Tangibila fericire

Aseară mi-am făcut singură cel mai frumos cadou de Crăciun: am fost la Operă, am participat la un eveniment de ținută, în compania unor personalități ale culturii și scenei românești, în prezența Principelui Radu și l-am cunoscut pe Roberto Alagna. 

L-am ascultat, l-am privit cu nesaț, am luat la sfârșitul spectacolului un autograf, ne-am strâns mâinile, el, galant, mi-a sarutat-o pe mea, m-a îmbrățișat și am făcut fotografii, ne-am urat Crăciun fericit și am plecat de la Operă alt om. 

Oricum, după ce intri în incinta Operei devii un alt om, obligatoriu, altfel ai venit acolo degeaba. Dacă nu-ți vibrează sufletul de frumos, dacă nu devii și tu un om mai frumos, contaminându-te de atmosfera aia specială... de fapt, nu prea știu cum să mai continui fraza asta, căci nu-mi imaginez să nu fie așa... Nu știu... 

Știu doar că aseară eu am fost un om fericit. Chiar fericit. Și mă gândesc că e simplă fericirea, tangibilă și așa de personală, că nu se poate așterne în cuvinte, oricât de fericit ai fi. Muzica, rugăciunea sau zâmbetul și îmbrățișarea pruncilor sunt o formă de fericire curată, care curățește, la rândul ei, sufletul prea încercat de ierni gri. Sau oameni negri. 

Mai frumoasă

Sunt mai blondă, pentru că dimineață am reușit, în sfârșit, să ajung la coafor și sunt mai bogată. În speranțe că voi reuși să merg pe drumul nou pe care mi-l croiesc cu ajutorul lui Dumnezeu și care sper să fie cel bun, că voi reuși să-mi împlinesc, în sfârșit, un vis de atâta vreme crezut imposibil. 

Azi m-am privit în oglindă și am înțeles că am îmbătrânit, că mi s-au adâncit ireversibil ridurile pe chip, că nu mai e nimic de făcut la astea... Încă mai sunt suficient de frumoasă pentru ochii care mă pot vedea. De ceilalți nu am nevoie. 

Sunt mai blondă, da, și-am obținut asta fără prea mare efort, doar cu puțin mai mulți bani decât aș fi vrut. Sunt mai bogată în răspunsuri la întrebări, iar la asta a contribuit întâmplarea- adică modul în care bunului Dumnezeu îi place să umble incognito... 

Sunt mai fragilă după atâta suferință, mai sceptică și mai puțin naivă, mai înțeleaptă și mai hotărâtă ca oricând să nu pierd și anii ce mi-au mai rămas pe amărăciuni. 

Și da, așa terfelită sufletește, scuipată și cu urmele zecilor de cuțite ”prietenești” în scândura inimii, dezamăgită și cu biata-mi inocență pierdută, mă simt mult mai frumoasă. Așa, cum sunt acum, cu veșmântul meu cel ciuruit de viață și de trăire adevărată, nemăsluită a tot ce mi-a fost dat să trăiesc, sunt mai frumoasă. 

”Cavalerul tristei figuri”

Recitesc Don Quijote cu o bucurie deosebită, printre picături, când am timp, deși nu prea mai am timp deloc, luată cu ale vieții și celelalte griji de fiecare zi, extrem de prozaice și, din păcate, urgente. 

Mi-am cumpărat o ediție pe care am avut surprinderea s-o constat fără greșeli, cel puțin până unde-am ajuns cu lectura, și mă bucur să mă întâlnesc cu bunul cavaler al tristei figuri, care, prin aventurile sale, mă face din nou să regăsesc în mine rațiunile unor acțiuni inutile și imposibile, pe care eu însămi le întreprind. 

Don Quijote mă vindecă de realismul defetist din marea de amărăciuni în care m-am bălăcit în ultimele luni, în compania oamenilor serbezi și meschini ai lumii de azi, pe care-o detest și căreia nu mă potrivesc defel. 

Don Quijote mă face să râd, cu lacrimi de îngăduință și de afecțiune, ca de-un prieten bun, ușor desuet, ale cărui ciudățenii, deși nu le-aș face aidoma, le înțeleg și cu care empatizez din toată inima. Don Quijote e chiar prietenul pe care și l-ar dori fiecare dintre noi, visătorii: bun, onest și generos din convingere, deși cu mintea ușor rătăcită, un naiv deloc naiv, care preferă autoamăgirea ca să dea sens unei existențe fade și absurde, pe care-a suportat-o atâția ani, dar de care s-a săturat până peste cap, căci s-a convins că nu face doi bani. 

Don Quijote nu e nebun, ci e doar un suflet bun și singur, căruia îi trebuie o motivație să poată continua să trăiască în lumea asta care, s-a convins de mult, nu e cea mai bună dintre lumile posibile. Și pe care, chiar și-așa, caricaturizată, încearcă s-o facă mai bună, s-o schimbe prin puterea patetică a exemplului personal, căci, spune el, ”fiecare om e odrasla faptelor sale”. De aceea vede capabili de fapte de noblețe și pe cei incompatibili fundamental cu noțiunea, de aceea speră, cred, prefăcându-se că ignoră realitatea, să descopere în ceilalți un sâmbure de lumină de care nici chiar ei înșiși nu sunt conștienți.
Actele lui de ridicol altruism nu izvorăsc decât dintr-o datorie de conștiință, dacă nu pentru alții, cel puțin pentru sine înșuși, dar nu din egoism, ci din exact opusul egoismului, dintr-un fel bizar de smerenie.
Don Quijote, încercând să-l convingă pe incipient ignobilul și ”sărac cu duhul” Sancho să-i devină scutier, îl momește nu doar cu promisiunile iluzorii ale unor aventuri în compania cavalerului rătăcitor, ci cu stăpânirea unor insule în cine știe ce mări, ba, mai mult, cu titlu de rege al vreunei împărății pe care-o va fi dobândit, mărturisindu-i că nu se va da înapoi de la a-i face această cinste cât de repede se va putea: ”Și să nu ți se pară de-a mirare, căci lucruri ca acestea li se întâmplă cavalerilor rătăcitori, într-un chip atât de nemaivăzut și nemaiauzit, încât ușor mi-ar fi să-ți dau chiar și mai multe decât îți făgăduiesc.”
Ba, mai mult, în smintita lui fantezie e atâta mărinimie, încât nu-i permite lui Sancho, rezonabilul, limitatul și decentul Sancho să ”ajungă la așa micime de inimă” încât să nu țintească la cât mai sus, să aibă visuri prea mici, pentru că - nu-i așa?- „unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor”, cum zicea cândva Paler...
Don Quijote e un spendid idealist tocmai pentru că țintește spre imposibil și neverosimil, căci își permite luxul, dat numai de o atât de blamată lipsă de cumpătare, adică inaccesibil sau autorefuzat de ceilalți, mulți, ”cu scaun la cap”, adică mediocrii dintotdeauna, de a visa măreț și nerezonabil.
Dreptatea lui e o dreptate inutilă, tocmai pentru că e nobilă, gratuită și indezirabilă, dar el se încăpățânează s-o facă. Și o face cu orice preț. Chiar cu prețul derizoiu a hăituirii, cu tot ridicolul implicit, unui vis fără speranță, ca și toate celelalte visuri frumoase, într-o lume care se încăpățânează să le năruie, pe oricare-ar fi, rând pe rând...  

Mie, celei căreia îmi este dat să-l cunosc și să-l întovărășesc în tristele lui isprăvi de hârtie, Don Quijote îmi face onoare. Onoarea de a fi părtașă la fărâma lui de utopică rezistență la urâțenia, la netrebnicia, la mârșăvia copleșitoare din jur.  

Luciditate după cutremur

M-am trezit cu aproximativ un minut înaintea cutremurului, ca și când o voce neauzită și neștiută m-ar fi avertizat să mă trezesc. Nu știu nici acum de ce, dar m-am trezit fără motiv și eram extrem de lucidă. La câteva clipe după, am simțit patul mișcându-se cu mine și am știut clar de ce a trebuit să mă trezesc. Paradoxal, nu prea mi-a fost teamă, deși mi-e foarte teamă de obicei, mai ales că sunt de atâția ani singură, dorm de atâția ani singură și mă simt, mai mereu, a nimănui... E probabil pentru prima dată când nu mi-e prea teamă de moarte... poate pentru că m-a durut așa de ascuțit și de mereu viața în ultimele luni? Că a fost așa de greu de suportat anul acesta, cel mai greu de suportat, cel mai cumplit, cel mai umilitor, cel mai copleșitor din câți am trăit? Habar n-am... M-am gândit la mama, cred... Primul gând a fost s-o sun, că pe altcineva nu am pe cine să sun, să văd dacă e bine, dacă nu s-a speriat, dar am presupus că a dormit și nu știe nimic, nu avea rost s-o sperii degeaba... Apoi nu m-am mai gândit la nimic... am ascultat doar tăcerea și atât... 

Am adormit relativ repede după ce mi-am dat seama că nu va mai urma nimic, și-am visat o familie . Nu știu cine erau, nu le-am reținut deloc chipurile, deși le vedem clar și știam cine sunt, dar sigur erau oameni foarte dragi și apropiați, asta știam în vis, și pe Coco, el trebuie să fi fost... Ne împăcam, stabiliserăm să ne împăcăm, să fim din nou împreună, să ne iertăm unul altuia tot ce ne-am făcut, toate rănile... Eram acasă, în casa noastră foarte dragă, eram bine, era cald, ceilalți plănuiau să facem o călătorie, să ne răsplătească pentru faptul că eram din nou o familie, dar eu nu voiam, mă simțeam în siguranță și nu aveam nevoie de nicio răsplată, de nimic... Doar trăiam starea aia de bine pe care am uitat-o de atâta timp. Eram în siguranță, el mă ținea în brațe, treceam din mașină în mașină, mă privea cu ochii lui plini de dragoste, ca altădată, foarte demult și știam că nu o să mi se mai întâmple nimic, eram protejată, eram liniștită, eram în siguranță... Nici nu mai aveam chef de ceilalți, nici nu voiam să merg nicăieri, mi-era de-ajuns să stau la mine acasă...
Dimineață m-am trezit întrebându-mă dacă nu cumva am visat totul, dacă nu cumva n-a fost niciun cutremur, doar un vis de-al meu cu ochii deschiși, doar o părere... Știam sigur că după cutremur privisem la ceas și știam sigur că era ora 2, 10... Am deschis telefonul, lumea nu dormise, toți își împărtășeau pe facebook impresii despre cutremurul din noaptea trecută, făcuseră glume sau își exprimaseră spaime, deci nu visasem, fusese, într-adevăr, cutremur.

Am știut, încă o dată, că tot ceea ce cred că știu în adâncul inimii mele chiar așa e, că n-a fost decât un singur vis, probabil o proiecție subconștientă a temerilor mele pe care nu mi le mai îngădui să le am...
Sigur nu-l mai vreau de ani pe Coco pentru nimic în lume, sigur vraja aceea care mă ținuse lângă el atâția ani s-a spulberat de mult și la fel de sigur l-am iertat pentru toate. De-aș putea să mă întorc în timp, poate aș face totul altfel, poate chiar i-aș cere mult mai puțin... Oricum, pentru tot, pentru rele și bune, pentru anii în care m-a ținut nopțile în brațe și am fost, lângă el și dragostea lui, poate insuficientă, poate nepricepută, poate banală, dar adevărată, atât timp cât a fost,  i-am mulțimit. Am fost în siguranță. Subconștient, conștient, vis, realitate... tristeți și certitudini, spaime și răni nevindecate... pasăre rănită ce-și ascunde capul sub aripile cărora le este frică să se mai înalțe spre zboruri... spre nimic... 

Deșertăciunea unui vis...

Citesc mai mult, în ultimul timp, și încerc să vorbesc mai puțin. Ultima e încă la statutul de utopie, prima se străduiește din răsputeri să-mi redevină obicei indispensabil ca în adolescență. O adolescență plină de visuri de care nu m-am putut dezbăra niciodată cu adevărat, care-au subzistat în plăpânda mea ființă de carne și eter, care m-au însuflețit și m-au făcut să sufăr fără măsură în anii amarei mele maturizări și mai amarei maturități. 

