Osânda

Deschid televizorul, căci încă nu pot adormi de plină de ce-mi e inima în seara asta, și pe ecran îmi apare chipul cel frumos al lui Amza: ”Nu vă temeți, culcați-vă! Câinii au și ei vise rele... Latră, ce să facă?...” 

E o replică din Osânda, cel mai bun film al lui Nicolaescu. E pe TVR2 în seara asta din nou. 

Am văzut de multe ori filmul, nu cred că-s vorbe mari dacă spun că e o capodoperă. Despre absurd şi sublim, despre dreptul de a rămâne drept, de a muri în picioare.
Mi-aduc aminte, așa, frânturi din viață care mi-au rămas întipărite pe retină și în memoria afectivă... unele tragice, timpurii, uneori - de prea multe ori - atât de greu de suportat... 

Îmi amintesc primii ani trăiți acasă, la ţară, martor la petrecerea dură a existenţei, cu greutăţile ei care n-au nimic poetic în ele... Oamenii pe care i-am cunoscut, care sunt din aceia care trăiesc nenorocirile mult mai des, de ajung să le trateze aproape firesc. Poate de aceea mor mai frumos, dacă o fi ceva frumos în moarte... Cred că înţeleg ceva profund metafizic, deşi habar n-au de asta şi tratează şi moartea cu mai multă demnitate... 

Vălmaşag de gânduri biciuite de amintirea imaginii ochilor lui Amza Pellea de pe ecran, a vorbelor lui simple, care ajung acolo unde trebuie să ajungă și răscolesc alte amintiri, alte imagini... 

Îmi explic, într-un fel confuz şi de neexplicat, de ce sunt aşa cum sunt... suma unor experienţe pe care le-am trăit cu ochii sufletului larg deschişi, într-un sat ca oricare altul, cu părinţi care mi-au arătat prin existenţa lor ce înseamnă adevărurile simple...

Totdeauna l-am iubit pe Amza, l-am iubit în orice, am crezut mereu că a fost de-a dreptul genial, dar în Osânda e un Amza așa de tragic, și demn și de o frustă și sălbatică frumusețe, așa încărunțit, cu privirea dură, neclintită și luminoasă, că nu se poate să nu-l iubești! Fascinaţia talentului. O minune de om, o minune de actor- actorul inimii mele! 

Mă întreb, inevitabil, cum ar fi fost dacă Amza ar fi fost un actor de la Hollywood, dar răspunsul e previzibil, ar fi fost, cu siguranță, o vedetă cu mult deasupra altora. Am și citit că Osânda a fost propunerea României la Oscar în 1977, dar, cum a fost vorba de România... Oricum, nu contează, după Osânda, cuvântul e palid şi sărac, așa e de bun filmul. 

”Mă, fată, ce ți-a venit ție să-ți legi zilele de unul ca mine?” o întreabă Amza pe Ioana Pavelescu, interpreta Ruxandrei, femeia care, de bună voie, alege cu inima, nu cu rațiunea. Alege un om bun, pe Manolache Preda, ostracizatul, dar pe care inima ei l-a văzut și l-a recunoscut bun, în ciuda tuturor. Și crede în el cu tărie,  fără s-o intereseze ce zic ceilalți, ce legi umane sau divine i-ar sta împotrivă, fără să conteze ce crimă ar fi făcut omul ei: ”Și dac-a ucis, ce? Tot omul meu e.” E o eroină. 

O secvenţă magnifică din film: o femeie singură, printr-un ocean nesfârşit de omăt, îndreptându-se, rândunică neagră prin imensul alb, spre bărbatul ei. Devotament stăruitor, până la sacrificiu de sine.

Doi oameni, singuri în faţa cerului, privindu-se în ochi şi strângându-şi mâinile ca un legământ indestructibil- ilustrarea firescului dragostei adevărate, care, şi ea, e simplă şi definitivă. Ca şi viaţa, ca şi moartea... Cam așa... fără vorbe mari, ci gestul şi fapta fără echivoc, determinată de pornirea de nezdruncinat a sufletului...

În seara asta n-am să mai văd filmul până la capăt, căci, deși l-aș tot vedea, sfârșesc totdeauna în lacrimi de prea multă frumusețe. Pentru că finalul ăla, cu Amza căzând, cu cămașa însângerată, ca un martir, prăbușit peste cruce, cu ea în brațe, ciuruit de gloanțe, suduind țărănește destinul :”Grijania ei de lume!” e prea frumos, deși prea trist, prea amar... Ca-n tragedia greacă... Iar corul antic e suplinit de muzica Madrigalului și de ce ne mai rămâne, fiecăruia, prin inimi frumos... Un alt fel de catharsis.

