filele din dosar

Tocmai m-am întors acasă după câteva zile petrecute pe un pat de spital. Nu e o experiență plăcută pentru mine, iar acestea au fost chiar unele dintre zilele dificile, pe care nu i le doresc nimănui... Mă gândeam, zilele trecute, că trebuie neapărat să uit traumatizantele ceasuri de așteptare și pâlpâirea speriată a sufletului din zilele acestea, dar știu că n-am să le uit niciodată... Se vor adăuga și ele la lista zilelor marcate cromatic în gri din povestea care se cheamă viața mea...

Am cunoscut dramele oamenilor, am privit cu ochii-mi îndurerați suferințele altor oameni și-am redevenit cum mă știu: vulnerabilă.

Nu mi-am dorit decât să ajung acasă, la liniștea casei mele, la brațele mamei, la normalitate și la prieteni, să văd iar ochii oamenilor dragi din viața mea și să închid experiența asta într-o cutiuță, în suflet, ca s-o n-o mai deschid multă vreme, poate niciodată...

Am privit și-am ascultat mult, am reflectat și mi-a fost dor, am cârtit, în sinea mea, pe seama sistemului medical și-a minusurilor societății, am sorbit de la oameni cuvinte și experiențe, încercând să învăt ceva, să mă întorc acasă mai bogată, mai înțeleaptă, cu mai multe răspunsuri.

Intâlnesc mereu oameni și-i scrutez cu inima, așezându-i în galeria de figuri pe care mi le va păstra memoria peste ani, neșterse.

Mi-amintesc de o întâmplare de acum câțiva ani, când, în împrejurări mai putin vesele, am cunoscut doi oameni extraordinari: Veronica și Anton Șuteu. Ca dovadă că-n fiece rău există și un grăunte de lumină... Veronica Șuteu a fost pentru mine întruchiparea nobleții și delicateții sufletești. Iar Anton Șuteu, omul, era de o generozitate și-o sensibilitate dincolo de cuvinte, dovedindu-mi, încă o dată, că nu poate exista un artist mare fără să fie dublat și de un om de același calibru. I-am iubit, i-am admirat pe mamă și pe fiu, i-am plâns mutarea dincolo a lui Anton Șuteu, ca și a doamnei Veronica.  Un noroc, o întâlnire extraordinară, care m-a făcut mai bogată față de mulți oameni...

Am făcut cunoștință, zilele acestea, cu o filosofie de viață care împletea mentalitatea țărănească tradițională cu un soi de folclor urban, care, fără să fie de o originalitate deosebită, mi-a plăcut pentru că nu avea nimic vulgar.

Aparținea unei doamne de peste 76 de ani, cât spunea că are, de un optimism contagios, care m-a făcut să râd cu lacrimi, sfidând sfaturile medicale de a nu periclita siguranța micii incizii de la baza gâtului meu de lebădă eșuată pe un pat de spital, ascultându-i poveștile de viață de moldoveancă zdravănă, exilată de la Roman în marele oraș al miticilor.

Povestea cu haz și autoironie despre întâmplări de-ale vieții, luând în derâdere ghinionul, neplăcerile și momentele mai grele. Amintirea unei fracturi grave sau a unui accident casnic, a momentelor în care și-a dus copilele la școală, a banalităților existenței au fost pentru noi, locatarele vremelnice ale salonului cu numărul 11, o sursă de bună dispoziție, care făceau seara de duminică să treacă mai ușor, să alunge anxietățile și să lumineze gândurile întunecate.

Mi-au rămas întipărite în minte cuvintele ei: ne naștem, în viață, fiecare cu câte-un dosar: cu file albe, cu file gri, cu file negre... Bătrâna spunea că a învățat de la mama ei, o moldoveancă analfabetă , dar posedând o inteligență nativă mult superioară multor știutori de carte,  să se roage, ca Dumnezeu s-o ajute, iar filele negre să devină gri...