Cândva, un om pe care l-am iubit și căruia i-am fost prea tare amenințare îmi spunea, condescendent, că visurile-mi vor face doar rău și-mi servea, ironic și cu aere de superioritate, ca să se apere de luciditatea cu care-i dezgoleam lașitatea,  o frază-îndemn care mă batjocorea și mă rănea nespus: ”Fii realistă, măi, păpușă!”
Mă rănea pentru că nu eram o păpușă și nu voiam să mă considere cineva doar o păpușă, nici fizic și nici în vreun alt fel, și pentru că, în superioara-i atotștiință, ignora că eram foarte realistă: realizam și că nu mă iubea, dar și de ce nu mă iubea. Și, evident, nici nu presupuneam că m-ar fi putut prețui cum merit vreodată, ceea ce nu mă împiedica însă, cu toată disperarea, să-mi doresc atât de tare s-o facă... Și mă batjocorea pentru că îmi nega tot ceea ce era frumos în mine, tocmai din cauza faptului că, realistă fiind și știind că n-o să mă înțeleagă niciodată, îl iubeam, totuși, cu toată puterea inimii mele netrunchiate și netemătoare, fără să aștept nimic de la el... Și asta chiar era ceva atât de nobil și de frumos, cum n-a înțeles-o și nici n-o va înțelege niciodată: că iubirea nu cere în schimb, nici măcar iubire, ci doar s-o primești. Se dă gratuit și nemotivat, fără să se poată contabiliza în ce măsură cel căruia i-o oferi merită sau nu, ori îți va răspunde vreodată la fel... 

Mai târziu, același vis năuc m-a împins la nenumărate sacrificii pentru un om căruia i-am oferit inima, și mâna, și viața, și încrederea și fidelitatea mea timp de zece ani de conviețuire. Același vis născut din cărți și din dorința de-a împărtăși din suflet tot ce aveam de dăruit, vis care, deși nu s-a împlinit întocmai ca-n cărți, n-am să consider niciodată că nu ar fi putut să devină permanentă realitate dacă amândoi am fi fost suficient de puternici și de dornici să luptăm pentru el și dacă ... multe altele, prea multe... 

Același vis urmărit patetic, dar cu înverșunată speranță, m-a îngenuncheat în zilele negrului marte care trecu... Pentru că am crezut în el și-n minciuna sub care mi s-a vândut, am auzit iarăși, din altă gură cinică, aceleași cuvinte cunoscute și înfiorătoare: „ Nu mai fi naivă!”, de parcă eu aș fi fost vinovată de minciună, nu buzele care-au rostit-o ca să mă convingă că visul meu e valabil, că e al amândurora, că e posibil chiar și așa, sub aparența lui inacceptabilă și josnică...

Același vis a cărui deșertăciune o plătesc și azi, cu lacrimi mai amare decât nimic altceva, tot rămâne cel mai frumos...

Și pentru îndeplinirea lui tot mai cred că merită să-ți dai și ultima suflare, căci e cel mai frumos dintre toate himerele viețuirii pe pământ, în neagră și insuportabilă realitate pragmatică și fără dram de noblețe. 

Și da, sunt astăzi tare realistă și din ce în ce mai puțin ”păpușă”, la colțurile privirilor de neagră catifea s-au strâns brazdele adânci ale anilor de tristeți și-ale nopților de veghe înlăcrimată, mă amenință fatalitatea unei cifre grozav de rotunde și-a unui mare nimic sub linia pe care trebuie s-o tragi obligatoriu când faci socoteala anilor și-a vieții, iar pe frunte se văd tot mai certe urmele îngrijorărilor trecute și prezente pentru ale vieții deșertăciuni de fiecare zi, dar tot păstrez în adâncul sufletului o fărâmă plăpândă de vis, care n-a murit încă... de tot...

Și pentru asta sunt neverosimil de frumoasă, chiar dacă nu-s încă, pe lumea asta, a oamenilor cu burți și împliniri ”realiste” și carieriste, care bifează succese facile și cuceriri într-o listă de jalnice isprăvi cu care să se împăuneze, nu-s - încă-  priviri să mă vadă și să mă aprecieze. 

(HD 1080p) Intermezzo from Cavalleria Rusticana, Pietro Mascagni

7 iulie e ziua unui prieten drag, iar asta se potrivește cu dorul lui de ducă... La mulți ani, Iulian!

În prag de solstițiu

În curând, voi întra în cel de-al treizeci și nouălea solstițiu de vară. Sunt mândră de toate 39, căci le-am trăit așa cum m-a îndemnat inima mea: din toată, cu toată, fără de măsură în iubire, în suferință, în speranță, în ce-am avut mai bun și, poate, mai rău. Nu fac niciun bilanț, doar îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate, pentru bune și pentru rele, pentru oameni și pentru lecții, pentru soare și pentru ploi, pentru furtuni și pentru ierni înghețate, pentru lacrimi și pentru zâmbete. 

Sunt un om viu: simt, iubesc, cred, sunt generoasă, mă necăjesc, condamn, uit, rescriu cu colțul de vis al inimii povești și dau șanse tuturor: să mă iubească sau să mă rănească, după cum le-or fi inimile.  

M-a sunat mama, cu lacrimi și cu urări, ca să fie prima și să nu-mi strice somnul mâine dimineață. Grija ei m-a emoționat, m-a înduioșat nespus, căci e, ca și rugăciunile ei, cea mai mare și mai dulce dovadă de iubire pe care-o primesc. O iubesc, la rându-mi, și-i mulțumesc nespus. Mi-am amintit de tata, cu lacrimi și cu dor, azi, la biserică, în ziua Sfintei Treimi, în care-a plecat, în urmă cu 15 ani... Îi mulțumesc pentru tot ce mi-a dat în sufletul, în vinele, în ochii și-n carnea mea, peste viață și moarte, și-l iubesc la fel, nespus. 

M-a sunat Marius, din însorita lui Portugalie, am petrecut cu prietenii mei în avans, căci unii dintre ei nu pot fi mâine lângă mine și știu că sunt iubită. Și sunt recunoscătoare. 

Mi-am vopsit unghiile roșii ca sângele, ca viața din mine și din inima mea și zâmbesc. Știu că-n mine și-n ochii mei e strânsă lumea întreagă și e un dar pentru cine o va vrea și-o va merita. Și că acest al treizeci și nouălea solstițiu de vară e doar începutul un altfel de început al vieții mele, pe care-am decis s-o rescriu definitiv în lumină. Mulțumesc, Doamne! 

Mie, cu drag...

Duminica s-a încheiat aproape blând, adunând roadele unei săptămâni pline și interesante. Totdeauna, atunci când afli cu cine ai de-a face, e interesant. Pentru mine, cel mai important e să înțeleg, căci de aici începe drumul spre acceptare chiar și a celor mai bizare realități.
Nu neapărat să le urmezi, să fii de acord cu ele, căci nu ți se datorează, ci să accepți ca sunt într-un fel imuabil, să le reprezinți conștient și să poți să le ordonezi într-un sistem. Ca să poți să treci, eventual, peste ce te deranjează la ele și să mergi mai departe. Pe drumul tău, care nu mai trebuie să depindă de ele și nici să mai interfereze cu ele - cel puțin nu ca până acum.
Cam așa e și cu oamenii din viața noastră: unii se dovedesc a fi altceva decât ceea ce par și ai crezut. Când ai reușit să înțelegi, te protejezi, într-un fel, de influența lor care poate să-ți facă rău. Și mergi mai departe. 

E păcat doar când e vorba de prieteni, mă rog, de cei pe care i-ai considerat prieteni o viață întreagă... Când trebuie să te debarasezi de cei pe care-i credeai prieteni, care erau parte din viața ta, intervine așa o dezamăgire, care te destabilizează un pic, parcă te face să te întrebi despre lume însăși, despre tine, seria aia de întrebări ciudate,  pe care toți ni le punem, mai devreme sau mai târziu.  Of, cred că, de fapt, cauza multor rele e nesiguranța față de propria persoană a multora, care naște sentimentul de invidie și conduce la reacții disproporționate... Care rănesc pe cei care nu merită răniți, care, în fond, rănesc pe cel care le emite, căci fiecare rău pe care-l emiți ți se va întoarce, cu siguranță și precizie indubitabilă... mai devreme sau mai târziu... 

Nu știu de ce am simțit nevoia să scriu asta, nu e nimic nou, ba chiar sunt redundantă, dar scriu ca să conștientizez, cred. Că doar eu sunt cea care trebuie servită necondiționat, iubită necondiționat, respectată necondiționat de mine însămi și căreia trebuie să-i fiu fidelă toată viața. Doar eu am nevoie să primesc din parte-mi iubirea întâi, apoi ceilalți. Și e bine așa, căci prietenii sunt rari, foarte rari, și trebuie selectați cei cu adevărat sinceri, nu cei care-ți sunt ”prieteni” doar atunci când le convine să fie, când au vreun interes sau nu au altceva mai bun, mai oportun, mai la modă, mai... și mai... 

În fine... O săptămână minunată a fost, cu soare, cu zâmbete, cu bucurie și cu binecuvântări. Sunt un om frumos, bag seama, pe dinăuntru și pe dinafară. Și trebuie să o văd bine, cu ochii minții și ai inimii și să fiu recunoscătoare pentru tot. Căci o văd ceilalți, cei care, din frustrări, secretează invidie și se poziționează într-o veșnică și absurdă competiție - absurdă, căci fiecare are rostul și rolul lui în lume, unic, frumos, pe care nu-l poate ocupa sau îndeplini nimeni altcineva - sau ceilalți, foarte puțini, rarissimi, care îți rămân alături și te iubesc, te încurajează, te susțin, nu te sabotează... 

Sunt un om frumos, trăiesc vara, zâmbesc florilor și cerului și experiez miracolul respirației. Mi-a răsărit busuiocul în ghivecele de pe balcon și parfumul frunzelor lui proaspete îmi invadează sufletul, mi-au înflorit în ghivece trandafirii și roza impatiens, camellia are frunzișoare noi și promisiuni de flori, dalia e plină de boboci gata să izbucnească spre inflorescență îmbujorată, e vară peste tot, și-n inima mea care se reface după o iarnă hidoasă. Sunt mai bogată în emoții și experiențe, mai înțeleaptă, cred, și mai puțin pripită ca până acum, dar și mai rezervată cu oamenii. 

Mulțumesc, Doamne, pentru toate lecțiile dureroase și blânda alinare ce le-a urmat. Ce dacă am pierdut oameni care nu au fost în stare să prețuiască prietenia, sinceritatea, generozitatea și delicatețea mea în relație cu ei și să mă iubească? E doar pierderea lor, eu am în mine toate, ca și înainte, de dăruit unora mai meritorii și mai puțini egoiști. 

Drumul meu va fi bun, căci de-acum mi-l fac singură, în concordață cu valorile și idealurile mele, nu-i mai las pe alții să mă ducă unde vor, pe drumurile lor, în slujba scopurilor lor, cum am făcut până acum...
Iertându-mă, în același timp, pentru toate câte mi-am făcut din neiubire față de mine și de darurile minunate pe care mi le-a dat Dumnezeu - talantul pe care l-am îngropat și m-am preocupat să-l sporesc pe-al altora... Uitând față de cine am întâi o obligație s-o iubesc, s-o respect, s-o apreciez, să-i ofer tot ce e mai bun: eu însămi. 

De soc, de cer, de inimă...

În vizită la mama, la casa copilăriei, unde-am crescut, adică acasă, casă... Ca să stau în curte la soare și să ascult vrăbiile, porumbeii, rândunelele, găinile, cocoșii, guguștiucii - zgomotele familiare și azi binefăcătoare. Ca orice lucru pe care, atunci când îl ai neîncetat, nu-l prețuiești îndeajuns, dar de care, când îl pierzi, ți se face dor.
Încerc să nu fiu lirică, dar e ceva în are care mă face să mă diluez treptat într-un caier de inactivitate și de lene dulce, care te duce, duce, duce... anesteziantă.
Văd zburând porumbei, fluturi, gâze și trag adânc în piept parfum tare, înțepător. Parfumul e al florilor de soc rostogolite de mama pe masă, lângă ceașca mea de cafea și sub un cer albastru, senin, pe care norii, ca niște bulgări imenși de vată de zahăr, dau un spectacol gratuit de frumusețe și te învață din nou să respiri, în lenta lor alunecare spre nicăieri, ca ieri, ca ieri, ieri... 

