Amar

Câteodată, propria-ți prostie doare așa de tare, încât te lasă fără aer. E un sentiment pe care-l încearcă fiecare, cel puțin o dată în viață. Nu cred că eroismul e să-ți dai seama de asta, nici măcar s-o recunoști față de propria imagine din oglindă, căci nu e nicio formă de eroism în a-ți da seama că ești tâmpit și că, oricât de deștept sau de călit în șuturile vieții te-ai considera, tot ”o comiți” de toată jena, făcându-te de râs cât ești tu de... ”doamna” sau de ”profa”! 

Nu știu nici dacă autoironia e cu adevărat o soluție, deși parcă e mai mai puțin rușinoasă- cel puțin ai slaba consolare că te iei pe tine însăți peste picior și pari degajată, ca și cum nu te-ar fi îngenuncheat deja prostia... Nu cred, deși chiar o să-ncerc, poate ajută, cine-știe? În cazuri de-astea, nimic nu e de prisos! 

De fapt, nu cred că e nimic eroic în a fi prost. Sau mai bine-ar fi să spun lucrurilor pe nume și să zic direct, oricât de tare-ar durea - și doare-al dracului, pe cuvânt! - când ai  38 de ani și realizezi că, deși te-ai străduit toată vara să-ți dai curaj și să-ți spui că te-ai făcut femeie serioasă - matură, adică - ești la fel de proastă ca la 18!  Proastă-ngrămădită! E o situație atât de jenantă, că-ți vine, pur și simplu la propriu, să intri-n pământ de rușine și de silă ce-ți e! 

Mereu am zis: în materie de suflet, nu mă învăț niciodată minte.
Sunt la fel de vulnerabilă, de timidă, de caraghioasă ca-n adolescență, deși nu mai am demult 18 - asta înseamnă, pesemne, că sunt retardată în domeniul inteligenței emoționale, iar în fața acestei evidențe, toată buna mea voință, toată munca, toată perseverența de a fi un om bun și blând, toată educația și toată bruma de cultură pe care m-am străduit s-o acumulez în niște ani - și, uneori, m-am și autoiluzionat c-am făcut-o - nu valorează nici măcar doi bănuți. 

Așa că, în această seară de pomină, în care mi-am dat seama, a nu știu câta oară, dar cu perplexitate superlativă și superlativă durere, cât sunt de proastă - căci am fost proastă într-un  mod incalificabil și în situații în care n-ar fi trebuit niciodată nici măcar să concep să pot ajunge - nu pot decât să înțeleg că nu sunt cu nimic mai presus vacii, pe care, deși o abați chiar și cu bățul de la șanțul ăla plin cu apă, în care și-ar putea rupe vreun picior, ea tot în el ajunge... 

De fapt, nici nu sunt sigură dacă nu cumva jignesc bietul animal, când îi fac defavoarea de a-i compara ceea ce i-a rostuit natura, cu genul de atitudine pe care am fost în stare s-o adopt azi, în seara asta, acum câteva minte, mai exact... Și, de fapt, nu numai azi, ci în vremea din urmă, dacă stau mai bine să mă gândesc... Nu e posibil să fiu atât de slabă, de transparentă, de ridicolă, încât să par o banală și patetică femeie singură, la fel ca toate femeile patetice și singure, de peste 35 de ani, care fac fel de de fel de obsesii...

E imposibil să poți pune în cuvinte sentimentul de extremă umilință, de absolută și năucitoare rușine pe care-l ai când faci descoperirea că ești capabilă de atâta inepție! E aproape neverosimil, sfidează toate iluzoriile certitudini pe care părea că le ai, dărâmă toate castelele de nisip ale stimei de sine, pe care ți le construiseși cu atâta efort. 

Și nu, nu-s ipocrită nici acum: n-am nicio speranță că, după atâta cenușă-n cap, mâine o să fiu, dintr-o dată, un om nou, o să m-apuc, măcar acum, să mă comport cum se cade, măcar într-o infinitezimală cantitate, măcar cât să mă facă să uit penibilul situației de-a fi de râsul curcilor, cum se zice...