Azi, când plouă gri, pe cerul gri, greu de prea mult gri din suflet, mă întreb dacă nu cumva dramatizăm prea mult și vedem doar negrul prea adesea...

În definitiv, dosarul e cam același, la toți, relative sunt doar culorile paginilor...

fie voia Ta...

Am fost azi, cu prietena mea cea mai bună, la mănăstirea Radu Vodă. Un loc superb, în care m-am simțit mai aproape de cel necuprins...
Nu cred că e cazul să explic de ce, pur și simplu. Poate crinii, curățenia locului, evlavia oamenilor care, ca și mine, treceau pragul bisericii, ochii preotului care ne privea blând ... nu știu, dar îmi doresc să mă reîntorc.
A fost o zi de revelații. Triste, dar revelații, totuși...
O zi în care-am primit răspunsuri, în care-am avut certitudini de la oameni, o zi în care-am înțeles multe. Ceea ce trebuia, de fapt. Deși n-am putut înțelege cum nu reușesc să mă vindec de naivitate. Deși n-am putut înțelege de ce am nevoie de oameni, de ce îi iubesc chiar și când mă dezamăgesc amar...
După durere și dezamăgire a rămas ceva care seamănă cu curajul. De a-mi asuma orice, de a spune lumii fără rușine: asta sunt, dacă nu mă iubești, dacă nu-ți sunt de-ajuns așa, fără farduri pe inimă, înseamnă că nu ești ceea ce-mi trebuie.  Iar dacă mă vrei așa cum sunt, cu sau fără cicatrici,  îți voi da tot sufletul meu, așa ”cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede”...
Mâine poate să vină, să aducă ceea ce vrea Dumnezeu. Om face ceea ce ni se îngăduiește și vom răbda, chiar de gândul insurgent se înalță peste lacrimi și se tot întreabă: de ce?...
Sigur trebuie să existe o rațiune în toate...

despre bărbați sau... ce vor fi fiind...