Nu, în seara asta nu mai văd filmul până la capăt, căci nu e-n sufletul meu loc pentru tristețe. 

Alte lecții

Cred că trebuia să mă nasc undeva la Mediterană, printre leandri și flori de portocali, în soarele ăla ucigător, să nu știu ce-i frigul ăsta gri oțelit, în care trebuie să te miști prin oraș în rezolvarea unor corvezi proletare: plata facturilor, deplasări ici și colo, stat la cozi, inhalat izul oamenilor certați cu apa și săpunul... 

Că sunt blondă și că mă percep oamenii așa, mă minunez mereu! Unii îmi fac complimente, ba chiar avansuri nerușinate - azi, de pildă, ieșind de la compania de telefonie mobilă, unde-am fost să plătesc abonamentul, m-am trezit urmărită pe stradă de-un individ care fusese înaintea mea la coadă la ghișeu și care-mi tot zâmbise, încercând să intre cumva în vorbă. N-am răspuns, evident, dar a fost la fel de evident c-am observat ce voia. Surpriza a fost să constat că individul nu s-a mulțumit să încerce, ci a perseverat. M-a abordat pe stradă, făcând pe spiritualul zgomotos, deși fără să fie neapărat intolerabil mitocan: m-a invitat să trec pe zebră, ca și când ar fi fost a lui, cu un gest larg, în văzul lumii, vorbind tare, gesticulând, lăudându-se că are nu știu ce firmă, nu știu câte abonamente la telefoane și alte baliverne. Iar când eu am zâmbit stupefiată, rușinată parcă de neghiobia lui, prefăcându-mă, așa cum fac de obicei în preajma nebunilor și-a imbecililor, că nu pricep ce vrea, a renunțat și m-a lăsat să trec strada fără a se mai ține după mine. Probabil, ceva din aspectul meu de blondă, deși deloc mai ostentativă azi ca de obicei, l-o fi încurajat, cine știe? mă gândesc, căci altfel nu-mi explic de ce am trăit atare experiență, pentru că nu prea mi s-a întâmplat să fiu abordată pe stradă de tâmpiți... Habar n-am dacă nu-s suficient de atractivă pentru de-alde de-ăștia sau ceva din atitudinea mea nu îi stimulează... habar n-am, cert e că atitudinea mea rezervată l-a liniștit instantaneu pe urmăritorul de la vodafone și am scăpat de teroare. Ce să-mi fac, cred că n-am vocație de femeie fatală, îmi zic în gând și mă resemnez să exist și așa anonimă și fără sex appeal cum mă simt azi, când mă așteaptă un vraf de teze de corectat și n-am nicio clipă aerul de divă în pijamale și cu ochelarii pe nas.
De fapt, m-am bucurat nu doar că am scăpat de urmăritorul prea vesel și exagerat de locvace de pe trotuar, ci pentru că mi-e jenă să constat cât de penibili sunt, uneori, bărbații. Bărbații de joasă speță, bărbații proști. Mi se pare insuportabil să trăiești conștientizându-te așa de ridicol... Mereu mi-a fost teamă de ridicol și mi-e rușine și de rușinea pe care-ar trebui s-o simtă alții când fac lucruri penibile...

Mereu am urât bărbații mici, care nu m-au lăsat să-i respect, să-i privesc cu admirație. Am urât bărbații care nu mi-au lăsat posibilitatea de a-i considera mai deștepți decât mine, căci știu bine că n-am să mai pot iubi niciodată un bărbat mai prost, inferior mie din punctul acesta de vedere. Nu după episodul deziluzionantului meu mariaj, în care-am crezut că se va putea și-așa, vor funcționa lucrurile, nu contează diferența vizibilă de nivel... intelectual... Ba contează, al naibii contează!
Vorbeam mai devreme cu Den, prietena mea, despre atitudinea dezinhibată a unora dintre femeile pe care le cunoaștem, care, deși nu-s nici inteligente, nici frumoase, nici discrete, nici elegante, ci doar ieftine și vulgare, zicem noi conservatoarele de profesoare ”care suntem”, obțin de la bărbați tot ceea ce vor. Fără să se teamă vreo secundă c-ar putea să pară în ochii lor penibile, așa cum le socotim noi, ba chiar cu vârf și-ndesat!
Den spunea că avem de luat lecții de viață, dar mie mi-e imposibil să accept asemenea ipoteză, chiar și cu titlu de amuzament trecător, de câteva minute, în seara zilei acesteia care m-a mâhnit profund. Chiar și numai  ca să alung gândurile negre, care nu-mi dau pace, de când am aflat vești negre despre oameni cu semnificație în viața mea... 