Se cheamă că trăiesc. Adică, iau o pauză de la zbuciumul dinlăuntru, de la tristețile trecutului care mă urmărește ca pe-o fugitivă ce sunt. Și fug, fug cu privirea la norii albi și diafani, FUG  un pic de amărăciunile gemeni, care nu se prefac decât în alte fărâme de amărăciuni mai mici, oricât le-ar fărâmița gândurile de noapte și de zi. Și fac exerciții de smerenie, de liniște, de tăcere, cere, cer... Cer cu ochii la cer, la gâze, la iarbă, la trandafiri, la cățel, la mâinile mamei muncite și îmbătrânite, alegând florile de soc... Cer ceva ce nu mai vine, o șansă, o nouă șansă... liniștea, pacea, pacea, cea pe care-o tânjesc de atâtea luni... 

Pe masă, lângă o cafea amară ca viața de om mare și fără noroc, e un munte mărunt de aur și parfum. Aur și inflorescențe aromate amețitor, decizii proaste, dar luate din inimă, înțeapă colțul inimii peticite... Printre tufele de trandafiri se apropie Lola, fără pedigree, dar cu pui vii în pântecele pe care și-l leagănă leneșă și apatică. Se cuibărește pe lăbuțele albe sub piciorul mesei la care scriu și gâfâie de căldură și osteneală, aruncându-mi priviri pline de reproș: n-o înțeleg și azi n-am mângâiat-o. Mă revanșez și mă iartă, apoi pleacă în mijlocul curții, pe iarbă, să se lăfăie cu burta albă la soare, tăvălindu-și blana neagră, strălucitoare, printre gâze și furnici, speriind o vrăbiuță, care fuge, țup-țup, spre suratele ei, ascunse sub umbra zarzărului. 

E un fel de liniște, spartă uneori de glasul monoton și trist al mamei, care se plânge, necăjită, de nesfârșite responsabilități, planuri, nemulțumiri, îngrijorată și pesimistă cum o știu de când lumea. Pe masă, florile se soc se lăfăiesc în soarele după-amiezii și-n pulberea fină de aur și flori, răzlețite din buchetele răvășite de degetele harnice ale mamei, se brodează, printre parfumul lor înțepător, o altă poveste în care trebuie, musai, să cred...

Am fost la tata la mormânt. I-am aprins o lumină și i-am mai povestit ce știa: că mi-e dor, că mi-e dor, că mi-e așa de dor...  și că doare. Încă doare la fel că nu i-am spus niciodată ce mult l-am iubit, că doare aprig că nu pot da timpul înapoi să-i pot spune, deși știu că știe... Că-mi pare rău că nu sunt cum am promis că voi fi, cum și-ar fi dorit și cum credea că sunt: perfectă. Și că azi și-n vremea din urmă mi-a fost tare greu, tare greu, tare greu... Că iadul e aici, fără-ndoială că aici e... 

Ne-am înțeles, reciproc, peste viață și moarte, peste regrete și ireparabil. Îi duc mai departe, spre nicăieri, poate, chipul, și privirea și zâmbetul. Mi-a dat din el mai mult decât a știut și mă recunosc nu numai în trăsăturile din fotografia veche, parcă din ce în ce mai mult și mai straniu asemănătoare mie, ci și în tristețile și melancoliile care ne-au legat pe amândoi: cea din privire, pe care i-am moștenit-o și i-o duc mai departe, cea din zâmbetul pe care-l însăilez pe chip deseori, cea de dincolo de ce nu știu, dar simt... 

Sunt copilul lui și asta voi rămâne până la sfârșitul veacurilor. Duc în mine încă, peste țărâna indiferentă, toate visurile lui pe care, foarte probabil, n-o să le îndeplinesc niciodată. Sângele lui, care-mi curge prin vene, va muri odată cu mine și nimeni n-o să ne ducă mai departe nimic din ce-a fost al nostru... Cu mine se stinge numele lui și se vor stinge, sper, toate rănile lui... și poate va veni pacea...
Din cer nu vine, inteligibil, niciun răspuns. Nu încă. Doar soare blând, cald, cald... Din mintea-mi glasurile se aud, deși mă străduiesc să le ignor, căci sunt încă întrebări fără răspuns, dureroase ”de ce”-uri fără rost, știu, fără rost, dar inima e încăpățânată... și-a iubit chiar și fără rost... Din soc vine doar parfum îmbătător de dulce, de dulce, de duce, duce, duce... Să ducă, Doamne, unde-o vrea, să ducă! Îmi atârn o floare la ureche, cum făceam când eram mică, și realizez că nu m-am schimbat chiar atât de mult de atunci... Așa că nu am altceva de făcut decât să aștept să se facă liniște cumva și să sper că se va face. Trebuie să se facă. Trebuie, trebuie, până la urmă.

În curte sunt vrăbii. Zgomotoase, certărețe chiar, dar sunt semne vii că viața merge mai departe. Sunt porumbei care zboară perechi pe cer albastru, e un fel de larmă liniștitoare, sunt trandafiri îngrijiți de mama, a cărei siluetă bombănitoare e peste tot... În mine sunt amintirile tatălui meu, ale copilăriei și adolescenței ignorante și pline de visuri, dar tot în mine e prezentul otrăvit de iluzii și consecințele lor usturătoare, în mine e totul, deși mă străduiesc să ignor, și să uit și să merg mai departe. 

Din trandafirii corai, plini de boboci și flori care se desfac, se ridică spre vară o promisiune. Fie și-n inima mea, din care amărăciunea cuibărită ca un răufăcător, nu mai vrea să se dea dusă...  

Restituire de suflet

Cândva, demult tare, parcă în altă viață, am fost într-un pelerinaj prin țară. M-am oprit peste noapte la Mănăstirea Crasna, unde-am rămas ca dimineața să ne spălăm cu apa  rece a izvorului și să vedem un soare ca din alte lumi... Slujba de la Crasna, atmosfera neasemuită de pace și sfințenie mi-a rămas pentru totdeauna în suflet.  A fost ca o ieșire din lumea profană și o excursie pe meleaguri de rai... Un Rai accesibil mereu, dar ignorat. Am primit acolo nu doar binecuvântări, ci și un dar, un dar de suflet, o icoană care mi-a plăcut neasemuit de mult, prin aspectul ei neobișnuit, învechit și fascinant. Auriul veșmântului Născătooarei, somptuos, ca de împărăteasă și doamnă, așa cum Împărăteasă și Doamnă este, coroana de pietre scumpe și nestematele toate care-o încununează pe Ea și pe Prunc, expresia de pe chipul smerit, ușor întunecat al lemnului patinat de trecerea anilor, de o neasemuită blândețe și profundă asceză, toate m-au fascinat.  Ani în șir am privit-o cu dragoste, mi-am plecat genunchii rugăciunii în vremea tinereții mele în fața ei, mi-a fost mereu cea mai dragă icoană - Maica Domnului cu trei mâini. 

N-am știut de ce era prezentă și cea de-a treia mână în icoană, mi-am imaginat mereu că e vreo mână de sfânt și-am aflat, mult mai târziu, în vremea accesibilului internet povestea ei, că mâna din icoană e chiar mâna unui sfânt, a Sfântului Ioan Damaschin, vindecat miraculos de către Născătoarea de Dumnezeu. 

E o poveste întreagă, adevărată, dar inexplicabilă rațional, ca toate poveștile sfinților, o întâmplare minunată, care arată marea milostivire a Fecioarei față de oameni. 

În secolul VIII, Sfântului Ioan Damaschin, unul dintre iconoduli, i-a fost tăiată mâna dreaptă, cea cu care deseori scrisese scrisori care apărau Biserica lui Hristos, drept pedeapsă pentru unele învinuiri nedrepte ale lui Leon Isaurul. Sfântul s-a înfățișat în fața icoanei cu mâna sa tăiată, rugându-se să fie vindecat, spre a-și folosi dreapta pentru apărarea credinței, iar Maica Domnului i-a lipit-o la loc, în mod misterios și minunat: „Iată, mâna ta este sănătoasă! Să o folosești după cum ai făgăduit și să nu mai fii de acum întristat!” Drept care Sfântul a alipt, la rându-i, o mână de argint icoanei, jos, în partea din stânga, spre pomenirea minunii în veacul veacurilor.

Într-o zi, tristă pentru mine, nepriceperea unor alte mâini mi-au rănit icoana cea dragă, neștiind s-o așeze în bună rânduială în peretele dinspre răsărit... O am și-acum, rănită, în casa copilăriei, în care nu mai e acum decât mama, mereu mai tristă, mai timidă, mai mâhnită că-i lipsesc... Nu mai sunt nici cei care răneau, s-au dus departe, acolo unde le era locul. De altfel, nu mai sunt nici glasurile care mi-au marcat copilăria, monoton, al bunicii și blând, al tatei, nu mai sunt decât amintirile unor clipe de binecuvântată inocență și de exerciții de visare cu ochii naivităților adolescentine. 

Icoana Maicii  Domnului cu trei mâini, Tricherousa, mi-e în continuare cel mai drag odor din casa copilăriei mele. Simt că vremea în care își va găsi locul ei în viața mea se apropie. Poate într-o casă nouă, poate într-o viață nouă... fie cât mai repede, căci tare mi-e dor!... Deocamdată, sper că începe cu harul ei, care i s-a dat și lui Ioan Damaschin: acela de a mângâia în durere, de a șterge lacrimile inimii, răspunzând rugăciunilor glasului care-o cheamă în ajutor. 

Și toate, ca să nu mai fi de-acum întristat. Ca să te bucuri, ca să-ți regăsești nădejdea, și puterea, și mângâierea și drumul. Și să nu te mai rătăcești niciodată. 

”În semn de mulţumire pentru minunea Ta, Sfântul Ioan Damaschin a înfrumuseţat icoana Ta cu o mână de argint, ce arată mâna lui dăruită de Tine; pe Tine Te rugăm să ridici mâna Ta şi să binecuvintezi pe cei care strigă Ţie aşa:
Bucură-te, bucuria celor tămăduiţi de Tine;
Bucură-te, râu nesecat de milostivire;
Bucură-te, minune mai presus de minune;
Bucură-te, tainică scăpare a celor evlavioşi;
Bucură-te, cetate a Împărăţiei cerurilor;
Bucură-te, apărătoarea celor biruiţi de neputinţe;
Bucură-te, glasul cântărilor duhovniceşti;
Bucură-te, că ai primit darul celui plin de mulţumire;
Bucură-te, că ne dai şi nouă mână de ajutor în primejdii;
Bucură-te, că ne scoţi din valurile patimilor;
Bucură-te, că ne aduci la limanul înţelepciunii;
Bucură-te,că ne păzeşti de atacurile celui viclean;
Bucură-te, Maica Domnului, mâna nevăzută a milostivirii Preasfintei Treimi !”

Icosul al treilea din Imnul acatist la Icoana Maicii Domnului TRICHEROUSA (,,CU TREI MÂINI”)

Floria Tosca sau ce poate face iubirea dintr-un suflet de femeie

Ascult în transmisiune directă Tosca de la Opera din Viena. Cu Angela Gheorghiu în rolul Floriei Tosca. Și Kaufmann, iubitul meu Kaufmann în rolul lui Cavaradossi. E un fel de stare de sărbătoare cu pielea de găină tot timpul. O minunăție așteptată, o bucurie pe care nu mai știi cum s-o prelungești mai mult... 

Splendide sunt aici vocile, interpretările, splendidă partitura, spendidă... 

Tosca e o sărbătoare a femeii, care iubește și luptă cu toate armele feminității  pentru dragostea ei liberă și completă, posesivă și generoasă... Își vizitează iubitul și-l anunță că-i pregătește o surpriză: o întâlnire de dragoste. Reacția lui o descumpănește, pentru că-l simte preocupat de altceva și-i reproșează că nu se bucură suficient, așa că-i descrie cum proiectează ea întâlnirea lor pasională. Reușește să-l capteze, deși gândul bărbatului, ca al tuturor bărbaților, de altfel, vorba lui Moromete, ”e la alte prostii”, respectiv la evadatul pe care-l ascunsese în biserică...

