, deşi e foarte neplăcut...

Prima întrebare pe care-o pun e legată, cumva, de starea ta civilă. Interesul pentru inelarul mâiinii stângi e direct proporţional cu mărimea pe care-o porţi la sutien. Dacă răspunsul e da, devii dintr-o dată anonimă, dacă e nu, devii, la fel de rapid, dubioasă, căci nimic nu pare să-i mulţumească şi începe un interogatoriu extrem de plictisitor , care-ţi şterge orice urmă de zâmbet...

Mai toţi se adresează cu apelativul "păpuşă", îţi diminutivează prenumele, privesc lasciv şi devin , subit, cocoşi... Doamne, ce plictiseală! Cum să nu preferi tovărăşia inteligentă a unor femei care au în vocabular mai mult de 150 de cuvinte?

În seara asta ies cu prietenele mele, să mâncăm ciocolată, să stăm la poveşti- ce contează că multe dintre ele sunt tare amare?... să uit de faptul că lipsa de perspectivă este singura certitudine.