Mă gândesc la prietenul nostru care va trece mâine printr-o operație grea, care, poate, urmează să fie doar începutul unei bătălii inegale cu boala necruțătoare... Mă gândesc la prietena mea, iubita lui, care udă perna de lacrimi de teamă pentru viața lui, de durere pentru viitorul lor, pentru tot ceea ce e nedrept în viețile lor de oameni tineri, puși în situația de-a se confrunta cu nenorocirile... Mă gândesc la el că e un om bun, și blând, și optimist și modest, răbdător în necazuri, tolerant cu răutățile, îngăduitor cu slăbiciunile proștilor, conciliant și cu umor bonom.  Și mi-e tare ciudă că i se întâmplă asta, mi-e tare ciudă, mi-e tare ciudă... 

Mă gândesc la un om pe care-l respect enorm, care, cândva, mi-a salvat viața mie însămi și care azi trece prin clipe grele... Mă gândesc și-mi amintesc, ca și cum ar fi fost ieri, teama mea de-atunci, lipsa de rezolvare a situației cu care mă confruntam, disperarea, ciuda, lacrimile și revolta... Toate, toate pe umerii fragili ai unei femei tinere, pline de visuri la o viață frumoasă, care-și vedea distruse toate speranțele de un diagnostic venit ca o ironie ciudată, ca și cum viața s-ar fi străduit să o facă să înțeleagă că nu-i este dat să se bucure de normalitate, de dragoste, de familie, de nimic... 

Și viața de azi o datorez bunătății acestui om care, deși nu mă văzuse decât o dată sau de două ori până atunci, fără să mă cunoască aproape deloc, decât din poveștile unui soț disperat, speriat și el, că i se stricase jucăria frumoasă și delicată, cu care nu se mai sătura să se laude tuturor, omul acesta ”mare” n-a rămas indiferent la suferința unuia mai mic decât el și a făcut tot ce i-a stat în putință, cu puterea vremelnică de care dispunea atunci, să trăiesc și să-mi recapăt, în măsura posibilităților, sănătatea. Și nu vor fi pentru mine cuvinte suficiente să-i mulțumesc și să-l consider unul dintre cei mai buni și mai generoși oameni pe care i-am cunoscut. Și să mă rog pentru el, ca Dumnezeu să-i răsplătească, mai ales acum în ceas de năpastă, pentru binele dezinteresat pe care i l-a făcut mamei mele, care azi mai are încă pe lume copil.  

Sunt grele lecțiile pe care ni le dă viața. Sănătatea și fericirea sunt trecătoare, puterea și poziția socială la fel. Prietenii te părăsesc deseori, mâna pe care-ai hrănit-o te înjunghie, oamenii pe care nu i-ai lăsat să moară nu te lasă, la rându-le, să trăiești, cei pentru care ți-ai fi dat cândva și viața ajung să-ți fie azi niște străini...  Nu mai judec, de la o vreme, așa de aspru, pe nimeni. Nici pe mine încerc să nu mă mai judec, deși cu mine însămi n-a fost și nu va fi judecător mai aspru pe pământ decât mine. Doar că mie nu-mi prea iese... cu mine nu prea funcționează toleranța mea proverbială... Sau poate și asta nu e decât o iluzie?... Sunt atât de omenește și de stupid om, deci supus greșelilor de tot felul, atât de jalnic și de umil om, încât nimic din tot ce-i omenesc nu-mi mai este străin... 

Se încheie o zi tristă și neproductivă. O zi cu amărăciuni multe, cu deziluzii pe care-a trebuit să le asumi și să le treci pe lista neagră a inimii care n-are, nici de data asta, răspuns pe măsură în cealaltă inimă... O zi cu certitudinea că nu ești, nici de data asta suficient de important pentru nimeni... Of! Poate că te pripești să te întristezi așa, repede, când nu ai niciun semn de la omul care ți-a ajuns așa de repede drag și ocupă, periculos de repede, toate gândurile,  poate, din pricina atâtor dezamăgiri, nu mai poți avea totală încredere în cineva și cazi din speranță prea repede....