Nu, n-am învățat și nici nu am speranțe să-nvăț mai nimic din viața asta, ca să fiu, vreodată, în ce mi-a mai rămas din ea, un om ca toți oamenii  cu scaun la cap, decenți, rezonabili...

Căci inima mea nu e-n stare să-nvețe nimic,  nu știu din ce motive inaccesibile nivelului meu de inteligență, cert e că nu e-n stare, și gata!

Nu mă consolez că asta sunt și trebuie să mă accept și să mă iubesc așa cum sunt, cum fac proștii ăia de te sfătuiesc să te holbezi la tine-n oglindă și-ți spun să-ți speli creierul, repetându-ți, nu știu câte minute-n șir, că te iubești, că ești frumoasă, deșteaptă și grozavă așa cum ești... Pe dracu! Nu numai că nu mă iubesc, căci nu e de conceput așa ceva, nu numai că nu cred că-mi sunt suficientă mie însămi, nu numai că tulburarea e atât de puternică încât simt că mă dezarticulează în mecanismele cele mai profunde ale ființei mele, dar mi se pare că un asemenea grad de prostie e de-a dreptul trist și amar... Amar, torturant de amar... spre insuportabil. 

Problema fericirii departe de stână

Tot mai des observ că suntem, la nivel societar, preocupați de fericire- subiect greu, firește, filosofic, ce mai încoa' și-ncolo! Fericirea a devenit un must-have. Se scriu articole sumedenie, în care gânditorii cu patalama și cu experiență într-ale zen-ului, karmei și armoniei universale sau mai știu eu ce alte bălării ne dau lecții despre cum să fii fericit, despre cum să înlături obiceiurile toxice din viața ta- în fine, lecții peste lecții!  

Viața, mai nou, se învață de la televizor , din emisiunile de life-style, din postările de pe facebook sau de pe bloguri, din cursuri de spiritualitate și dezvoltare personală, nimeni nu mai poate face un pas fără sfaturi și cărți/ articole motivaționale.  

De parcă până acum nimeni n-ar mai fi trăit și experiat iluzoria senzație de fericire, de parcă abia acum s-a inventat și oul, și găina, ba chiar și moțul de bască- problemă care pe mine, în treacăt fiind spus, mă preocupă terbil de tare, mă gândesc chiar să scriu o teză de doctorat despre soiuri de moțuri de băști, care mai de care mai țanțoșe și mai cu bâzdâc, sunt sigură că ar ieși o poezie de lucrare, de interes public major!
În fine, ca să nu mai divaghez: de parcă am fi toți o nație de frustrați afectiv, care avem neapărat nevoie de sfaturi imbecilizante și de neconceput a fi puse în practică. 

De pildă, pe un blog am citit că, pentru a fi fericit în zece zile, garantat, trebuie ca în fiecare zi să te privești cel puțin 5-10 minute în oglindă și să-ți repeți, ca un retardat, ”mă iubesc pe mine însumi”. Probabil până ți se face pilaf și bruma de neuron pe care-o mai ai întreagă... Și autorul, un exemplu luminos de ”noaptea minții”, după umila-mi părere, sfârșește în plină glorie: ”Combină privitul în oglindă cu afirmația „mă iubesc” pe care o rostești pe inspirație. Pe expirație fii atent la reacția și gândurile tale atunci când ți-ai spus că te iubești.” Cine-știe, poate ți-a tresărit vreun mușchi al feței, poate ți s-a zbătut ochiul stâng de trei ori și e semn rău sau poate ți-au venit cine știe ce gânduri elucubrante în timp ce te holbai în oglindă și-ți contemplai iubirea de sine... Vorba lui Creangă, săracul: ”cumplit meșteșug de tâmpenie”!

Un altul, citii deunăzi, zice că, pentru a accede în mod sigur la fericire, trebuie să-ți monitorizezi aura și să-ți testezi vibrația, căci, dacă se-ntâmplă să nu te simți tocmai ca-n burta mamei, cum se zice pe la mine pe la țară, e semn clar că ai ceva probleme. Iată o mostră de raționament, de stă mintea-n loc: ”Dacă îți place ce vezi în jurul tău, înseamnă că ai o vibrație înaltă și ești în armonie. În schimb dacă ești înconjurat de multe obstacole și frustrări, înseamnă că mai ai de lucru. Dacă ești undeva pe la mijloc, nu o duci nici bine, dar nici rău, atunci vibrația ta se află undeva pe la mijloc.”(sic!- cu punctuația autorului cu tot!)