Oamenii mici te fac, întotdeauna, să-ți reconsideri viața și modul în care te raportezi la lume, modul în care știi s-o tratezi așa cum merită sau... nu?...
Azi m-am lovit, încă o dată, de oamenii mici, a căror micime încă o dată m-a stupefiat și mi-a anulat reacțiile care-ar fi fost potrivite la acel moment. Pentru că, de stupefacție și de jenă în fața lipsei lor de jenă, nu mai știi cum să reacționezi. Oricum, eu nu știu niciodată să le răspund cu aceeași monedă, dar absolut niciodată, pentru că, deși i-am văzut de atâtea ori în acțiune, nu încetează să mă ia prin surprindere îndrăzneala lor. Și nefirescul purtării lor, aș îndrăzni să zic.
Nu povestesc aici detaliile, n-ar avea niciun rost, îmi par mie deja suficient de jenante, le-am împărtășit doar oamenilor dragi din viața mea, e și-așa de-ajuns că i-am necăjit cu astfel de lucruri, dar nu mă pot opri să mă gândesc la ceea ce a ajuns lumea și relațiile dintre oameni astăzi.
Totdeauna modul neașteptat de nedrept și urât în care mă tratează, uneori, ceilalți, mă pun în situația de a-mi analiza comportamentul, pentru că la întrebarea: ”de ce?” încerc să dau răspunsul întâi prin reacțiile mele. Mă întreb mereu dacă nu cumva eu, prin purtarea mea, am dat ocazia oamenilor s-o ia, pur și simplu, razna, iar când nu reușesc să-mi descopăr vreo vină, pentru că ea chiar nu există, consternarea e tot ce-mi mai rămâne.
De fiecare dată rămân mai dezamagită de specia umană și, fără să fiu vreo secundă o feministă, de cei care ar trebui s-o înnobileze prin comportamentul lor, bărbații.
Pentru că așa am învățat, că ”bărbatul este cap femeii”, că este puternic prin definiție, iar noi slabe, că este capabil să ne ocrotească, este capabil să ne înțeleagă și să fie îngăduitor cu micile noastre slăbiciuni, cu modul nostru particular de a vedea și a simți lumea, cu firea noastră mai complicată și mai sensibilă.
Că asta e o realitate, oricât ne-am dori noi să fim socotite egale, puternice, mari și tari, nu, domnule, eu nu cred că suntem! Și e bine că nu suntem, e, dacă vreți, privilegiul nostru și șansa pe care le-o oferim bărbaților să fie puternici, să fie generoși, calzi, îngăduitori și superiori. Că le stă bine când sunt așa, că sunt buni și admirabili când sunt așa...
Când văd un asemenea bărbat mă simt fericită că sunt femeie, că am pe cine admira și aprecia. Când văd un bărbat care are principii, care are curajul să și le susțină, să nu renunțe la cuvântul dat, să nu fie laș, să nu mintă cu nerușinare, să nu-i înfigă altuia cuțitul în spate sau să-și înșele nevasta cu orice purtătoare de fustă, mai mult sau mai puțin seducătoare decât cea pe care-o are acasă, să nu zacă toată ziua pe-o canapea, să i se pară normal să facă lucruri bărbătești... lumea pare din nou așezată și dreaptă.
Din păcate însă, lucrurile astea au ajuns azi tot mai rare, iar mulți dintre cei care se dau mari că sunt bărbați și se bat pe burtă că sunt grozavi, nedreptățesc condiția asta și... sunt doar un fel de caricaturi ale ceea ce-ar trebui să fie.
Mă gândesc la sutele, miile de femei care pleacă la muncă sărutându-și de rămas bun soțul, un soț în care au încredere, cu care au copii frumoși, care să le bucure viețile și să le dea un sens, fără să le treacă prin minte că omul în care au cea mai mare încredere este gata, oricând, să le înșele, să le uite, să uite de tot cea au construit împreună și, ”până la 1” să fie dispuși la lucruri abominabile...
Mă gândesc la sutele, miile de femei ca mine, care pleacă la lucru și nu se gândesc, nu le trece niciodată prin cap că tipul de la serviciu, colegul insignifiant și în aparență amabil, e gată să depășească oricând limita colegialității și să le facă propuneri jenante și profund jignitoare, ”până la 1”,  cu o insistență de-a dreptul stupefiantă și degradantă...
Mă gândesc la ce e în mintea unor asemenea bărbați, cât de puțin prețuiesc femeia și cât de puțin merită să fie numiți bărbați, atât timp cât se coboară la nivelul unor asemenea josnicii... Aș zice animalice, dar jignesc bietele animale, care nu acționează decât din instinct și nu sunt deloc condamnabile...
Mă tot gândesc, fără să pierd niciodată din vedere trecutul... și atunci mulțumesc cerului că sunt o femeie singură, că asemenea bărbat doar anatomic vorbind, din punctul meu de vedere, nu ar mai putea reprezenta niciodată un interes pentru mine.

Adolescentine...