Încearcă să scape de Floria așa cum fac toți bărbații cu toate femeile: spunându-le minciuni dulci, ca să le facă pe plac... Numai că femeia cercetează geloasă, posesivă, atentă, pictura din care i se pare că recunoaște cei doi ochi albaștri care-i stârnesc furia... tocmai pentru că-i recunoaște și-i consideră rivali. Pentru că orice femeie care iubește vede în orice altă femeie frumoasă o posibilă rivală și suferă. Pentru că nu se vrea înlocuită din inima bărbatului drag, pentru că se vrea unică, așa cum și merită... Și Floria îi reproșează, geloasă, pictorului, că a pictat-o pe marchiză prea frumoasă, ba chiar îi cere... să-i facă ochii negri, căci nu poate suporta ca alți ochi să-i privească pe ai iubitului ei... nici măcar dintr-o pictură ieșită din mâinile lui... 

Cavaradossi este cucerit. Îi declară dragostea, îi spune că numai ochii ei negri îi sunt dragi pe lume, căci o iubește sincer... Și chiar i-am auzit pe Angela și pe Jonas Kaufmann, un cuplu de neuitat, ideal cred, convingători, real îndrăgostiți... 

În actul al doilea, Floria, care nu mai poate suporta durerea să-l vadă chinuit pe omul iubit, face imposibilul posibil: îl ucide pe Scarpia, după ce îi promisese că i se va dărui, în schimbul hârtiei de liberă trecere pentru ea și al ei Mario.... Nu știe că ticălosul o amăgește și-și învinge scârba, își calcă pe mândrie pentru a obține viitoarea ei eliberare. Însă o femeie care iubește e capabilă de orice. Chiar și să ucidă. După ce, anterior de a lua hotărârea eroică, se lamentase, își strigase durerea și revolta unui Dumnezeu pe care-l credea surd în splendida arie Vissi d' arte, Tosca înfige, cu mâinile ei făcute pentru artă, pentru a purta florile dăruite Madonnei și pentru a le înălța în rugăciune, pumnalul în inima lui Scarpia... 

Odată ucis tiranul, femeia exclamă epuizată și consternată: ”E avanto a lui tremavo tutta Roma!...” Prin vocea Angelei sună copleșitor... Încă o dată o femeie a depășit, prin curajul ei nebunesc, într-o clipă de intensitate maximă, lumea... Femeia a realizat că a fost măreață; ea, o făptură slabă, delicată, care-a trăit toată viața pentru artă și pentru dragoste, s-a învins pe sine, și-a învins neputința, și-a învins limitele...
Se aud suspinurile ei de femeie care și-a călcat pe inimă, și-a strâns în ea tot curajul și-a ucis... pentru inima ei... Ca să salveze și să se salveze... și ți se face, instantaneu, pielea de găină. Simți, dintr-o dată, iubirea ei pasională, simți sacrificiul ei total, dragostea ei pentru Cavaradossi care-o împinge să nu se gândească decât la viața celui fără de care nici viața ei nu mai are sens... Intuitiv, femeia știe asta, de aceea nu se dă în lături de la nimic... Cu mâinile ei mici se luptase cu Scarpia, cu mâinile ei îl ucide și... tot cu mâinile ei, îi pune crucifixul pe piept... ca-ntr-un gest de  supremă umanitate....

E magistrală Angela și mă gândesc că, implicit, e magistrală o femeie care iubește. Capabilă de orice pentru omul iubit, gata să se uite pe sine, gata să se dăruiască lui, mai presus de rațiune, de Dumnezeu, de tot... Niciodată un bărbat n-ar putea iubi așa, niciodată n-ar putea fi așa de pătimaș și de total dăruit, până la sacrificu de sine... Cică ei sunt cerebrali sau... doar egoiști...
Deși Cavaradossi, în actul trei, spală rușinea tuturor bărbaților planetei: pentru că în fața morții, rănit, torturat, lipsit de speranță, nu se gândește decât la ea, pentru că dă tot ce mai are înaintea execuției temnicerului - un inel, spre a-i permite să-i scrie Floriei un ultim adio... Și și-o reamintește, jalnic, pe femeia iubită, cum păsea, parfumată, pe nisipul aleii și cum o strângea în brațe, dezvelind-o din vălurile care-i ascundeau frumusețea și misterul ... 

Ascult uralele înnebunite al sălii operei din Viena după E lucevan le stelle cântat dumnezeiește de Kaufmann... Cu lacrimi de bucurie. Și de speranță, că umanitatea nu s-a pierdut, căci mai vibrează la frumusețe, la muzică sublimă, la voci divine...  Sala ovaționează un om care se întrece pe sine, un artist minunat, care acum bisează cea mai frumoasă arie a operei... visul de dragoste al lui Cavaradossi... 

Din acest motiv e minunată muzica: pentru că scoate ce e mai frumos și mai nobil în oameni. Minunat Kaufmann, bucurie deplină, sală și ascultători din lumea întreagă... A doua oară parcă e și mai frumos... 

Intră Angela... Floria cu biletul salvator... Cavaradossi ascultă înmărmurit spovedania ei și îi sărută dulcile mâini care aduc biletul de liberă trecere... O dolci mani... Făcute să mângâie copii, să poarte trandafiri, să mângâie iubitul... au făcut dreptate, mâinile victorioase... și pure... 

Dar femeia îi dezvăluie planul ei,  îl încurajează să  spere că vor fi, peste câteva clipe, liberi, liberi să-și trăiască dragostea... Îi așteaptă un viitor luminos, departe de Roma, de răutate, și femeia e gata să renunțe la toate pentru a fi alături de el... Ai crede că așa va fi, dar nu în lumea aceasta... Căci finalul e cumplit: execuția preconizată a fi o simulare se va dovedi reală, Cavaradossi cade ucis de gloanțele mincinosului Scarpia, care se va răzbuna și după moarte, iar Floria, înnebunită de durere, își urmează drumul spre iubitul plecat în lumea celor drepți... pe buze cu ultimele cuvinte adresate lui Scarpia, pe care parcă pleacă să-l acuze pe lumea de dincolo, în fața lui Dumnezeu, căci nu-l iartă: ”O Scarpia, avanti a Dio!...”  Poate spre a ne reaminti că femeile iartă orice omului iubit, dar nimic celor care li-l răpesc? Că într-o femeie sălășluiește divin și demonic, rai și iad, slăbiciune și putere nestrămutată? ... 

Superbă și captivantă Angela Gheorghiu în acest minunat personaj care e Floria Tosca: o femeie între femei! Dar, oare, nu așa e o femeie care iubește cu adevărat? 

Puls

La încheietura mâinii stângi pomul vieții, încadrat într-un medalion circular cu marginile dantelate, stă prins de-un șnur roșu care, din cauza apei, a devenit aproape roz și strălucește ca un talisman delicat și inutil... Vinișoarele albăstrui se întrezăresc, în arborescența lor ciudată, conferită de hazardul anatomiei, prin pielea translucidă și caldă, mirosind a patchouli. Privindu-le, mă gândesc la cât  de fragili și efemeri suntem, în ciuda a tot ce facem să ignorăm asta. 

Palmele ce au acoperit, de atâtea ori, ochi înlăcrimați sau au sprijinit fruntea visătoare,  au desenată în plaja lor de carne roz o hartă complicată, imposibil de descifrat, în care poate stau ascunse, îmi zic cu zâmbet, toate răspunsurile la întrebările atâtor nopți de nesomn. O, de-ar fi așa!... Dar răspunsurile stau în faptele celorlalți și-n secretele ascunse sub frunțile lor... Și-n ceva mai mare de-atât, îmi șoptește îngerul bun de pe umărul drept, în voința lui Dumnezeu, bunul...

S-a sfârșit o săptămână cu griji multe și cu speranțe, conștientizez în timp ce-mi privesc mâinile care scriu, harnice, pe tastatura laptopului șiruri de cuvinte fără rost... Mi-am condus pe ultimul drum o fostă colegă, o doamnă specială, care m-a plăcut și pe care-am respectat-o tare mult, a cărei pierdere m-a îndurerat și înlăcrimat, pentru că nu mă gândisem niciodată la o atare posibilitate prea curând... Era un om plin de vitalitate și slăbiciunea, boala, moartea păreau puțin, prea puțin probabile.... Facem, deseori, greșeala să-i credem pe oameni nemuritori. Și nu sunt, au o fragilitate demnă de a firului de păianjen, în ciuda tuturor lucrurilor mărețe sau a josniciilor de care sunt capabili, uneori... Drum bun, doamnă Mirela Dumitrescu, drum bun spre lumină și pace, de unde a fugit toată întristarea pe care-n lumea aceasta prea des o gustăm! 

Tot zilele astea am constatat, stupefiată, că-n sufletul unui om pe care l-am crezut ani de zile prietenul meu nu e, uneori, decât ură și orgoliu agresiv. Și-am suferit, căci atunci când realizezi că nu mai ai un prieten, ești cu siguranță mai sărac. 

La încheietura mânii stângi simt sângele cum pulsează tainic și-mi amintesc că suntem miracol și lumină, că suntem fragilitate și frumusețe, că suntem iubire și așa trebuie să rămânem. M-am rugat din tot sufletul pentru viață, pentru viața unui om drag, pe care-l iubesc chiar și-n genunchi, acolo unde m-a prăbușit prin fapte care m-au îndurerat într-atât, încât am simțit cum trebuie să fie iadul deznădejdii...  Dar pe care le-am și uitat, le-am uitat cu desăvârșire, odată ce teama pentru viața lui a căzut peste mine ca un trăznet, cu câteva zile în urmă... Și orice-a fost durere și lacrimi s-au dus ca prin minune, căci, din genunchi, sufletul s-a înălțat la cer cu vorbele rugăciunii, în care nu-i poți cere lui Dumnezeu decât binele... Căci iubirea e mai mare decât nedreptatea, decât egoismul, decât orice înguste neîmpliniri, frustrări, amărăciuni sau orgolii de moment, și ea șterge orice resentiment... 

Mâinile astea obosite ca și fruntea, care s-a plecat sub povara deznădejdii din luna lui Marte, scriu acum un mare ”mulțumesc” Dumnezeului milei și-al iubirii, care tămăduiește toate rănile și suferințele trupului pe care nu ni-l cruțăm deseori  și, din iubirea-I nesfârșită, ne dă speranțe. Mulțumesc, Doamne! 

