De câteva zile mă locuiesc versurile Mărinului meu de suflet, Sorescu cel de toate melancoliile şi zâmbetele mele şi merg printre oamenii coloraţi şi reali de parcă mi-aş duce inima ca pe-o cutie pe care scrie FRAGIL : "O, suflete, bun la toate... mă gândesc că tu ne încurci, că ne eşti prea devreme..."
Prea devreme încercăm gusturile vieţuirii acesteia, mai ales pe cele amare ale dezamăgirilor... Oamenii dezamăgesc cel mai mult, gustul micimii şi limitării lor e cel mai amar, mai ales când ei se pretind "intelectuali"... sau, mă rog, au acest statut social... Te uiţi şi te cruceşti, cum ar spune mamaie, de "cât de mare e grădina lui Dumnezeu" şi de cât de demni de statutul de exponate la o altfel de grădină sunt unii dintre semeni...
Mă feresc, nu ştiu de ce, contrar a tot ceea ce am învăţat în câţiva ani de şcoală şi de viaţă, să spun generic "aproapele" meu, căci nu-i simt deloc aproape de drumul meu şi, cu atât mai puţin de mine, pe unii dintre convivi... Nu pot să-mi mint acel ceva din mine care-mi spune că albul e alb şi răul rămâne rău, orice scuze i-ai aduce... Nu pot să tac în faţa nedreptăţii, nu-mi pot educa îndeajuns voinţa să se plece în faţa nonsensului, neadevărului, nesimţirii, arbitrariului şi demenţei unor hotărâri împotriva logicii, luate de cretini...
Voi fi experiind vreun soi măsluit de mândrie şi n-o percep, nu ştiu, dar mă simt tare departe de interese îngustate de individualism, pe care le văd şi le cataloghez inflexibilă drept meschine, încât nu-i pot numi pe mai niciunul dintre oamenii aceştia mici aproapele meu... Iartă, Doamne, nebunia gândului meu trufaş!
Of, suflete, bun la toate!!! Toate gusturile le deprinzi, dar nu te poţi păcăli că-ţi şi plac...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu