Povestesc cu Cri despre banalităţile vieţii casnice şi dezamăgirile profesoratului nostru atât de blamat de toată lumea. Cartea mă aşteaptă pe masă de-aseară, de când, cu pleoapele ostenite de somn, am abandonat-o cu gând să mă dăruiesc ei azi în deplinătate. Cerul plumburiu de toamnă nu-mi face nicio promisiune, lumina searbădă se strecoară prin ferestre şi e tot mai frig... Poveştile nu mai curg, nu-s urechi să le asculte, doar inima mea le jinduieşte încă, încăpăţânat şi absurd.

Prietena mea, Şeherezada, spune poveşţi minunate sultanului inimii ei... Inima mea n-are sultan, n-are stăpân destoinic s-o asculte sau să merite poveştile ei.

Prietena mea, Şeherezada, spune poveşti ca să-şi salveze viaţa, iar eu îmi ţes un fir sortit să se năruie încet, zi după zi...

Prietena mea, Şeherezada, păcăleşte moartea în fiece noapte, prin isteţime şi har, năzuind să-i învingă sultanului teama de sine şi de răutatea lumii. Eu nu reuşesc să mă mai păcălesc nici măcar pe mine.

Oh, cuvintele, cuvintele, cuvintele- păsări albe, speriate, egrete rătăcite într-un ţinut îngheţat şi vrăjmaş, care le alungă mereu spre un nicăieri al absenţelor...