Frânturi din bisericuța de lumină

Duminică binecuvântată. Am fost cu Cri la biserica din Drăgănescu. Pentru prima dată eu, de mai multe ori, ea. Am fost să văd  pictura atât de celebră, dar și să reîncep să văd, căci am fost oarbă. Să văd cu ochii trupului și-ai inimii mele. Și să-nțeleg, de-oi putea...
Și-am văzut truda mâinilor sfinte ale părintelui Arsenie și-am înțeles câte ceva. Puține, dar drumul e lung...
Pictura e neasemuită și neobișnuită. Luminoasă și puțin stranie. E mult alb, multă lumină peste tot. Biserica e mică, o biserică de țară, neîncăpătoare pentru zecile de oameni hămesiți de speranță, veniți să vadă, ca și mine. Zidurile, pe alocuri, sunt crăpate. Se cântă la strană fals, femeile se străduiesc, preotul e calm. Ține predica solemn, dar pe înțelesul oamenilor. Le amintește și că vor urma lucrări de reabilitare, de lipire a crăpăturilor din zid, de spălare a picturii afumate de lumina lumânărilor aprinse de atâtea suflete flămânde de ajutor. Zidurile te copleșesc. Nu știi cum să te uiți la ele, căci surpriza e prea mare, detaliile sunt prea multe, trebuie să le observi atent și nu poți, căci e lume prea multă și nu prea îndrăznești să te miști, să nu stânjenești libertatea celorlalți.
Prima dată am văzut pictura răstignirii. Hristos e trist, în suferință, din trupul lui picură sângele rănilor pe cruce, la picioarele crucii, pe  rămășițele craniului lui Adam din pământul Golgotei. Lângă cruce, Maria și Ioan, cu împietrirea durerii pe chipuri.
Apoi privirile sunt furate iremediabil de icoana Învierii. Hristos e lumină, în haine de lumină, cu crucea într-o mână, binecuvântând cu cealaltă. Pe trupul Lui se văd urmele cuielor. Și știi că tu, care ești așa nedesăvârșit, chiar tu, om cu păcate, tu i le-ai înfipt. Privirea Lui te vede în străfundurile cele mai intime ale ființei tale, te silește la luciditate, dar nu te condamnă, paradoxal, căci e bună și te trezește. De condamnat, te condamni singur, inevitabil, dacă mai ai conștiință.
Deasupra sunt, în medalion, sfintele ”păcătoase”, Maria Egipteanca și Maria Magdalena, alături de prima femeie muceniță, întocmai cu Apostolii, Tecla, „călăuza celor care suferă și cea care deschide drum de ieșire din orice chin”. Fără deosebire, semn că la Hristos e mai mare iubirea decât dreptatea. Zâmbesc cu lacrimi chiar și acum când scriu, căci minunile sunt lângă noi. Doar să le vedem... Și de nu putem să le înțelegem, tot El ne ajută s-o facem. Și sfinții. Din dreapta iconostasului, privește blând făcătorul de minuni, Nicolae. Al căruia e hramul. Atmosfera nu e monahală, ci firească, așa cum e-n orice biserică de mir de la țară, însă urmele părintelui Arsenie sunt peste tot. Preotul nu uită să-l amintească repetitiv în predică. E un fel de smerenie și înțelegere tacită că le aparține tuturor, că e Sfântul lui Dumnezeu, deși încă nu l-a canonizat Biserica.
Chiar cred că părintele Arsenie e și azi de ajutor celor ce-l caută. În alt fel decât se crede, în alt fel decât mă gândeam eu. Și gândesc, zic, mai elaborat decât babele de pe marginea șanțului, deși nu sunt sigură dacă nu cumva e mai bună ignoranța, de multe ori... Te scutește de multă suferință, asta e sigur. Și de conștientizarea atâtor enormități de care ești în stare, deși ești om cu carte, cu studii teologice, cu conștiință, care îți vorbește, chiar și când tu, cu ticăloșie, cu egoismul disperării și-al neiubirii, te străduiești să n-o auzi.
Sfinții știu ei totul. Și chiar e adevărat: cine caută, trebuie să afle! Mai greu, mai dureros, mai cu lacrimi, dar răspunsurile sunt doar într-un singur loc. 

Hristos ne privește de pe zidul bisericii cu o blândețe nesfârșită. Drept în ochi, dar, mai ales, drept în inimi, pe care le cunoaște deplin. Ca o oglindă e privirea Lui de pe zid, în care te vezi așa cum ești și nu te poți minți. Dar privirea Lui nu rănește, ci vindecă. Limpezește ce e tulbure, luminează hăul și noaptea. Închide rănile. Și dă speranță că nu e sfârșitul, că nu ești pierdut, că nu... așa cum credeai...

Hristos ne privește de pe zidul bisericii din Drăgănescu și din cer și ne iubește pe toți. Și ne cheamă acasă: ”Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei, 11, 28-30) 

Mulțumesc, Doamne!

Duminica de azi a fost a crucii, a Sfintei Cruci. Evanghelia ne învață să ne luăm crucea și să-i urmăm lui Hristos. Cine vrea, căci libertatea este cea mai mare binecuvântare și, în același timp, cea mai mare povară.

Știu ce înseamnă să ți-o folosești rău. Cred că fiecare dintre noi știm.

Știu și ce înseamnă să-ți dorești să n-o fi avut. Știu toate, ca și mulți alții, de altfel. E și asta o parte a crucii. Cruce care, pentru fiecare, e altfel. Cruce care doare, cum trebuie că L-a durut și pe Hristos. Dar El n-a cârtit, nu s-a plâns. Noi ne plângem când ne-o ducem, căci suntem doar oameni. Știu pe... inima mea ce amărăciune lasă gustul rușinii, al căinței că nu suntem puternici, dar și al lașității, al fricii. Știu și-am să-l mai știu, sunt sigură, căci sunt doar om.

Am înțeles greu și cu rușine. Și cu greu accept că trebuie să scap de orgoliu, de mândria de-a nu fi perfectă, de-a nu fi puternică, de-a nu fi bună, cum vreau, cum am vrut mereu... Știu și cât cântărește crucea pe umerii sufletului care nu mai poate, care simte că nu mai poate. Dar mai știu și că nu ne lasă singuri. Niciodată. Chiar și când nu-L chemăm, tot nu ne lasă. Dar mai ales când Îl chemăm!!!...

Râsul și plânsul sunt semne că ești viu. Când râd, simt că în suflet se face soare, așa cum lacrimile mă fac să experiez senzația potopului biblic. Râd rar, în ultima vreme, pentru că m-au năpădit buruienile în suflet și nu prea pot să le smulg decât vremelnic, căci ele sunt rezistente la orice, și cresc năvalnic și în scurtă vreme, prea scurtă...  Râd rar, căci am fost învățată cu neiubirea și cu lacrimile devreme. 

Azi am râs printre lacrimi, dar tot nu s-a făcut soare. Mă uit pe fereastră și văd aceeași zi mohorâtă și rece, mă uit în suflet și simt aceeași amărăciune care nu se mai dă dusă, în ciuda toturor eforturilor mele. 

La mulți ani, mamă! Sunt departe de tine azi, dar cu sufletul îți sunt aproape. Atât cât pot. Te-am iubit totdeauna, în ciuda mâhnirilor și întrebărilor mele și, deși nu ți-am spus-o niciodată, să știi că-ți mulțumesc că m-ai născut. E destul de trist să știi că n-ai venit pe lume din iubire, dar cred că e bine că sunt. E un dar cu care nu prea am știut ce să fac... Am făcut ce m-am priceput, ce-am putut, cât am putut și eu... 

De fapt, toate lucrurile contează doar în măsura în care ne raportăm la ele. Au doar importanța pe care le-o dăm. De ziua mamei, mi-e și mai dor de tata, de ochii lui blânzi și de tăcerea lui răbdătoare, pe locul lui de lângă sobă, de unde priveam împreună la televizor. Mi-e dor de tot. Și-i mulțumesc pentru tot, pentru absolut tot. De-aș avea posibilitatea să dau timpul înapoi, cred că doar atât i-aș spune: că-i mulțumesc. Dar cred că știe. Toate le știe...
Mă străduiesc să văd lumina, printre lacrimi și amărăciuni. Mă străduiesc să râd, să găsesc motive să sper și mă încurajez că norii grei de pe cerul primăvăratic și de pe celălalt cer, pe care nu-l știu decât eu, se vor duce, până la urmă. Și mă leg cu funiile încăpățânării mele proverbiale de tot ceea ce-mi aduce ziua: oameni dragi, vorbe de suflet, glume, copii, muzică, poezie, filme, Winnie the Pooh... 

Aștept vești bune, Doamne, le aștept cu setea tuturor mărilor de lacrimi sărate pe care le-au vărsat ochii mei în vremuri de răstriște sufletească. Vor veni, sunt sigură, vor veni și ele. Deocamdată, să fie liniște, să fie pace și vorbele rugăciunii: 

”„Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Fecioarei se face si Gavriil harul îl binevestește. Pentru aceasta și noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să−i cântăm: Bucură−te cea plina de har, Domnul este cu tine!”

Croieli, tipare, redundanțe...

” Prima impresie e aceea care contează, și omul e astfel alcătuit, încât îl poți convinge de cele mai nemaipomenite lucruri; totul se lipește imediat de suflet, dar e de plâns acela care vrea să curețe și să șteargă ce a fost lipit.” J.W. Goethe – Suferințele tânărului Werther