Poate că e prea devreme, poate că toate astea vin în timp, poate că trebuie să dovedești că meriți, poate că trebuie să câștigi pas cu pas încrederea, prețuirea, poate că trebuie să ai răbdare și să te mulțumești cu puțin, cu prea puțin, așa neînsemnată și umilă cum ești, poate că doar ți se pare că meriți ... Ei, în definitiv, cine știe?... Nu ești decât o femeie singură, și vulnerabilă și dezarmată că nu a putut să-și ascundă pornirile inimii, care nu știe să mintă și să se poarte precum cochetele colege despre care vorbeai cu Den azi.
În mod sigur, nu vei ști niciodată să fii ca ele, nu vei avea niciodată siguranța, nonșalanța, nepăsarea, impertinența și egoismul unor astfel de femei, care câștigă inimile bărbaților din jurul lor și au tot ce-și doresc, căci în vene îți curge un altfel de sânge, la tine în suflet nu se poartă niciun fel de fard, surogatele nu se vând la preț de tezaur.  

Poate toate astea, poate ești doar un copil mare și speriat de noutatea unei situații copleșitoare de suflet și nu știi cum naiba să-i faci față, să nu ieși și mai ferfenițită...
Uf! Pentru nimic nu mai garantezi că ai răspunsurile corecte. Povara zilei de azi a fost tare greu de îndurat, genele s-au plecat îndelung peste ochii prea triști și-ai luptat cu un soi de dureroase certitudini, pe care le știi de mai demult, dar le voiai năruite pentru totdeauna...
Dar, cine-știe, poate că n-ai motive să te temi, iar mâine vei zâmbi din nou de un cuvânt bun de la cine ți-e dor, de un semn de prețuire și de confirmări ale speranțelor tale și vei crede că n-a fost degeaba nesăbuința de-a primi din nou în inima ta cu colindul... 

An affair to remember

Cândva, demult, am văzut un film... Un film despre care mi-am dorit să povestesc, un film pe care l-am regăsit în alte filme, un film care a creat el însuși atâtea povești și a avut atâtea cronici minunate, încât n-ar mai fi nimic de spus despre el. Și totuși, despre filme frumoase e mereu câte ceva de spus, de povestit, de iubit, de revăzut. Un film cu Deborah Kerr și cu Cary Grant e un fel de sărbătoare, iar azi mă simt într-o dispoziție sărbătorească, așa că... am sărbătorit, revăzându-l. (Zâmbesc într-o paranteză: mi s-a spus, recent, că am tendința să dau prea multe explicații pentru tot ce fac și că, uneori, nu e cazul să mă tot justific. Probabil că, în spiritul acestei juste observații, n-ar fi cazul să mai explic de ce An affair to remember, dar, ce să-mi fac, năravul din fire n-are lecuire, așa că am făcut un nenecesar preambul. )