Înțeleg în fiecare zi tot mai mult din ceea ce-mi spune sufletul meu.
Vorbește continuu, face o hărmălaie de nedescris, e gălăgios și neliniștit, locvace chiar și-n clipele de mari tristeți, dar am început să-i pricep bine de tot glasul, deși .... O, Doamne, sunt atâția ”deși”!...
Eu, cea rațională și mereu în banca mea, nu sunt de acord cu el mai niciodată, căci se dezlănțuie zbanghiu și adolescent, în ciuda evidențelor și-a anilor, care-ar fi trebuit să-i dea înțelepciune.
Dar n-am ce să-i fac, e ca un cal nebun, se smucește din căpăstrul de interdicții prudente pe care i-l pun în fiecare dimineață și-o ia la goană, răsturnând reguli, rețete și promisiuni făcute mie însămi abia cu o seară înainte. Îl cert și-l pun la colț de fiecare dată când mă-ntorc acasă și reiau, în minte, sirul erorilor pe care le-am comis, înșelată de glasul poruncitor al sufletului meu, care face ce vrea, nu ce trebuie.
O iau de la capăt cu exasperare, cu hotărâri noi, cu strategii care mai de care mai eficiente în a mă proteja, în a-mi da imunitate în fața năvalei de sentimente care-mi cărăbănește pe umeri toată greutatea pământului, dar știu că o clipă, o clipă numai și-o privire sunt de-ajuns să mă abat din nou de la ce mi-am propus...
Și iarăși îmi bubuie-n urechi vocea sufletului meu care, de la o vreme, odată cu inima mea bătând nebunește, parcă nu-mi mai aparține doar mie...
Ce dacă peste câteva zile voi plăti un nou tribut implacabilului vieții acesteia, care pentru femeia orgolioasă din mine nu va mai fi niciodată la fel?... Ce dacă știu că după ziua de miercuri nu mai am dreptul să sper la absolut nimic, căci ar fi absolut absurd, într-o lume de femei frumoase și tinere, mereu disponibile?
Sufletul meu e nebun și adolescent și nu vrea sa-nțeleagă că nu se poate înseamnă chiar nu se poate. :)

no phone...

Ți se face uneori chef de ieșit afară din lumea devenită prea greu de suportat, de aruncat telefonul mobil, de întrerupt contactul acesta impersonal cu oamenii, ca o minciună, ca un simulacru de iubire, de afecțiune, de prietenie...
Să spui că ești prietenul cuiva, că-ți pasă de el, că-i porți de grijă și e important pentru tine, dar, de fapt, să preferi să vorbești ore la telefon în loc să-i spui câteva cuvinte privindu-l pe celălalt în ochi și respirând același aer e ca și când „te faci că” simți, ”te faci” că-ți pasă, „te faci”...
Fugind de intimitatea pe care ți-o dă privitul în ochi al celuilalt, acceptarea prezenței lui fizice, în carne și oase, cu tot ce implică , într-un fel, coexistența pentru o anumită perioadă de timp în același perimetru, fugi de asumarea unor atitudini sau adevăruri, oricare-ar fi ele.
E ca și când fugi de realitate, ca și cum amâni o alegere fățișă și curajoasă: să fii cald sau rece.
Ți-e ciudă de asemenea întâmplări repetitive, care te lasă mereu cu un gust amar și te fac să pui la-ndoială fiecare fărâmă anemică de curaj pe care încercai să-l chircești într-un colț de prea dezamăgită inimă...
Ți-e ciudă că ești mereu ca un Sisif în relațiile cu oamenii, încercând să urci un munte imposibil de urcat, încercând să dărâmi ziduri imposibil de dărâmat, încercând să cucerești acceptarea imposibil de cucerit... și-ți vine să-ți iei lumea-n cap, să te duci undeva la capătul ei, dac-o fi având vreun capăt nenorocirea asta infernală, să nu mai vezi și să nu mai auzi pe nimeni...
În seara asta, de ciudă și exasperare, te-apuci să gătești, deși nu mai ai niciun chef de gătit- nu că asta ar fi fost vreodată ceva care să semene, măcar, cu o pasiune- și mănânci în silă, deși nu ți-e foame, nu ți-e poftă, nu ți-e somn, nu ți-e nimic altceva decât... greu.
Oamenii sunt insule cu spirit de autoconservare și-ți opun, dintr-un motiv încă greu de înțeles și acceptat în totalitate, perpetuă rezistență. Realitate atât de dezamăgitoare și dureroasă, de speri ca măcar acum, în cel de-al... nu mai știi câtelea ceas, ai piedut numărătoarea!... să-ți trezească și ție, visătoare îndărătnică și nerealistă, ce ți-o mai fi rămas din spiritul de autoconservare...
Ca mâine să ignori telefonul mobil și să nu mai accepți mereu, la nesfârșit, greaua și umilitoarea certitudine că nu ești socotită niciodată bună de-ajuns încât să meriți să... și să... ș.a.m.d....