E și scrisul ca un exercițiu de lux al ființei: nu-l poți repeta oricum și oricând, căci îi trebuie atmosferă sufletească prielnică. Le trebuie tihnă să se nască din tine cuvintelor și să fie capabile să îmbrace exact ideea, și nu ca o haină croită prost, care ține la încheieturi. Altfel, schiopătează lamentabil și nu spun ce vrei...
Nici azi nu știu de-am putut să fac asta. Încerc, dar simt că-mi sunt rândurile schiloade, căci gândurile îmi sunt în convalescență...
S-au succedat zilele acestui martie cumplit ca niște guri de pușcă din care-a ieșit, rând pe rând, câte-un glonț. Și care s-a dus drept în pânza vulnerabilă a ființei mele, ca s-o îngenuncheze de moarte. M-au rănit, rând pe rând, oamenii iubiți, m-au abandonat unii prieteni, alții s-au dovedit doar șerpi veninoși ținuți în sân, lângă inimă, mi-am pus la îndoială percepția, rațiunea, pe mine însămi, orice, aproape... și tot n-am pierit. Sunt încă pe picioare, deși simt, uneori, că mi le seceră câte-o rafală necruțătoare, violentă de amintiri dureroase până la insuportabil.
E afară o primăvară silită și ea, ca și mine, să-ndure vrăjmășia vântului, ploii, temperaturilor scăzute neverosimil, fulgilor de nea căzuți peste neaua petalelor plâpânde ale zarzărilor și promisiunile verzi ale mugurilor. Toate silite, parcă, să-ndure. Îndurăm plural...Greu - eu, căci sunt șubredă și, deși obișnuită cu nenorocirile, parcă tot m-au surprins peste măsură, eroic - ea, draga de ea, căci e gătită cu toate înfloririle lumii...
Mi-am găsit un reazăm puternic în gândul că Dumnezeu e altfel decât am crezut ani în șir, că e mai bun decât pot eu să pătrund cu mintea mea limitată și că poate El atunci când nu mai pot eu. Și, de multe ori, de foarte multe ori, am simțit și simt că nu mai pot. Și atunci doar El o face, căci altfel nu-mi explic cum de continui încă... Mă rog, în vremea din urmă, cu vorbele și cu inima, din nevoia de spovedanie și de ușurare a sacului din inimă.... care s-a făcut atât de greu, că-mi ia răsuflarea și-mi înnegurează mintea cu povara lui...
Urmele cuielor de vină și autoreproș din conștiință nu m-au lăsat nopți întregi să dorm și cred că toate răutățile de care e capabil un om mi le-am permis cu mine. Nu m-am cruțat, deși asta n-a dus nicăieri, nu a compensat și nu a ispășit nimic, nu a rezolvat nimic... Și nu m-a făcut să mă simt mai bine, dar nici nu speram, de altfel... Tot ce-am acumulat a fost doar oboseala neputincioasă și atât. Dar așa am putut, așa am reacționat... Cine știe, cine îndrăznește să spună ce e greșit, când lupți să supraviețuiești?
M-au chinuit și mă chinuie încă o sumedenie de întrebări referitoarea la motivațiile oamenilor. Nu la fapte, căci faptele sunt clare, sunt fără putință de tăgadă, nu pot fi puse sub semnul întrebării, ci la motivații. Mă chinuie motivele pentru care oamenii fac ceea ce fac, căci mi-e imposibil să înțeleg de ce s-ar coborî cineva într-atât să facă lucruri așa de urâte fără niciun folos... Nici măcar vanitatea, căci nu-i ajută, până la urmă, cu nimic.... sunt prea insignifiantă pe scena publică și nu contez pentru nimeni, în afară de mama și de câțiva prieteni...
Poate și pentru că am tendința să-i înzestrez pe oameni cu niște calități pe care ar trebui să le aibă ei în raport cu o anumită condiție pe care o au sau o pretind și nu-i disprețuiesc niciodată a priori, cum o fac destui. Mă situez față de ei ca și cum mi-ar fi mereu superiori, deși moral cred că destul de rar îmi sunt, pentru că o superioritate a șmecheriei, a egoismului îngust, a nepăsării față de ceilalți nu e superioritate, dimpotrivă. Cel puțin eu nu o voi recunoaște niciodată drept superioritate.
Nu pot să iau cinismul și lipsa de scrupule drept valori demne de împropriat, oricât de la modă ar fi ele acum, oricât de multe beneficii ar aduce... Nu pot, cred că e în mine o atare încăpățânare care nu se poate adapta acestui soi de comportamente pe care le disprețuiesc profund. Și nu pentru că m-aș considera eu fără pată, superioară, cum îmi reproșează prietena mea, ci din alte rațiuni: poate pentru că am avut, cândva, cel puțin, o idee foarte clară despre repere morale, poate că am o judecată mai conservatoare sau mai orgolioasă, poate un fel mai puțin egoist de a vedea lucrurile... Nu știu, dar nu pot să adopt tiparele celorlalți doar pentru că ele aduc foloase imediate și palpabile, nu atâta timp cât, odată, am avut de suferit din pricina lor...
Am încercat să fac lucruri în care nu am crezut niciodată, lucruri pe care le-am considerat mereu greșite și s-a dovedit o eroare fundamentală. Adică am eșuat lamentabil, cu consecințe inimaginabil de dureroase, pentru totdeauna, sunt sigură... Chiar dacă le-am făcut fără intenții rele, chiar dacă am avut, ca motivație, nu circumstanță atenuantă - nu prea cred în așa ceva, nimic nu atenuează un rău, nimic nu face ca negrul să devină vreodată mai puțin negru dacă el așa e - iubirea...  Adică, să fiu foarte clară: le-am făcut din iubirea aceea căreia nu i te poți împotrivi, care te face să crezi că ai dreptul să încerci, că poate, poate ți se iartă și greșelile...
Mda!... Iubirea... sau slăbiciunea, în ultima vreme parcă sunt din ce în ce mai mult similare. Căci atunci când iubești ești vulnerabil, ești șubred și transparent, ca un bibelou de sticlă, ca și cum ești în iminent pericol să te spargi la orice mișcare bruscă, neprevăzută, brutală, neatentă...
Iubirea asta de care râd toți, în care nu mai are încredere mai nimeni, pe care nimeni n-o mai crede verosimilă în zilele acestea de cinică și pragmatică viețuire... Pe care, dacă te încăpățânezi s-o mai crezi posibilă, nu ai parte decât de amărăciunea constatării că e o himeră inaccesibilă...
Și totuși, nu cred că nu există iubire atât timp cât eu o pot simți. Nu voi crede niciodată că oamenii nu sunt capabili să iubească, nu mă va convinge asta nimeni și nimic pe lume, chiar de mă vor îngenunchea, probabil, întâmplările prin care-am trecut și prin care-mi va mai fi dat să trec, până la sfârșit. Char dacă oamenii se vor înverșuna să nu mă iubească niciodată - nici n-ar fi o surpriză, doar asta am trăit până acum...  Pot crede și accepta doar că nu mă iubesc pe mine, nu și că nu pot iubi în general. Asta e o realitate cu care m-am învățat, că nu-mi este dată mie iubirea. Dar restul?
Pot crede doar că oamenii mint când îmi vor spune mie că mă iubesc, asta pot s-o cred, doar asta am trăit în ultima vreme, doar asta, se pare... Dar nu voi înceta să cred că alții pot fi iubiți și că și ei, la rândul lor, pot iubi.
Ce nu voi înțelege și cred că nici accepta vreodată și-am să mă tot mir e cum pot minți și de ce mint oamenii?  Asta niciodată n-am înțeles-o. Nici n-o înțeleg...
Cred că întrebările la care nu am nici acum răspuns pe care să-l pot înțelege și accepta mă vor bântui ani în șir de-acum înainte. Fără leac, căci nu, nu cred că timpul rezolvă nimic!
Niciodată n-o face, doar oamenii o fac. Timpul doar trece, dar inima care resimte acut, dur nenorocirile, nu se vindecă niciodată de la sine, doar pentru că îmbătrânește, ci prin alți oameni, prin alte întâmplări minunate, menite să șteargă orice urmă, să spele orice pată, să vindece orice rană, să înnoiască orice ....
Altfel, pentru mine, timpul nu e decât o amarnică fatalitate.
Nu mă pot amăgi cu nimic, nu-mi pot păcăli cu nimic luciditatea amară. Deși am fost, de atâtea ori, amăgită de ce e în jur... Paradox banal, nu? Pentru că am crezut, cu toată puterea ființei mele, că oamenii trebuie să fie și altfel decât urâți, murdari pe dinăuntru, mincinoși, egoiști, lași... Am crezut și am sperat că ei sunt cum spun că sunt. Ei, mincinoșii, ei, lașii. Am crezut și mi-am lăsat inima pe mâna unor oameni așa, doar pentru că i-am crezut, pentru că n-am fost în stare să-i bănuiesc, să-i jignesc bănuindu-i că n-ar fi sinceri, că n-ar fi adevărați. Și i-am mai și iubit... Doamne, ce i-am mai iubit! Așa de mult că mă doare că trebuie acum să-i văd așa: mincinoși, lași, mici... nedemni...
O greșeală, spun toți. Da, a fost, s-a demonstrat... Constatare amară, care nu-mi folosește, oricum, la nimic, căci îi iubesc și acum, în ciuda a tot ce-au făcut.... atrocități, de-a dreptul...
De ce continui să-i iubesc? De ce i-am iubit? De ce nu i-am văzut așa cum s-au dovedit că sunt? Nu știu, nu înțeleg, iar asta doare teribil și-mi năucește și mai tare stima de propria persoană.... Oricum, atunci n-am putut face altfel, acum nu pot și, probabil, n-am să pot face altfel nici în viitor. Nu am în vene serul neîncrederii, nu știu de ce, dar nu-l am. Sunt mereu o femeie naivă, fără să fiu naivă deloc?...
Probabil mă comport doar mereu ca o femeie proastă, fără să fiu, de fapt, chiar atât de proastă... sau, cel puțin, nu la fel de proastă precum mulți dintre cei pe care-i știu....
Căci, repet, viclenia, ipocrizia, oportunismul nu le pot considera forme de manifestare ale vreunei inteligențe. Pentru mine, inteligența trebuie să aibă, neapărat, măcar o rămășiță de noblețe, ca să pot s-o recunosc drept inteligență, altfel nu e decât ... altceva... indefinibil deocamdată, și pe care nu-l respect. Și, dacă nu-l respect, nu-l pot considera dezirabil și nici nu-l invidiez la cineva. Atât.
Nu m-am schimbat. M-a nenorocit, cred că pot spune asta fără să simt că folosesc cuvinte mari, eroarea de a-i crede și pe ceilalți croiți pe măsura sufletului meu, dar nu știu să fiu altfel... Nu știu cum voi fi altfel, deși poate că mi-ar fi mult mai bine...
Se târăsc spre final zilele acestui martie ingrat, și nenorocit și blestemat... Îmi cârpesc inima și-o resuscitez zilnic cum nu-și poate imagina cineva. Îi trasez zilnic alte tipare cu creta speranțelor și mă străduiesc să nu depășesc marginile fragile, ca să nu clachez. Mă lupt pentru supraviețuire interioară cu toate armele pe care le am. E o trudă care mă seacă de energie și mă umilește. Zi de zi. Dar nu am alegere, căci iubesc viața asta cu patimă și o să mă străduiesc să-i cer la nesfârșit tot ce îmi poate da. Pentru că merit, pentru că de asta mi-a fost dată, s-o trăiesc frumos. Și caut să întrezăresc frumosul chiar și-n noroaiele inimilor celor care m-au dezamăgit arâtându-și-le așa cum sunt, nu cum spuneau că sunt... Și nu cred că sunt cu nimic mai bună decât alții, ci sunt doar un om, biet om rănit, care se înverșunează să nu-și piardă speranța de tot. 

”Fericirea e o pasăre,
Dar nu o pasare ca oricare alta,
Ci o pasăre plăsmuită din pulbere de aur.
Pasărea aceasta
Vine de undeva, de departe,
Vine și ti se așază pe umăr,
Pe umarul stâng,
Desupra inimii
Ți se așază pasărea fericirii.

N-o vezi,
O simti numai.
Iar dacă vrei s-o prinzi,
Nu poți s-o prinzi
Nici cu mâna,
Nici cu lațul,
Cu niciun fel de capcană
Nu poți s-o prinzi.

Uneori pasărea fericirii
Iți stă pe umăr mai mult,
Alteori mai puțin.
Și când îi vine să plece, pleacă,
Zboară, și se pierde în văzduh,
Poate chiar se topește în văzduh.
Nu știe nimeni,
NIMENI,
Nimeni nu știe
De unde vine pasărea fericirii,
Încotro pleacă pasărea fericirii.”

ZAHARIA STANCU- FERICIREA

Vin lumini

E Ziua Internațională a fericirii. Adică trebuie, musai, să fiu fericită. Și sunt, pentru că inima mea e capabilă să iubească, fără rezerve, fără resentimente. Așa că trebuie să am motive. 

Vin din cer lumini, cu parfum de zarzări și corole de flori. Vin pe raze de soare primăvăratic și voios.
S-or deschide alte drumuri, s-or înnoi speranțele, s-or duce amăgirile și tristețile. Or veni și răspunsurile, or trece toate. 

S-o face liniște, s-or duce, odată cu ultimele zăpezi, ultimele urme ale nedumeririlor. 

Am  făcut ordine în lucruri, în haine, am aruncat tot ce e vechi, tot ce e balast, tot ce e inutil și urât. Din dulapuri și din amintire. 

Și afară e soare. Și au înflorit pomii, și e primăvară. Pe fiecare inimă coboară boarea alinătoare a primăverii. Mulțumesc, Doamne! 

otrava...

Zi de zi acumulez stupefacții și dureri. Și dezamăgiri de la oameni. De la oamenii care mi-au fost apropiați, de la oamenii pe care i-am iubit, care-au ocupat un loc important în viața mea. Probabil ca să învăț lecții. Altele. Mai dureroase, mai amare. 

Azi un om pe care l-am considerat ani de-a rândul prietenul meu bun m-a jignit crunt, batjocorindu-mi tot ce am avut mai scump pe lume: memoria părintelui meu. Care nu mai este. Și pe care nu l-a cunoscut. Și care e pentru mine de neatins. Pentru că a fost părintele meu, pentru că l-am iubit, pentru că m-a iubit nespus!!! Și pentru că nu înțeleg, așa ceva nu!...
Mie oamenii am învățat că pot să-mi facă aproape orice, mă pot călca în picioare, mă pot minți, mă pot dezamăgi, mă pot părăsi fără explicații, mă pot disprețui... E dreptul lor, chiar dacă nu am înțeles de multe ori de ce.... Dar să lovești intenționat, repetitiv, în locul vulnerabil veșnic din inimă pentru că e gol prin mutarea la stele a unui părinte, nu se poate face cuiva care e prietenul tău. Nu pentru niște fleacuri, nu pentru.... absolut nimic în lume. Decât dacă tu nu i-ai fost niciodată, cu adevărat, prieten. Și azi am înțeles, cu stupefacție dureroasă, asta: că m-am înșelat grav în privința oamenilor pe care i-am lăsat să-mi intre în suflet și pe care i-am respectat și i-am crezut buni, deosebiți, prieteni... Și-am plâns cu amar... Ca și cum aș fi gustat otravă, ca și cum aș fi simțit gustul ucigător al răutății din cei din jur.
”Nimic nu e mai amar ca otrava prieteniei false.”- mi-amintesc niște vorbe ale lui Emil Gârleanu. Cumva, azi am simțit din nou amărăciunea de fiere și venin a răului, dar din gura unui prieten a fost ca o palmă peste suflet. Care să mă trezească la realitate, Care să mă facă să nu mai cred în oameni niciodată. În niciun fel de oameni.
Zilele acestea de martie care, parcă, nu se mai sfârșesc, Doamne, nu se mai sfârșesc!

Ceva ca rugăciunea

”Nu știu ce am,
Că nu dorm când dorm.
Nu știu ce am,
Că nu sunt treaz,
Când stau de veghe.

Nu știu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Când merg.

Nu știu ce am,
Că stând pe loc
Sunt, hăt, departe.

Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Și cu ce fel de salivă
Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?

De nu știu ce am
Că exist,
Nu știu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe tine.”

Marin Sorescu

Poate primăvara...

Azi cred c-a venit primăvara. O cred, căci parcă mi-o spun toate, în ciuda vremii câinoase de afară, în ciuda nu știu cărei eclipse ce aduse catastrofe inimaginabile în inimă, în ciuda tuturor evidențelor iernatice din suflet. A venit primăvara și nu mai pleacă. O vreme, măcar. 