Filmul e din 1957, e un remake al unuia asemănător, din 1934 și a avut parte, la rândul lui, de un remake, în 1994, cu Annette Bening și Warren  Beatty, nu mai puțin frumos, dar fără farmecul irezistibil al cuplului Grant & Kerr.
Primul impact emoțional îl are, în buna tradiție a filmelor comerciale hollywood-iene, decorul hibernal citadin, cu Empire State Building profilat pe fundal, peste care cad fonturile roz, în timp ce coloana sonoră, devenită celebră, punctează languros: ”A love affaire is a wondrous thing/ That we'll rejoice in remembering/ Our love was born with our first embrace/ And a page was torn out of time and space... ” Te pregătește, de fapt, pentru o poveste de dragoste romanțioasă, în bunul spirit al sărbătorii Valentine's Day, al inimioarelor și-al dulcegăriilor roz, căci rozul e la americani asociat romance-ului, idilei, kitschului, unui tip de feminitate facilă și accesibilă tuturor imaginațiilor.
Probabil intenția regizorului e atât de ostentativă, încât până și clișeele sunt, și ele, tot roz, la propriu și la figurat: situația, tipologiile de personaje, cocktailul de șampanie...(sic!). E atâta roz încât, pentru elitele sceptice, care se declară sătule de asemenea paradigme de sentimentalism mediocru și aspiră spre straturile mai rarefiate ale unor povești extravagante și cosmopolite, nasul se strâmbă din primele clipe, iar grimasa din dotare parcă încă de când au venit pe lume, se întipărește pe figura plină de superioritate, cu care privesc, condescendent, plebea încă ahtiată de a se mai îmbăta cu asemenea surogate comerciale...
Ei, da, toate obiecțiile pot fi acceptate drept judicioase, dar, până la urmă, dacă i-ai da Cezarului ce-i al Cezarului, nu se poate spune că spectatorul n-a fost, oarecum, avertizat despre conținutul specific al peliculei încă din titlu, afiș ș.a.m.d. Și totuși, de ce-mi place filmul?
Ei, de-abia de-aici începe adevărata lui poveste, de fapt. O fi din cauza lui Grant, cu șarmul său grizonant faimos, în combinație cu feminitatea nonagresivă, subtilă și elegantă a lui Kerr? Nu se poate să nu recunoști că duelul replicilor spumoase și inteligente din debutul idilei e delicios! Ea-l tachinează pe el, dandy-ul care se făcuse faimos din cucerirea tuturor femeilor, fără să țină cont că umpluse paginile revistelor de scandal : ”Prietena ta știe de doamna de pe yacht, Gabriela?”, ca să-i arate că nu-i apreciază deloc ”sportul” pe care-l practică el. ”Sigur, e cea mai bună prietenă a ei” vine răspusnul lui caustic, ca să-i sancționeze aciditatea cu care l-a judecat, citindu-i inscripția din interiorul tabacherei. La fel cum nu se poate să nu-ți placă inimitabilul accent al lui Grant, mișcarea lui ca o alunecare săltăreață prin cadru, rafinamentul lui Kerr, privirea ei intensă și eleganța ei melancolică, prin care dă noblețe chiar și unor replici aparent banale.
Sau o fi din cauză că filmul ajunge cumva, în pofida tuturor obiecțiilor și-a asumatelor șabloane, la inimile noastre și e, realmente, de neuitat?
E de neuitat pentru că e despre renunțare la judecăți dinainte (nu le zic prejudecăți, ci doar mi le asum și eu ca ale mele ... dinainte...), la un stil de viață anterior, la siguranța pe care ți-o dă o anumită zonă de confort moral, la tot, de fapt, pentru  iluzie: a iubirii la care jinduim cu toții. Aceea. Marea.
E o replică a lui Kerr care spune totul, în acest sens. O rostește în momentul în care i-a dezvăluit fostului partener că i s-au aprins călcâiele după Ferrante și luptă cu argumentele ei feminine, inconsistente și incerte, în fața ploii lui de argumente, extrem de solide și de valide, totodată: ”Fii realistă, renunță, nu poate să te întrețină, n-o va putea face niciodată, e doar un cuceritor... Poate-am greșit față de tine, îi spune bărbatul potent financiar, trebuia să te cer de soție demult, dar nu-i târziu, nici acum nu-i târziu, nu-i așa? Iar când vede că femeia nu dă semne că ar ceda, scoate și asul din mânecă, supremul: încearcă s-o înduioșeze. ”O, dragă, nu vezi că sunt îndrăgostit?”
Nicio femeie nu rezistă când i se declară dragostea, nu? Genul de atitudine care, de regulă, nu dă greș niciodată: să-i provoci compasiunea cu sentimentele tale redundante, excesive, ca o găleată la streașină plină ochi, ce dă pe dinafară de plină ce e...
Și răspunsul ei e de neclintit. Privindu-l în ochi, cu dârzenie îi spune doar atât: ”Și eu.”(sunt îndrăgostită, doar că de altcineva). E inflexibil, deși blând, și nu lasă nicio portiță de scăpare. E definitiv și tăios, dar limpede precum cristalul, irevocabil cum poate fi doar angajamentul pe care inima unei femei și-l ia.
O femeie curajoasă și atât de nebună, de nesăbuită și de limpede la suflet, încât, pentru ceea ce iubește, își pune pe tavă tot ceea ce are: propria viață. Fără a se codi, fără a-i fi frică, fără a se lăsa învinsă de teama de a o pierde. E o femeie care-mi place, o femeie în care mă recunosc. O femeie care nu face compromisuri în inimă, adică nu acceptă lângă ea un om pe care să nu-l iubească din aceeași inimă, toată. Așa că alege cu inima, chiar de-ar alege o himeră, o prezumție, o imposibilitate...