Nu mi-am propus să fac inventarul prostiilor de pe internet, ar fi o inițiativă atât de laborioasă și de inutilă, încât ar însemna că m-am tâmpit definitiv și încă mai am ceva speranțe în ceea ce mă privește. Doar șed și eu ca Moromete și filosofez pe piatra de hotar a normalității pe care-am deprins-o eu, când mă jucam în tărâna uliții și mâncam mere direct din pom, nu de la supermarket , din caserolă- mai mult sau mai puțin mioritic: Ce ne veni, tuturor, de uitarăm bunul simț de-acasă, din cei șapte ani sau câți or fi fost, în care am învățat cam care-i calea pe vale de la bunici, părinți sau din contactul cu lumea necuvântătoarelor? 

Acasă, mamaie mă învăța câteva lucruri elementare, care ar cam fi trebuit să-mi asigure o anumită decență a existenței morale, deci varianta tărăneasco-filosofică a fericirii: trebuie să dau bună ziua și să nu mă cert cu niciunul dintre copiii de pe uliță, să ascult de sfaturile celor mai mari și mai înțelepți decât mine, să învăț carte ca să am un serviciu și să nu depind în viață de nimeni,  să nu mă însoțesc cu proștii, să mă păstrez curată și sănătoasă, să nu mânânc toate prostiile de cumpărat (de pildă, ea, sărmana, nu mânca niciodată lapte sau brânză din comerț, spunea că ”au chimicale, maică!”), să nu fiu ”fudulă” și lipsită de compasiune, să nu sfidez cutumele comunității în care trăiam și, în general, să-mi cam văd lungul nasului, astfel încât să nu mă cred buricul pământului și să uit de datorie, de respect, de tradiție, de Dumnezeu... 

Cam așa se definea fericirea în viziunea ei: nu face rău, nu ieși ca păduchele-n frunte, nu fii prea prost și nu cheltui banii pe prostii, că ai destule haine, maică, n-ai ce să mai faci cu ele! Un fel de fericire a cumpătării, a liniștii interioare sau ceva asemănător...

Ea și alți mulți, nenumărați ca ea, au trăit simplu, cu ale vieții, cu ale nevoințelor, au crescut copii și animale, au făcut case, au muncit pământul cu brațele, au mers la școală și-au murit simplu, fără mare vâlvă, creștinește, pe la casele lor, cum zice Mărinul meu de suflet, Sorescu, pe undeva- că nu-l uit niciodată!

N-au fost așa de preocupați de filosofie, karmă, reîncarnare, fericire conceptuală, psihologia relațiilor, conștiința întregului și alte câte gogoși de marketing, care te fac să te simți prostul satului, că numai tu, singur pe lume, habar n-ai ce-i aia fericirea, armonia și capacitatea de comunicare perfectă.... Adică o utopie a supraomului cvasirobotizat, cu gândirea în clișee corporatiste, care nu știe să dea bună ziua pe stradă, dar se extaziază în fața unor platitudini și repetă la indigo modelele impuse de unii iluminați peste noapte, într-un splendid și neaoș spirt de turmă modernă, îmbrăcată după cum cer modele, dar dezbrăcată de individualitate și de firesc... 

Ciobănașul mioritic nu și-a pus problema fericirii ca must-do, ci și-a acceptat destinul cu seninătate și cu o anume resemnare superioară, căci a înțeles esențialul: fericirea nu e o rețetă, ci altceva, mai abstract, care diferă în funcție de percepția fiecăruia în oglinda propriei conștiințe și de cantitatea de mândrie pe care-o are la purtător.  De-aia pune mai presus de sine împlinirea datoriei și compasiunea, toleranța,  iubirea și grija pentru ceilalți: pentru oi, pentru stână, pentru măicuța bătrână, chiar și pentru propriii asasini... Problema fericirii e, oarecum, o chestiune secundară și se poate realiza în sens absolut spiritual, căci moartea nu e sfârșitul poveștii, ci doar intrarea într-o altă formă de existență... poate mai înaltă, cine-știe cum va fi fiind?...