Vor izbucni cu violență mugurii fragezi din crengi, vor înflori zarzării toți, și cireșii și toți copacii pământului. Și toate florile. Și va fi miros de zambile, de frezii, de verde crud al vieții ce-și cere cu insistență drepturile. Și va fi bine, până la urmă.

Se vor vindeca, încet-încet, cumplitele răni ale iernii ce trecu, se vor usca toate urmele de lacrimi și se vor duce cu ele toate zilele negre și pustii. 

Vor fi iarăși păsări perechi pe cer și-n ramuri de copaci gățiți de sărbătoare, cu pretenția de miri, vor fi iarăși amurguri roșiatice și vor crește din nou aripi în locul cioturilor arse de  pe umeri, vor veni din nou speranțele să ne bată la porțile inimii... 

Vom renaște, odată cu pământul, cu iarba, cu mlădițele fragede ce ies dintre bulgării de moarte și îngheț, vom reînvăța respirarea fără chin, fără vinovăție, ca și până acum, când aerul inhalat simțeam că ne-ar distruge plămânii cu greutatea lui... 

Vă veni și somnul liniștitor în dosul pleoapelor încercănate, va străluci din nou soarele cu alte fulgurante iluzii în fereastră și în lume, luminând ținutul umbrelor și-al pustietății. Și poate voi uita, încet, silnic, poate voi uita minciuna, abjecția, micimea...

„Lacrimile vin din topirea gheţurilor sufleteşti. Celor care plâng, îngerii le sunt aproape.” - Hermann Hesse

Mi-am cumpărat cărți. Și ojă roșie. Și-am fost siderată de româna președintelui, bizară și ambiguă, dar tocmai mi-am amintit că președintele nu e român. Cică: ”Onorată asistență, sunt foarte bucuros și foarte mișcat că pot să fiu în această seara în mijlocul dumneavoastră. Soția mea Carmen și cu mine ne-am gândit de multe ori, în viața noastră anterioară, cum ar fi să venim la Ierusalim. Și iată, am venit într-o poziție care mă face să stau în fața dumneavoastră.” 

Încă mă străduiesc să-nțeleg de ce, d efiecare dată, ne reamintește că numele soției sale este Carmen. Se teme cumva c-am uitat? Crede c-ar fi posibil să uităm? 

Am ascultat muzică, vocea divină a lui Kaufamn, a Ruxandrei Donose, am corectat lucrări, am zâmbit. Așa, printre amărăciuni. Asta înseamnă c-a fost o zi mai bună. Mulțumesc, Doamne! 

fantezie

Virginia Zeani live 1965 in Madama Butterfly (Complete) (Barcelona)

Asta da sărbătoare!!!!

Un compliment frumos tare pe ziua de azi: ” Dacă nu există cineva care să vă aprecieze și să vă iubească, îmi revine mie superba sarcină... eh... asta e, când ai noroc, ai!..” Mulțumesc, Roberto, mi-ai adus zâmbetul! 

Tudor Gheorghe - Uitarea (versuri Marin Sorescu)

Un poet se iubește la prezent continuu. Un asemenea poet genial se iubește dincolo de moarte, de tot. Mereu, fără putință de nu. Necondiționat. Marin Sorescu.

Când pierd pe câte cineva, oamenii simpli jelesc. Nu și oamenii civilizați, ei nu mai jelesc nimic, că e rușine să fii slab, să te arăți slab. Obișnuiesc să sufere altfel, mai pudic, căci trebuie să te arăți puternic cu orice chip. Nu neapărat să și fii, ci doar să nu creadă lumea că nu ești.
Eu sunt un copil de la țară. Și NU sunt puternică. Și la capitolul cu ce crede lumea... ce mai contează?
La țară, femeile jelesc. Își jelesc morții în cuvinte simple, ca și cum le-ar vorbi lor, ca și cum le-ar auzi. E un fel de a nu le fi rușine să spună că sunt slabe. Și de a-și exprima durerea. Și iubirea. Și durerea. Și iar iubirea. Și iar durerea, și iar... și iar... Și jelesc. Că nu pot altfel. Ca să se mai ostoiească, să se mai aline, să... ce știu eu? Nu știu nimic....
Mi-am jelit tatăl în tăcere, dar am plâns cu furie, cu deznădejde, cu mâinile în pământul ăla ars de soare de pe mormântul lui săptămâni în șir. Fugeam de lume și mergeam la cimitir... nici nu știu de ce, poate ca să mă încredințez că e adevărat, căci nu puteam să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai e. Că s-a putut întâmpla așa ceva, așa o nenorocire, așa o nedreptate... Și era așa de dureroasă absența, că mă nimicea. N-am vorbit despre asta niciodată, nimănui... ce era de spus? Doar plângeam, un copil singur fără părinte la căpătâiul unui mort iubit și căruia nu i-am spus niciodată că l-am iubit.... Dar așa, plângând, simțeam că mă aude și știe. Și cred și acum că a știut tot timpul, căci nu cred nicio clipă că era în groapa aia, ci lângă mine, cu sufletul, așa cum a fost mereu. Și cum cred că știe și acum, cred că știe... Și, deși nu-i spuneam în gândul meu nimic ce nu știa oricum, îmi plângeam lacrimile în vara aia neagră, la căpătâiul lui, printre furnici, aprinzând o lumânare, că nu puteam altfel...
Dezamăgirile mari nu presupun neapărat moartea fizică, pentru că sufletul n-are chip, nici trup, nici loc, să-l vezi că nu mai e sau că i s-a întâmplat o... ceva.... El doar... se simte, în tot felul de... feluri... 

Când e făcut țăndări, nu prea știi ce să-i faci. Nu-i aprinzi nicio lumină, nu te-așezi în genunchi, cu vorbele rugăciunii, nu poți face nimic. Taci cu lacrimi. Pentru stupefacție dureroasă nu există vorbe și nici nu se înfiripă vreo litanie, căci vorbele nu pot să... Stai pe marginea canapelei și te uiți... Minute în șir, ore... Așa, la cotoarele cărților, la desenele florilor din perdea, la literele care-ți joacă în fața ochilor, printre lacrimi, la... la un capac de sticlă de apă, negru, de lângă piciorul mesei... Așa... De-aia i le împrumuți pe-ale lui:  

”Vindecă-mă, suflete!
Vin-acasă, suflete!
Adu leacuri, suflete!”
Tudor Arghezi

Ușurătăți

Tocmai citii ceva din Pascal, nu c-aș fi cine știe ce intelectuală, dar asta chiar mi-a rămas în minte. Cică: ”Toată rațiunea noastră cedează în fața sentimentelor.” E-te, na! Ce mai descoperire! De parcă n-aș fi știut pe propria-mi piele, mai trebuia să mi-o spună Pascal. 

M-am uitat în oglindă azi după multe zile. Am văzut imaginea unei femei tinere și frumoase, îmbrăcate elegant, dar fără ostentație. Și fără zâmbet.  Am fost elegantă și frumoasă și am văzut în ochii trecătorilor, taximetriștilor, colegilor bărbați care mi-au făcut complimente și-n invidia unor colege. Și-am avut și alte confirmări, căci știu cine sunt și ce pot. Mi-am făcut meseria cu drag, deși încă mă mai necăjește răceala și nu mă ajută vocea. Le-am vorbit copiilor blând, le-am explicat cum am putut mai bine și am simțit că mă iubesc și mă respectă. Și știu bine de ce, n-o fac pe ipocrita și pe modesta, căci nu cred că modestia este egală cu ipocrizia. Și n-am reușit, cu nimic, să mă mint, să mă consider o femeie oarecare, o insignifiantă, căci știu că nu sunt.
Sunt omul care ar face orice să nu-i dezamăgească pe cei care-i sunt dragi, se pune pe sine mai prejos, e dispus oricând să recunoască de-a greșit și să învețe din greșeli, să se corijeze. Sunt omul care vrea să știe cu ce greșește nu doar de dragul de a ști și-apoi a sta cu mâinile-n sân, afirmând filosofic că n-a putut face mai mult, ci pentru a nu mai repeta greșelile care îi nemulțumește pe ceilalți. Eu nu cred că nu se poate să facem mai mult.
Mereu se poate mai mult, atât timp cât există o motivație, cât există un țel bun, cât există un sens frumos, cât timp vrem, din inimă, să facem asta.
Nu renunț niciodată, dacă oamenii mă vor în viețile lor, să le fiu alături. Nu renunț niciodată la ei, nu-i abandonez niciodată. Îi aștept până peste marginile așteptării, îi sper până peste marginile speranței, și-i iert la infinit și-i iubesc mereu. Statornic și dârz. Dar, dacă  știu că nu mă iubesc. că nu mă vor, plec din viețile lor pentru totdeauna. Renunț. Chiar dacă doare mai mult decât pot îndura, chiar dacă mă doare pustiitor, chiar dacă fără ei lumea devine, din nou, fără sens...
Cu ce cuvinte să explic, mai clare și mai lămurite decât lumina din ochii mei când privesc un om în ochi și mă dezgolesc de orice și am curajul să arăt cât de vulnerabilă sunt, de fapt?
Oare e curaj sau doar nesăbuință din partea ta? revine malițios îngerul meu negru, de pe umărul stâng.  Încă nu mi-e foarte clar și nu mi-e ușor să decid de ce parte e adevărul... Deși oamenii mi-au tot arătat că balanța înclină simțitor spre e a doua variantă... Dac-ar fi să mă iau după ultimele... gafe pe care le-ai făcut... chicotește el, draconic, vârându-mi, până la plăsele, cuțitul lucidității în inima-mi sângerândă... Of, afuristule, chiar trebuia să-mi aduci aminte din nou? De parc-ai putea vreo clipă să uiți! îmi șuieră șerpește în ureche și-o șterge, ca să nu-i tăbăcesc și acum pielea cu palmele indignării mele... metaforice...
Da... adevărul e adevăr și nu-l pot ignora și nici nu l-am putut ignora nicio secundă lucidă dureros.  țin doar pentru mine... și Dumnezeu...
M-am tot explicat și m-am vrut înțeleasă, căci am o imensă nevoie să fiu înțeleasă corect. Și prețuită.  În ciuda tuturor imperfecțiunilor mele și-a sincerității ăsteia greu acceptabile de sufletele croite după un alt tipar... Poate, uneori, prea strâmt pentru mine... în care n-am niciodată loc... nici măcar un locșor...
Paradoxal, de ce m-am explicat mai mult, mai mult m-am complicat, cred, căci oamenilor nu le place să înțeleagă, nu le place să creadă în astfel de existențe fără fardul obligatoriu.

Mă străduiesc silnic, de când mă știu, să înțeleg de ce reacționează oamenii cumva sau în alt fel. Ca să-mi dau motive să-i tolerez când nu sunt de acord cu ei, să nu-i condamn așa lesne, căci e simplu să condamni, să judeci, să nu găsești scuze. Așa mi-e ușor să-i iubesc sau, măcar, când nu pot - și nu pot mereu, recunosc cu rușine - să nu-i resping prea categoric. Fug doar de proști, dar fug benign, fără să-i urăsc, ca o măsură de precauție pentru plictiseală, căci nimic nu e mai grav decât să te plictisești de oameni.
Doamne, cât de plictisitoare voi fi fiind pentru mulți oameni, de fug așa de mulți de mine!... Cine-știe, poate că ăsta e răspunsul... Era ușor, cred, dar nu l-am găsit... Ca-n proverbul ăla... că nu vezi pădurea din cauza... copacilor... propriilor copaci: ai mândriei, ai egoismului, ai egocentrismului, ai autosuficienței... și câți or mai fi fiind, că oi avea destui...