O femeie care nu se mulțumește cu mai puțin decât ceea ce-și dorește inima ei, care alege conștient, chiar dacă știe că poate alege rău, dar alege răspunsul la întrebarea inimii ei. Chiar dacă pentru lumea întreagă alegerea ei e blamabilă, ridicolă, puțin convenabilă, absurdă chiar...
E o femeie încăpățânată și perseverentă, răbdătoare și tenace, care persistă într-un vis al ei, pentru că vrea să aibă drumul ei...
Cred că de-asta îmi place atât de mult filmul, recunosc, în ciuda tuturor clișeelor pe care le propune el... în ciuda faptului că știi, dinainte, că există posibilitatea ca această călătorie în lumea pe care o propune să nu fie ca... o șampanie roz...
Ceea ce se întâmplă mai departe aproape că nici nu contează, e scenariu... Fatalitatea care-i împiedică să se întâlnească la momentul stabilit, accidentul ei, neprevăzutul stupid, infirmitatea, toate sunt înscrise în scenariul kitsch, dar cu priză la public. Ca-n viață, de fapt, că, uneori, și viața e kitsch...
El, dezamăgit, desigur, suferă în stilul lui, bărbătește - dacă bărbații or fi suferind, într-adevăr, din dragoste rănită și altundeva decât pe platourile de carton de la Hollywood - n-aș băga mâna-n foc!- adică demonstrativ și lacrimogen, persuasiv pentru gospodine: se închide în el, tace, bea un pic și fuge din lume, bine-nțeles! Se întoarce în locurile în care-a fost fericit odată, adună relicvele trecutului, lăcrimează la amintiri duioase, bla-bla-bla...
Iar apoi, desigur, se reîntoarce și ia viața de la capăt, bărbătește, așa cum, cică, sunt învățați și obligați toți bărbații s-o facă: adică înfrângându-și sentimentele inutile, punându-și gratiile cinismului la inimă, ca să se vindece. ”Inimă frântă? sună o replică a personajului când impresarul încearcă să-l consoleze și să-i motiveze că un tablou e prost, pentru că l-a pictat când suferea. Inima frântă nu-i pentru mine.” Și viața merge mai departe, pentru fiecare... Mai nevoindu-se într-un scaun cu rotile- ea -  mai făcându-se că nu observă dezamăgirile și consolându-se cu fostele iubite - el...  ”C' est la vie! etc.”...
Mda!... Ei, poate că nu-i chiar așa... Urmează, în stilul aceleiași fatalități, revederea, care redeschide răni vechi, răscolind prin inimile și amintirile amândurora. Și, înainte de final: ea-și petrece Crăciunul singură, pe canapeluța ei, învelită cu pledul roșu- imagine emoționantă, devenită subiect de discuție într-un alt film iconic, Nopți albe în Seattle,  pe care nici nu mai știu de câte ori l-am văzut, iar îi apare la ușă...ca din întâmplare...
Se duce la ea și face cam ceea ce fac toți bărbații când se simt vulnerabili: minte cu aroganță. O minte că n-a fost la întâlnire, că a venit doar ca să-și ceară scuze și să-i dea un cadou, că... și că... Face pe cocoșul. Bravează. Minte de-ngheață apele! Ca să salveze o imagine, ca să-și ascundă tulburarea și orgoliul rănit, ca să salveze un mit: al Don Juanului impasibil, care nu lasă să i se strecoare nimic pe sub armură până la inimă... Și ea-l ascultă, docilă, înlăcrimată, de pe canapeaua pe care e prizoniera infirmității, a rușinii, a demnității la care nu renunță nici cu prețul lacrimilor și-a sfâșierii de inimă care se simte în mâna întinsă pentru despărțirea definitivă... Finalul? Ei, finalul e... incredibila și obligatoria întorsătură a situației pentru obligatoriul happy-end...
De ce naiba-mi place filmul ăsta lacrimogen și atât de emoționant, că te simți tâmpit uitându-te la ceva atât de puțin verosimil?
Pentru că sunt femeie, pentru că sunt om și pentru că am nevoie, ca toți oamenii dotați cu inimă, nu cu un organ cu întrebuințare doar pentru sistemul circulator, să cred în povești cu final fericit, împotriva tuturor rațiunilor și vrăjmășiilor destinului, de-aia!
Pentru că se întâmplă să fie acolo, în scena aia finală, o emoție de neuitat, care te face mai frumos pe dinăuntru. Căci ei doi știu ce gândesc, fiecare, deși continuă să se mintă și să se joace cu cuvintele, pentru că ei comunică de la suflet la suflet dincolo de cuvinte sau în ciuda lor. Pentru că ei știu adevărul, deși buzele lor rostesc contrariul, căci ea știe ce simte bărbatul acela disimulant și copilăros, așa cum a știut în clipa în care a hotărât să lase totul pentru el.
Pentru că, până la urmă, glasul inimii e mai puternic decât al gurilor conformiste în a spune minciuni salvatoare, pentru că iubirea trece peste orice, chiar și peste ce e de netrecut... în aparență de netrecut.
Pentru că zidurile se prăbușesc atunci când te eliberezi de frica de a fi vulnerabil, de a-l lăsa pe celălalt să te vadă cum ești atunci când îți asumi riscul de a nu te iubi, de a-l pierde arătându-i toată imperfecțiunea ta...
Și asta e minunat la filmul ăsta, e... ”to remember”...
Uitați-vă, dacă nu l-ați văzut! E ca un medicament: vindecă. Vindecă nesperarea, realismul, lipsa de iluzii, neîncrederea în povești frumoase, care există... Care trebuie să existe, căci, fără încrederea în ele, nici filmele, nici viața, nici nimic n-ar mai avea niciun sens... nu-i așa? 