Adevărată metafizică țărănească, simplă și neostentativă, culminând într-o religiozitate primară, a elementelor, în sânul cărora se reîntoarce firesc, pe nesimțite: ”în strunga de oi/ să fiu tot cu voi/ în dosul stânii/ să-mi aud cânii”...

Ca o autodelimitare necesară, vin și zic: Nu voi să cad în patima exegezei literare, las asta în seama mult mai iscusiților cărturari decât umilul cronicar de-aci, dar parcă fruntea-mi prea plină de gânduri se-ntoarce către o Arcadie neaoșă, în care toate aveau un sens, iar paradigma era suficientă și eficace chiar și pentru inteligențe limitate, de școlari... Scriu doar gânduri îngenuncheate de paradoxul viețuirii într-un zgomot făcut de surzi, într-o continuă experiere a senzației de dinozaur, căci aparțin unei lumi pe cale de dispariție...
Ne preocupăm de fericirea după rețetar cam prea mult, cam prea hămesit, cam prea zgomotos și demagogic, uitând să ne asumăm și dezvăluim umanitatea. 

Și, de ce nu, poate și uitând că fericirea, în sine, chiar nu e o problemă sine-qua-non a existenței, ci o chestiune de șansă... Poate a unor aleși, poate, deseori, a unor nedemni... cine știe?...

Duminică, inimioare, love... :)

Ce frumoasă și ciudată e viața!
Dimineață, când coboram scările, i-am urat ”bună dimineața” vecinului de la etajul patru, manelistul care mi-a asasinat vara cu aceeași melodie repetată obsesiv, și nu mi-a răspuns. Am trecut pe lângă el buimăcită, oarecum, cu o mare nedumerire în suflet și-ntre cutele frunții... Mereu mi se întâmplă așa când nu-nțeleg lumea: rămân, precum copiii, mască... Aseară, același lucru s-a întâmplat cu vecina cretină de la șase care, de mai bine de jumătate de an, în fiecare dimineața, de-la-șapte-fără-un-sfert-la-opt-fără-un-sfert-fix, se plimbă cu tocurile pe gresie prin toată casa și mă nenorocește: am întâlnit-o pe scară și, deși o cam detest, sinceră să fiu, din cauza zgomotelor care mi s-au împlântat în timpan de-o să le aud și-n mormânt,  i-am spus din bun simț elementar bună seara, dar a trecut înfumurată pe lângă mine, mi-a aruncat o privire superioară și nu mi-a răspuns, ostentativ. Ca să-mi confirme că e cretină, foarte probabil! :)

În fine, să revin la vecinul de la patru. Cum azi am golit pe jumătate sifonierul și-am aruncat o sumedenie de haine care se adunaseră, nepurtate, de ani, la finalul operațiunii monstru, care mi-a dat dureri de cap, am coborât să duc o parte din ele la gunoi. La ușa fanului devotat al lui Ștefan de la Bărbulești, peste adidași și papucii care zăceau pe preșul de la intrare, trona mobilul extrem de scump, probabil scăpat din buzunar-cel puțin așa am presupus! Cu toată frica instinctivă de recția imprevizibilă pe care-ar fi putut-o avea, nu m-am putut stăpâni să nu sun la ușă și să-l anunț, căci sunt convinsă că s-ar fi găsit suficienți doritori să intre în posesia aparatului... :) 

A răspuns soția, care mi-a mulțumit recunoscătoare și un pic șocată, cred. Când m-am întors, însuși soțul ieșise să fumeze și, cum sunt politicoasă din fire, i-am spus din nou bună ziua! Nu doar că mi-a răspuns, ba am făcut chiar conversație: mi-a mulțumit și el, declarându-se extrem de surprins și recunoscător. Și, cu titlul de ”cireașa de pe tort”, am primit și alte câteva informații: că telefonul aparține odraslei, elev în clasa a opta, care-a plecat la fotbal și a mai repetat isprava, căci a mai pierdut încă vreo două altele din neatenție, că soția o să-l întrebe unde-i e telefonul când se va întoarce etc... A încheiat spunându-mi că nu mai sunt mulți oameni cinstiți ca mine pe lume... :)))) Cum să nu ajungi să iubești asemenea vecini amabili și plini de drăgălășenie?!! :)))))) 

