miercuri, 15 martie 2017

Pe măsură ce înaintează în vârstă, omul descoperă că lucrurile sunt altfel decât le credea el în anii de iluzii și de poetice elanuri ale tinereții. Analizează mai serios lucurile și oamenii, găsește mai des explicații, devine mai circumspect, pierzând, rând pe rând, câte o pană albă miraculoasă din himericele aripi cu care îl înzestrase inocența. 
Oamenii ceilalți îi apar, din ce în ce mai des, într-o lumină cenușie și ignobilă, faptele lor mai accentuat degradante și are din ce în ce mai puțin prieteni. Și el le este celorlalți din ce în ce mai puțin prieten sincer, căci, nemaiavând iluzii, nu mai poate avea nici sinceritate în relații sau , cel puțin, n-o mai poate avea pe deplin. Devine din ce în ce mai egoist, mai singur, mai golit lăuntric și mai urât. Penele nălucă ale candorii și nevinovăției îl înfrumusețaseră, îl îmbrăcaseră într-o lumină nepământeană, făcându-l făptură de vis și de lumină, căci sufletul pur e așa, translucid, trece lumina prin el și iradiază în jur... Pierzându-și nevinovăția, penele au căzut rând pe rând și trupurile rămân dezgolite în urâta lor materialitate, chiar dacă se nimerește câteodată ca ele să fie armonioase și atrăgătoare fizic, și stricăciunea din interior fanează și exteriorul, oricât ar fi fost el de frumos... 
Sunt pe lume oameni frumoși cu zâmbete odioase, respingătoare, cu lumina din ochi coruptă sau stinsă, și frumusețea chipului lor exterior nu pare decât o mască prost pusă pe un suflet schimonosit. 
Și trec prin lume împovărați de golul sordid din ei, de greutatea amăgirii a căror victime au căzut fără glorie, amăgind, la rându-le, alte serii de oameni, candidați la pierderea ireversibilă a penelor de duh și de frumusețe, pe care nici măcar nu știu că le poartă pe umeri... 
Oameni ce vor deveni și ei niște trupuri ce-și vor purta goliciunea coruptă amar în absurdul război dintre om și om, dintre durere și sete de durere, dintre măști și candidați la măștile amăgirilor în sălbaticul bal mascat care e viața... 
Gândurile, bile negre necâștigătoare, se-ngrămădesc în șiruri ce converg spre un hău dantesc și înfricoșător. În care, dacă intri, ca și-n proverbialul infern, trebuie să fii convins că nu mai ai nicio speranță să ieși. Căci aripile ți le-ai pierdut ireversivil și caricatural, iar zborul e o imposibilitate la care nu-și mai rămâne decât să tânjești ca după mântuirea nemeritată și improbabilă...

„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...