Încrederea în poveste

Mereu am fost o candidă optimistă, cu rezerve nebănuite de speranță și infinită încredere în povești.
Nu e nevoie de prea mult ca să te ridici din genunchi, de unde erai, pe tărâmul de flacără al inimii. Doar de-un cuvânt, doar de-o confirmare a ta ca om în ochii altui om drag, neprevăzut și, într-un fel, cald, și uman și firesc- deși habar nu mai ai ce-nseamnă firescul, căci ai uitat să-l mai recunoști în cei din jur sau nu l-ai mai găsit...  

Doar de-o ninsoare albă și mută într-o seară de iarnă întunecată ca păcatul însuși, doar de brațe care să te închidă și să te stângă în chingile lor dulci, ca să-ți fie dor să nu te mai desprinzi niciodată, doar de urechi care să te audă și frunte în dosul căreia să se ascundă cineva care să te înțeleagă, doar de privirea care să te vadă cum ești nu doar pe dinafară, doar de voință care vrea să-ți împlinească visurile gratuite și tainice și glas care să te mângâie... Adică, de fapt, esențialul. Adică, de fapt, tot ce contează.
Acum ninge la fel de frumos și de alb ca-n vis... Citesc, ca de obicei, mai multe cărți în paralel- o meteahnă veche și de care nu mă pot dezbăra. Am mereu mai multe cărți pe masă, le deschid succesiv, după cum îmi dictează inima: Paler, O mie și una de nopți, Sadoveanu, Laxness, Cervantes, Marques, Eminescu, Sorescu...
Mă străduiesc să citesc Don Quijote în original. E un exercițiu tare dificil, pentru că spaniola mea nu-i chiar perfectă, iar topica și vocabularul nu-s cele mai accesibile. Cred că am citit ediția tradusă în românește acum mulți ani, într-un exemplar pricăjit din colecția veche a Bibliotecii pentru toți, împrumutat, cu multe note de subsol- necesare, desigur!-, dar formatul mic și mirosul de vechi al cărții nu mi-a priit deloc. 

M-am nărăvit de-atunci să-mi citesc cărțile proprii, fără mirosul altor mâini străine care-au trecut peste pagini, și cum n-am găsit până acum varianta disponibilă în românește pe care s-o consider impecabilă, am ajuns să citesc varianta originală. Un lux pe care, de ce să nu recunosc, nu mulți și-l permit! (sic!) 

Recunosc, mi s-a făcut dor de Don Quijote citindu-l pe Paler. L-am avut de mult în bibliotecă și-am tot amânat să-l deschid. În iarna asta, cu atîta timp liber în vacanță, m-am trezit că m-am împrietenit cu Paler, decoperind, așadar, ce minuni aveam în bibliotecă și le lăsam să zacă nedeschise, în timp ce gândurile mele se îndreptau în direcții tare nepotrivite.
Mă risipeam încercând să îndrept oameni care nu meritau deloc nici măcar o fărâmă de secundă atenția mea, să rezolv probleme insignifiante, cronofage și energofage, și, în general, făceam tot felul de nimicuri în care ne risipim, pierzând din vedere esențialul.
Astfel am ajuns din nou în lumea atât de familiară mie, de poveste medievală, cu eroi himeră croiți mai mult din țesătură eterică de idee și de visuri, decât din carne și sânge. 

Tot mai des văd că mă reîntorc la poveste, probabil pentru că, odată cu trecerea timpului, am nevoie de regăsirea acelor stâlpi de rezistență ai ființei mele: încrederea, speranța, credința, iubirea... 