Doamne, ce frumoasă și rotundă e viața și ce mă bucur că mi-ai dat ochi să văd, minte să-nțeleg și zâmbet să mă amuz de toate... ba și de mine, deseori!
Soarele apune peste blocuri și-i văd imaginea în oglindă, în timp ce scriu, cu laptopul pe genunchi, coțopenită pe canapea. E un glob incandescent, roșiatic-auriu, perfect încadrat  într-o fereastră a unui balcon, al uni bloc din cartier ... Se duce la culcare, după ce și-a făcut și azi o treabă excelentă, căci a fost o zi frumoasă și limpede, de toamnă superbă. Probabil printre ultimele, deși tare-aș vrea să nu!
Am mai puține haine inutile în dulap, mai multă ordine în casă, mai multă  mâncare-n frigider, ceva mai multe vorbe dragi cu mama, mai mult soare în inimă, mai multe inimioare în casă- apropo, de la ele mi s-o fi tras atâta fraternizare cu vecinii?-, mai multă recunoștință în suflet și mai multe răspunsuri decât dimineață. Ei, să nu spun eu că a fost o duminică pe cinste?!!! :))))))))))))

Am râșnit cafea și s-a umplut toată casa de parfum.  Coborând mai devreme la magazinul de la parter, nu m-am putut abține să nu cumpăr un pachet de șervețele pe care scrie ”love„  și-s desenate inimioare- așa, ”just for fun”!
Am urcat scările până la etajul cinci printre vecinii ursuzi, care nu răspund la salut, am pus de cafea și, cu un zâmbet cât se poate de larg, m-am așezat în fața ferestrei și m-am hotărât să... Și aici m-am oprit, căci nu știu ce minciună aș putea să-mi spun ca să cred că, din tot ce mi-aș propune, s-ar putea realiza ceva. Dar e bine: e soare, e duminică, a venit mama și urmează o zi lungă... :)

Grotescul cel de pe scară și de toate zilele

Duminica e o zi a familiei, a izolării de lumea din jur, care nu intră în categoria aparținătorilor, cum se spune la spital celor care vin să te viziteze și să-ți aducă flori sau mâncare. Duminica e o zi a retragerii din lume ca într-o enclavă familială, cu tot soiul de feluri de mâncare, o zi de lene și de nefăcut lucruri, o zi care s-ar putea numi frumoasă, dacă n-ar fi otrăvită cu gândul că luni trebuie să te reîntorci la serviciu. 

Duminicile nu trebuie să te doară nimic. Duminicile trebuie să fii ca-n vacanță, adică liber, cu chef de leneveală, fără nimic de făcut, că doar e sărbătoare. Duminicile ar trebui să-ți placă la nebunie lumea, așa romantic și motivațional cum ne învață peste tot să vedem lumea. Zen, luminos, optimist și mai știu eu cum ne spală ăștia creierul să emanăm lumină și energie pozitivă... bla-bla-bla... Și noi suntem la ani lumină de civilizație, de empatie, de bun simț, de tot... 

A fost o duminică însorită, absolut binevenită după atâtea zile plumburii și friguroase. M-am procopsit cu o răceală zdravănă și aș fi avut chef de lenevit, la un pahar de terraflu și o firimitură de nurofen răceală și gripă, dar, ca o ironie a soții, niciodată când vreau să experiez starea vegetativo-leguminoasă nu-mi reușește. N-am prea putut, din... binecuvântate pricini. Ei, treacă și-asta, n-ar fi prima oară! îmi zic la finalul acestei zile, tot bine că am reușit să fac ceva, dar amintirile hidoase nu mi se șterg din memoria încă proaspătă, de pe retina oripilată recent de realitățile locuirii într-un bloc din proprietatea primăriei... 

