O zi gri azi, nu neapărat meteorologic. Am văzut un film cu Annette Bening, reamintită recent de un "tovarăş de agoră"... Filmul bun, Being Julia, nu-l văzusem, nu ştiu cum mi-a scăpat, dar Annette era grozav de expresivă şi vie. Mi-au revenit amintiri o grămadă, despre o vreme când în sufletul meu era numai teatru. E aşa de mult de atunci, că uitasem cum e să simţi că nu-ţi mai aparţii, că jocul e viaţa ta, că pentru asta merită să trăieşti. Hm, toate au murit într-o zi de iulie fatidic, pe un nenorocit de peron de gară, aşteptând un tren spre nicăieri.
O să merg la mama zilele astea şi-am să-mi aduc aminte de toate. De zilele verilor copilăriei, de cărţile cu care-am făcut tovărăşie nestingherită şi trainică, de cântecul de greieri sub fereastră, de mine, cea care-am fost...
Mă ispiteşte, văd, tot mai des, nesăbuinţa de-a o regăsi pe geamăna din mine care, cred eu cu naivitate, e ceea ce aveam mai bun. Îmi e clar în ce punct al drumului am pierdut-o, dar calea de întoarcere nu-i e dragă nimănui şi nici nu sunt sigură c-am s-o mai găsesc. De fapt, e cam greu de crezut c-am s-o mai pot face, timpul nu iartă pe nimeni, de ce-aş face eu o excepţie?
Corvoada e cu atât mai mare cu cât am de înfruntat şi oglinda, cu apele ei amare... şi consecinţele unor decizii greşite, care-şi fac simţită prezenţa cu obstinenţă. (Îmi vine-n minte acum o imagine din "Alice în ţara minunilor", mai exact o imagine a soldaţilor din cărţile de joc, aliniaţi ca nişte imputări dureroase.)
Cum ar fi putut să fie dacă?... Uf, afurisită-ntrebare, de care nu mai scap în unele nopţi de nesomn... Şi fără răspuns, oricum... De fapt, ştiu cum ar fi putut să fie, dar ce ştiu e doar altă iluzie, plăsmuită de o imaginaţie febrilă, de un neastâmpăr al gândurilor păgubos, cu care mi-a fost dat să coexist din adolescenţă...
Până la urmă, ce-mi tot pun atâtea întrebări? Energie risipită neconstructiv, sterilitate mentală de eroină flaubertiană, mediocritate, mediocritate, mediocritate...
Noaptea se lasă întunecată şi inevitabilă, peste gânduri, peste zbateri ale oamenilor mici, cu probleme mărunte sau insurmontabile, peste oraşul vechi, peste buni şi peste răi, peste greşeli şi elanuri, peste poveşti şi visuri, peste toate...
Mă gândesc la femeile ca mine, cu aceeaşi menire pe care eu nu mi-o duc la îndeplinire, pe care, poate, nici unele dintre ele nu o împlinesc, la femeile ale căror poveşti le cunosc, la femeile minunate care-mi sunt prietene, care se bucură de zâmbetul copiilor lor sau care se îngrijorează că n-or să-i aibă vreodată, care dorm singure sau în braţele bărbaţilor care le iubesc, la toate poveştile care aşteaptă să fie spuse şi nu vor fi niciodată... şi mă-nfior. Şi aştept ceva ce se-ncăpăţânează să nu vină, dar, cum toate avem ceva de Penelopă în noi (blestemată damnare!), aştept...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu