Timp risipit printre hârtii fără sens, vorbe tăioase aruncate fără finalitate omului drag de lângă mine, contracte oficiale şi conştientizarea propriei risipiri... Defecte cât roata carului, uşoară indolenţă, Război şi pace pe birou, prea multe de făcut, proastă gestionare a timpului care nu-mi mai ajunge, zbucium continuu, clipe pierdute din puţinul celor care mi-au mai rămas. În fine, mai nimic din tot ceea ce-mi propusesem să fac, n-am făcut.
Maimuţica lui Coco zâmbeşte strâmb dintr-un colţ. Are o inimioară din lemn prinsă de gât, ca o promisiune prea grea de purtat şi dus la îndeplinire. Niciodată n-am înţeles de ce-i plac maimuţele. Poate pentru că nici ele nu-şi ţin niciun fel de promisiune... asta , dacă nu cumva sunt chiar mai demne decât noi, în virtutea deplinei lor libertăţi şi nu fac niciodată promisiuni...
De ce vând oamenii iluzia unor promisiuni pe care ştiu dinainte că nu le vor duce la îndeplinire niciodată? De ce, de ce.... seria întrebărilor fără răspuns nu opreşte tic-tac-ul înţepător al inimii, care nu se-nvaţă minte şi uită mereu ceea ce-a promis cu câteva clipe în urmă...