Am avut destul timp de tot felul de reflecții, printre strădaniile de-a mă achita de obligații și corvezi, dintre care, cea mai enervantă mi s-a părut aceea de a intra în contact cu vecinii, în epica strângere de semnături pentru glorioasa furnizare a agentului termic. Nu vreau să-mi reamintesc ce fețe ostile mi-a fost dat să văd și nici ce greu le e oamenilor să înțeleagă evidența. Nu are niciun rost, oricum n-aș avea niciun fel de răspuns la dilemele în care se zbate inocența mea lăptoasă și desuetă, de om cu alte repere interioare despre ideea de normalitate. 

Înșir aici niște reflecții despre inconsistența unor trăiri, de fapt, căci nu pot cuprinde în căușul vorbelor sărace tot ce gândesc despre oameni, toate întrebările pe care mi le pun și al căror răspuns nu-l voi găsi niciodată. Și care nu încetează să-mi provoace tot soiul de perplexități...

Se dovedește, mi se dovedește, că oamenii nu se schimbă pentru nimic în lume, odată ce-au pornit la drumul vieții cu croiala interioară strâmbă, cu țesătura sufletească grosolană, din material ieftin și vulgar.
Se dovedește că firea omului este ceva atât de real, definitiv și puternic stei de piatră, încât nu putem să schimbăm nimic la cei din jur, ne facem doar iluzii. Oricât de buni sau de morali ne-am putea considera noi, în amalgamul subiectivității noastre indignate de cine știe ce faptă antisocială sau nerușinată...
Nici cu condamnarea nu ajungem prea departe, căci din pereții la care batem noi, crezând că-i transformăm în uși, nu s-a ivit nici măcar o urmă de bunăvoință vreodată... Doar Moise a scos apă din stâncă, dar pe vremea aia... ”Tu le vorbeai și... se putea”, cum zice Arghezi, poetul tristeților adolescenței mele, azi niciun fel de glas nu mai străbate cerul până la urechile noastre surde din fabricație sau doar asurzite de larma egoului tot mai mare și mai suficient...
Cert e doar că în vremurile astea de paradoxal eclectism de mileniu trei, în care conviețuiește mârlanul alături de intelectual, în care duminica dimineața urlă maneaua în difuzoare, iar în cursul săptămânii cretina se plimbă în fiecare dimineață de la șapte fără un sfert, preț de-o oră, o oră întreagă, bătută pe muchie,  cu pantofii cu tocuri pe gresia din casă, parcă doar așa, să-ți facă în ciudă, e tot mai greu să crezi că ar mai vrea Bunul să ne mai scoată și un mililitru de ... ceva... din... orice...
Suntem o umanitate degradată, tot mai degradată, fără speranța că ne mai facem bine... cel puțin așa îmi pare mie acum, la ora asta de târzie duminică, deși, poate, ochii fetiței cu păr afro, de care tocmai mi-am luat rămas bun la ușă, parcă m-ar contrazice... sau, cel puțin, și-o dorește cu ardoare idealista de profesoară din mine...
Ei, reluând, impresia ororilor este mai puternică și bate inocența la golaveraj.
Am văzut, de pildă, cum o femeie care-a scos capul prin deschizătura ușii ca dintr-o hrubă nu voia căldură în casă, căci afară i se părea ei că urmează să mai vină o vară și nu considera că alții ar avea dreptul să fie de o altă părere. Am văzut omul lup față de om... am văzut sluțenia nu doar pe chip, ci și în suflete, iar asta m-a amărât... pentru că niciodată nu-i înțeleg mecanismele de funcționare. 

Sunt incapabilă să înțeleg anormalitatea sau ceea ce consider eu că e anormalitatea, adică răutatea și egoismul, deciziile anapoda, împotriva logicii mai evidente de cât semnele de circulație, disprețul față de normele elementare de conduită civilizată. În capul meu nu se poate face loc pentru înțelegerea unor astfel de comportamente, de pildă cum unul dintre vecini să-și scoată câinele să defecheze tocmai la etajul doi, iar excrementele bietului animal să le lase chiar acolo, în fața treptelor, în pașii oricui... 