Dimineață, decojind portocale în mirosul cafelei proaspete, m-am hotărât să trăiesc frumos ceea ce-mi oferă ziua de azi. Doream nesățios să nu mă mai tem de ziua de mâine, pentru că existența ei nu-i nici măcar o certitudine și să nu mă mai condamn atât chiar și pentru simplul fapt că fac umbră pământului.
Probabil mi-a trecut prin gând că nu-s, hotărât lucru, cea mai ticăloasă dintre femei, chiar nu știu de unde atâta infuzie de optimism, dar am ajuns la constatări care se vor mature. Cu obstinație, zice dracul negru de pe umărul stâng... Du-te naibii, îi zic, azi n-am chef de râsul tău sardonic!
N-am reușit, oricât am dorit-o, să fiu perfectă, să nu dezamăgesc pe nimeni. Poate tot ce mi-a ieșit fără cusur a fost să fiu mereu nemulțumită de mine, așa că, la naiba cu autocondamnarea și cu autoreproșurile fără sens, la naiba cu defetismul păgubos! 
Am înțeles demult că nimic în viața omului nu e fără cusur, nu e perfect, nu durează o veșnicie: niciun sentiment, nicio durere, nicio prietenie, niciun legământ, nimic... Noi, chiar și așa severi cu noi înșine cum suntem, suntem cel mai puțin ireproșabili, suntem cel mai puțin infailibili. Nici măcar nu suntem egali cu noi înșine de pe-o zi pe alta, nu suntem unitari și constanți niciodată- așa că, de ce-aș mai alega să vânez vânt cu plasa de prins fluturi a scrupulelor mele morale?
Don Quijote umblă după Dulcineea inimii sale să-și închine ei viața, să-i dea un sens, pentru că fără iluzii mărețe viața nu merită trăită. 
Sensul e credința nestrămutată, chiar de-ar sfida toate regulile lumii încorsetate în principii și-n nu-uri, în iluzia ta care te face să zâmbești, care-ți dă puterea să respiri, care te face să  mergi înainte spre adevărul pe care-l știe doar inima ta cârpită și renăscândă cu fiecare cuvânt, cu fiecare gând spre tine al unui om drag și neprevăzut, atât de puțin plauzibil altfel decât în poveste. Dar încrederea în poveste se înscrie într-un cald și atât de uman suflet pus la colț, care-și cere tot mai des drepturile... 

Artă poetică
Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.

Ion Pillat- Poeme într-un vers

Ecranul gol, alb... Niciun rând, doar bătăile inimii și tot felul de gânduri. 

Învăț zilnic tot felul de lucruri- asta înseamnă, probabil, că mă fac mare? Nimic din ce credeam eu că știu sigur despre mine nu mai e valabil de azi, de ceva vreme. Mă descopăr cu luciditate tălâmbă și vinovată și cu perplexitate. Și inima, ca un corp străin și cu viață proprie, o ia la goană în zona mediastinului mijlociu, cum scrie frumos la cărțile de anatomie.  Cică inima-i doar un fel de mușchi,  de forma unei piramide triunghiulare, cu vârful în jos, fără nicio legătură cu sentimentele! Ce prostii mai susțin și specialiștii ăștia, care se bat cu pumnii în piept c-au analizat totul, că știu totul, că au explicații pentru orice! Că are patru camere, și știu ce funcții are fiecare, că se regenerează cam 50% pe parcursul vieții, că are rol în circulația sângelui și alte și alte prostii adevărate și nefolositoare  pentru nimeni, poate doar pentru ei, doctorii! 

Habar n-au ei, că de fapt, la mine-n piept nu e o piramidă triunghiulară cu vârful în jos, alcătuită din mușchi și vene, șanțuri și alte chestii pline de sânge, ci de-a dreptul Triunghiul Bermudelor, mai enigmatic decât enigma în sine... Ceva misterios și bizar, un fel de bucată de rai care funcționează după legi numai de ea știute, pe care nu le voi înțelege niciodată... Teritoriu misterios, care se guvernează singur și arbitrar, în care, odată intrat cineva, se pare că nu mai iese niciodată ...  Asta-i inima mea, dobitocilor de specialiști, care tocmai de-aia sunteți specialiști, că nu știți să explicați niciodată nimic! :)
P.S. Îmi atrage atenția cuvântul regenerare- oare abia acum încep să înțeleg cum sau e doar o altă glumă proastă, o altă capcană a navigatorului incompetent din mine, care se va rătăci în vârtejul acestei noi furtuni în care se pare că intru ?