Mi-am luat lângă mine un remediu sigur împotriva nefericirii: Război și pace. Mă reîntâlnesc cu Prințul Andrei, cu luciditatea lui orgolioasă și cu sufletul lui ars de viață. Am alături o cană de theraflu, remediu pentru febra cu care mă lupt de două zile, poate mai târziu, de-oi birui-o, oi asculta și-un fragment din Cavalleria rusticana cu vocea lui Kaufmann ca dintr-o altă lume, mai bună, dumnezeiască...
Poate muzica minunată, razele soarelui prin ferestre să mai îmblânzească puțin din ce s-a adunat... spinii din inimă adunați în ultimele zile care nu-mi dau pace și nu mă lasă să dorm și nici să respir, căci nu doar răceala nu mă lasă să respir, asta-i sigur.
N-am chef de siropuri, am doar nevoie de certitudinea că exist în gândurile unui om, singura certitudine pe care n-o am, ba dimpotrivă!, o am pe cealaltă, neagră, că toate corăbiile speranțelor mele s-au înecat. Și mi-e atât de necesară alinarea muzicii sau a cărților acum, când viața mi-a dovedit că nu știu nimic nici despre mine, nici despre ea, nici despre ziua de mâine! 

Există perspective dureroase, atât pentru ziua de azi, cât și pentru cele ce vor urma, mă tem de ele ca de niște răni. Răni ce știu că se vor vindeca greu, că vor provoca suferință și îmi vor răpi chiar și zâmbetul de circumstanță, cu care fac față lumii.
Nu știu acum cum o să mai fac față, Doamne, chiar nu știu... Și mă tem.

Prințul meu, în fața perspectivei morții iminente, se teme. După ce se trezește și realizează că e încă viu, în chinuri cumplite, nu înțelege de ce ne agățăm așa de tare de viața asta care ne scapă mereu din mâini. Și realizează că ”a fost ceva în viaţa asta ce n-am putut eu înţelege şi nici nu înţeleg." Nici eu, prințe Andrei. Nu înțeleg ce trebuia să fac să fie bine. Nu înțeleg ce trebuia să fac și cum să mă port ca să fie altfel viața asta, să fie cum trebuie... Nu înțeleg ce greșesc mereu, nu înțeleg de ce, nu înțeleg cum să fac să schimb ceva... nimic nu mai înțeleg azi, de la o vreme...
Poate de-asta mi-a plăcut așa de mult personajul ăsta atât de viu, atât de frumos, atât de orgolios și de umil om, până la urmă: că se chinuie să înțeleagă. Că nu poate trăi așa, pur și simplu, fără să-și pună întrebări, fără să încerce să înțeleagă... Să găsească tuturor lucrurilor un rost, chiar și celor absurde... Că nu poate altfel, nu poate să treacă prin viață fără să se atașeze cu patimă de ea... Că seamănă așa de mult, uneori, cu mine...

”Unde s-o fi tipărind viaţa asta a mea, că e plină de greşeli inadmisibile...”

Pentru că azi, Marin Sorescu, poetul inimii mele, simt că a scris poezie cu vorbele inimii mele.  Mulțumesc!

”Nu mi-e rău ca să-mi fie bine,

Mi-e rău ca să-mi fie și mai rău.

Ca marea cu valuri verzi înșelătoare,

Nici durerii nu-i poți ghici fundul.

Fac scufundări în durerea pură -

Esență de țipăt și disperare -

și mă întorc la suprafața vânăt

Ca un scafandru care și-a pierdut

Rezervorul de oxigen.

Mă rog de împăratul peștilor

Să-mi trimită un rechin de treabă

Să-mi taie calea.”

Marin Sorescu - Durere pură

Și-n pălărie... niciun iepure...

Așteptând-o pe Flavi, am citit câteva rânduri din Paler - pe care-l iubesc- ,  am vorbit la telefon cu Mino și cu Den și-acum scriu, la o masă acoperită de cărți și teste de română, lângă două cești cu rămășițe de ceai și de cafea. 

Fac bilanțul zilei de azi, amară ca și celelalte din săptămână, deși m-a vizitat un vechi prieten și-am stat la taclale, deși am prietene bune, deși am muncit cu temei și am făcut multe și bune...

Strâng gânduri umilite de realitățile pe care sunt nevoită să le îndur din prostie, din nesăbuință extremă de care-am fost capabilă și pe care nu cred că voi fi capabilă să mi-o iert vreodată.
Și răscolesc, continuu, neurastenizant, în mintea-mi obosită, după soluții pe care știu dinainte că nu le voi găsi, căci... nu-mi stau în putere. Neputincios și umilit - așa mi s-a cernut sufletul în săptămâna asta amară și deziluzionantă, cum mi-a fost mai teamă că va fi înainte, când ezitam să iau deciziile cele mai greșite pe care le-am luat... Ca o rețetă sigură a dezastrului, pe care mi-am administrat-o singură, cu propriile mele mâini... 

L-am citit pe Paler la 72 de ani. Recunoștea că e un om singur și romantic, ridicol de sensibil și de ezitant. Eu am un pic mai mult de jumătate din vârsta lui și-s de mult așa... Nu știu de ce, ca o fatalitate amară, cu hipersensibilitatea mea simt cum alung ce mi-e mai drag, exact când sufletul meu arde de dorința de a mi-i apropia... Nu știu de ce, ca o ironie amară, totți cei pe care-i iubesc fug de mine... Poate se sperie de prea mult, poate ... nu știu nimic, doar simt dureros și cu o luciditate tăioasă, ca o lovitură de bici în carne... 

Nu știu ce să fac, ce să mai fac, ce să-mi mai fac, nu știu cum să-i mint ca, în loc să fugă dezgustați, să rămână, să mă iubească măcar puțin, măcar puțin... Mă simt ca un iluzionist prost la un bâlci oribil, în care și-a epuizat toate trucurile și nu mai poate scoate niciun iepure din pălărie...
Ironia sorții e că n-am folosit, în viața mea, niciun truc. N-am mințit, n-am ȘTIUT să mint, mi-am purtat sufletul dezgolit, la vedere, în lumea asta în care toți oamenii, aproape, poartă măști la suflete... Oricum, nu are niciun sens să încerc să mai înțeleg, căci nu o s-o fac. Și nici nu cred c-o să mă schimb vreodată, nu cred... n-am să pot... Trebuie să mă obișnuiesc cu asta și să nu mă mai doară... și nu pot. Cel puțin nu încă. 

A venit Flavi și m-a găsit la masă, cu foile de hârtie, albe pe jumătate, în față. M-a întrebat, zâmbind ironic, dacă-mi fac temele și n-am știut ce să-i răspund unei copile de 11 ani... Probabil că da, e tot un fel de temă... a mea pentru mine... Sau poate un subterfugiu ca să uit ce mă doare. Cât mă doare, ce mult mă doare!!!... 

Azi Iulian zicea că înțelege exact ce scriu. Că mă înțelege. Hmm... Oare chiar înțelege? Nici nu știu sigur dacă aș vrea - la ce mă ajută? E de mult prea târziu ca să mai înțeleagă ceva.
De fapt, nu scriu pentru nimeni, ci doar ca să uit, câteva zeci de minute, de cum e să nu poți face nimic, de mult ce te doare... Și-atât de multe dor, că nu știi pe care să le-alegi întâi... și nimeni, absolut nimeni, nu te poate ajuta cu nimic.

Nu pot nici eu să m-ajut. Nu pot nici eu, oricât de mult mi-aș dori-o, să-mi scot inima din piept și s-o calc în picioare, s-o sfârâm sub tălpi, căci așa-s de furioasă pe ea și pe slăbiciunea, pe neputința ei... Poate dacă-aș nimici-o de tot nu m-ar mai durea cu lacrimi, ca acum.
Nu pot nici s-o schimb cu alta mai bună, nici s-o repar, în vreun fel, ca pe-o mașinărie stricată, care s-a dovedit că nu mi-e bună de nimic, doar e-o povară care-mi îngreunează existența asta plină de nevoințe... Ca o piatră de moară care-mi ticăie chinuitor în piept, ca un blestem pe care-l duc cu mine palpitând, vie și sângerândă, dureroasă și de toată jena...

Ticăie telefonul... Îmi scrie Andrei și-mi urează ”noapte bună”. Îmi bucură cuvintele lui simple și fără punctuație hârbul ăsta de inimă din piept, care încă mai simte. Și-l simt cel mai sincer și mi-e, din cauza asta, cel mai drag. Și, de dragul lor, în seara asta în ochii mei nu o să mai las nicio lacrimă.
Ia, să vedem, poți? 

Legal eagles

O seară cu Robert Redford e o seară frumoasă. Legal Eagles pe TVR1. Redford și Debra Winger, un pahar de vin, ciocolată și delectare de cinefil.

Ochii verzi al Debrei Winger- o actriță mediocră, fie vorba-ntre noi, dar care, pusă în valoare de Redford, face o partitură interesantă- o combinație de ingenuă și pedantă avocată iconică a anilor 80. Un cuplu cu ceva farmec, reiterând, probabil, ceva din irezistibilul perechii Redford- Jane Fonda din Desculț în parc, o bijuterie  a cărei prospețime nu se perimează, în ciuda trecerii timpului. 

Revenind la Legal Eagles, filmul e din 86, respectă rețeta genului, respectiv o combinație de comedie romantică și film despre justiția americană, despre avocați, procurori și modul în care se fac jocurile pe la ei, destul de romanțat, desigur, dar nu fără substanță. De altfel, Redford n-a prea jucat în filme fără substanță- ăsta chiar cred că e unul dintre cele mai light pe care le-am văzut.  

Funcționează, evident, schema tipică: procurorul imbatabil și avocatul excentric, dar studios, sunt mai întâi adversari, apoi camarazi, sfârșind prin a se implica, irevocabil, într-o poveste de dragoste funny- realistic, cel puțin așa s-a vrut, nu dulceagă. Și nu-i dulceagă deloc, nu suferă nimeni, nu plânge nimeni, nu oftează languros, nu e zahăr și nici roz, ba, dimpotrivă, e destul de prozaică.... adică e cam ca-n viață. Cu glume, cu un gen de seducție mai degrabă intelectual, fără erotism grețos și ostentativ, ci bine dozat, ba chiar... soft... Și cu umor. Bine dozat, inteligent, delicat uneori. Te binedispune și te face să speri. 

L-am revăzut cu plăcere. Câteva detalii mi-au reținut atenția: trimiteri directe în scenariu la ochii albaștri ai lui Redford și zâmbetul de milioane, coafura retro a Debrei, care-i da un aer ei inocent, hainele cu stil - notez în fugă, la propriu și la figurat, căci am remarcat într-o scenă în care Debra chiar fugea spre ceva chestiuni urgente, un palton superb, cu o tăietură splendidă, dar n-am avut răbdare până la final să văd ce casă celebră i-a îmbrăcat - multe picturi și efecte pirotehnice destul de bine realizate pentru anii 80.
În rest, scenariul filmelor polițiste clasice: crime, înscenări, deghizări, urmăriri, seducătoarea care se dovedește, în ciuda excentricității, o  inocentă, oameni de afaceri corupți, evaziune fiscală, procurori ipocriți, care-și văd doar îngustele interese.
Evident, ca-n toate filmele americane, sunt vehiculate și câteva clișee- incultura americanului de rând, care nu se pricepe la artă, dar își face treaba pe bucățica lui ca profesionist- ce zic eu profesionist, woorkaholic- vezi meticulozitatea cu care lucra, cămășile schimbate la birou, sub presiunea termenelor stricte și a șefilor implicați în politică, neînțelegerile dintre foștii soți care nu mai au ce să-și dispute, decât o aparentă supremație în fața copilului, bărbații cu două mâni stângi, care ard chiar și feliile de pâine, dar rezolvă crima, înlătură acuzațiile nedrepte și spulberă orice adversar la bară...
Printre scenela funny- insomniile celor doi, tratate original și tipic, în același timp: femeile mănâncă noaptea tot ce găsesc și se uită la filme siropoase, bărbații tratează insomnia cu aproape orice, de la tentative de distrus ceasuri la plimbări prin casă și chiar la... step în baie,  și discuții despre politica sexuală cu fiică-sa, adolescentă... Ar mai fi multe, dar, ce rost au, dacă nu vezi filmul? Trebuie văzut Redford în acțiune și Debra clipind inocent, în rolul ei de avocată dornică de afirmare și de... romance.  

Ei, una peste alta, un film de duminică, relaxant, și bucuria reîntâlnirii cu Redford, cu privirea aia albastră inconfundabilă și cu zâmbetul irezistibil, pe care eu n-aș rata-o niciodată. Chiar, ce s-o mai fi ales de Debra Winger, stea fulgurantă a anilor 80, de care părea că s-a îndrăgostit nu doar America, ci și lumea?...