Și, evident, inevitabilul chiar s-a întâmplat, cum era și firesc: un copil a trecut și, în întunericul care domnea pe scară, nu a avut cum să evite să calce tocmai în fecalele animalului, împrăștiindu-le sublim pe tot palierul. Spre disperarea mamei, care n-a mai putut să-l prevină la timp, ocupată cu târârea silnică pe scări a căruciorului în care transporta o a doua odraslă, de vârstă insuficient de ridicată pentru a putea cădea și el, sărăcuțul, în aceeași capcană ca a fratelui mai mare... și a noastră, a tuturor locatarilor scârbiți, torturați olfactiv și deznădăjduiți în evoluția speciei umane... 

Ei, normal că nu e o noutate, sunt absolut convinsă că așa ceva se întâmplă zilnic în tărișoara asta, probabil că-ntr-o bună zi o să ajung să nu mai iau în seamă, o să devin înțeleaptă și superioară, imună la tembelism, căci, dacă e să-i dau dreptate psihologului, care spune că înțelepciunea nu-i altceva decât o durere vindecată, ne obișnuim cu tot soiul de dureri mundane și devenim înțelepți.
Dar azi nu sunt înțeleaptă, nu sunt imună, nu sunt altfel decât scârbită... De oameni, de logica lor inexistentă, de bunul lor simț inexistent, de altruismul lor inexistent, de educația lor inexistentă, de ființele lor anapoda și grotești... 

Flori vii, femeile

Vântul rece de toamnă biciuiește bietele petunii rămase întregi în jardinieră sub cerul decolorat, care plânge nechibzuit, ca inima, risipindu-și picăturile spălăcite pe caldarâm. 

Florile sunt plăpânde și neputincioase, iar vântul se joacă prin ele și cu ele cum vrea, deși ele, bietele, se străduiesc, în efemera lor existență, să rămână bine ancorate în pedunculul lor verde, încă verde... Nu se pot apăra, deși stau bine ancorate în tulpinile firave, paradox splendid de tenacitate a robustei lor vulnerabilități... Le privesc corolele gingașe, multicolore, roz-albe, violacee sau chiar roșu carmin și mă gândesc cât de mult le semănăm noi, femeile... 

Ne deschidem spre cine știe ce zări hazardul ne va meni, ne risipim bogăția spectaculoasă de culoare și parfum și așteptăm, răbdătoare, să fim observate, apreciate, ocrotite de tot felul de vânturi vrăjmașe  și indiferente la splendoare. Și-n tot timpul acesta ne străduim să rămânem neclintite, frumoase, în locurile nostre, chiar dacă nu sunt pe lume ochii care să ne vadă, care să se bucure de strălucirea noastră generoasă, care să ne ocrotească, ducându-ne la loc cald și luminos, hrănindu-ne cu suflet, și zâmbet, și bucurie și dragoste...

Câte flori nu se ofilesc nebăgate în seamă, câte nu-și frâng plăpânda frumusețe în răstriștea de-afară! Câte femei nu se ofilesc în răstriștea indiferenței celorlalți, neștiute de nimeni, nebăgate în seamă, uitate și obligate să-și risipească darurile sufletelor în van! 

De curând, am auzit povestea unei fete bătrâne care mărturisea că n-a fost dorită de niciun bărbat, niciodată. Deși am văzut nenumărate alte femei mai puțin înzestrate fizic sau mai puțin inteligente!!! Există femei obligate să-și risipească feminitatea, cărora, niciodată, niciun bărbat nu le spune că sunt frumoase, pe care niciun bărbat nu le vrea, întocmai cum niciun bărbat nu i-a făcut vreo propunere celei despre care vorbeam.
Femei pe care nu le știe nimeni, cărora nimeni nu le duce lipsa, cărora niciun fel de brațe nu le odihnește somnul sau le cuprind trupurile, cărora niciun glas nu le șoptește cuvinte frumoase, declarații sau alte asemenea siropuri după care ne dăm noi în vânt. Sau nici măcar un banal ”ce mai faci?”... Și sunt atâtea tristeți pe lume, paralele de existențele noastre, despre care nu aflăm niciodată, pe care nu ni le imaginăm niciodată, că numai gândul la ele face toamna să fie și mai rece și mai înfricoșătoare...

Știu multe povești ale femeilor care-au luptat să-și impună, mai mult sau mai puțin ostentativ, prezența în ochii bărbaților- bravo lor, și-au înțeles condiția și au încercat să aibă, la masa vieții, în unicul joc pe care-l pot juca, poate cele mai bune cărți. Așa cum știu și povești ale unor feminități discrete, care, cu resemnare, și-au acceptat insignifianța destinată lor de către lumea masculină și-au viețuit mai departe, neostentativ, neștiut, în tăcere, acceptând cărțile cu care pierdeau irevocabil...

Nu știu cine a greșit sau cine ar fi trebuit să facă mai mult- n-am avut decât cărțile mele, destul de pestrițe și din ele doar o parte, căci jocul nu s-a terminat încă... Nu mai e mult, oricum, căci se joacă doar un timp limitat și să câștigi nu e o condiție sine-qua-non... așa se pare...

Suntem femei răsfățate ale sorții sau cenușărese. Suntem prinse în hora implacabilă a pasilor la dreapta bucuriei sau la stânga deznădejdii, după cum dictează ritmul capriciosului destin. Alunecăm încet-încet spre toamnă, cu zâmbete, cu mănunchiuri de împliniri și de regrete, pierzându-ne, rând pe rând, câte o frunză a încrederii și ofilindu-ni-se mugurașii iluziilor. 

Suntem ca florile... tremurăm în bătaia cine știe cărui vânt sau avem momente de acalmie, zâmbim în soare sau ne deschidem spre stropii vreunei ploi reci, ne îndărătnicim să rezistăm cu fragedele noastre tulpini oricăror intemperii, ne dăruim splendorile cu generozitate și aducem bucurie ochilor care au timp și știu să ne vadă...
Suntem efervescente sau delicate, în felul nostru, al fiecăreia, mai tumultuos sau mai lent, suntem tinere și nesăbuite sau mature și chibzuite, suntem pline de visuri și de speranțe sau ne oblojim, în câte-un colț, cine știe ce răni care ne dor sau sângerează, suntem puternice sau ne îndoim ca florile de rafalele răutăților și problemelor cărora trebuie să le facem față.  Dar nu prea dăm înapoi să ne asumăm menirea de femei, ba, uneori, preluăm și poverile sau datoriile lor...

Suntem frumusețea și culoarea din viețile grăbiților bărbați ce ne înconjoară, care altfel ar fi terne și lipsite de sens, suntem paradisul ignorat din coasta lor de lângă inimă și așteptăm, fiecare din noi, fie c-o recunoaștem sau nu, să fim adeverite de dragostea și prețuirea lor, fără de care nu ne rămâne, nici nouă, mai nimic din ceea ce ar trebui să fie un sens. 

Julio Iglesias - Ella (Cover Audio)

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit, 

N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.

Când bate vântul peste deltă, trestiile

Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foșnesc.

N-am să vă spun pe cine aștept, dar aștept.

Inima n-are aripi, dar deseori zboară.

Toate cântecele lumii, toate, s-o stiți, 

Încap într-un flaut, într-o vioară.

Cerul n-are margini, stelele au, 

Miez și margini de foc are și soarele.

Vântul de seară mi-a spus c-o să moară

Dac-o să-i rupeți în drum picioarele.

Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?

Mă strigă din patru părți zările.

Munții cu păduri cu tot mor sufocați

Și-n curand o să moară sufocate și mările.

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit, 

N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc, 

Crângurile sunt pline de flori, și de iarbă

Și de arbori plăpânzi care cresc.

Zaharia Stancu- N-am să vă spun

Asta e una dintre poeziile pe care, dac-aș fi avut talent,  aș fi vrut s-o scriu eu... Dar as scris-o atât de frumos Zaharia Stancu, încât nu mai e nevoie de nimic... 

Insomnii. După două rânduri de teze, degetele au lepădat pixul roșu și ating tastatura laptopului de pe genunchi. În urechi mă desfătez cu Adriana Lecouvreur și ale sale ”poveri fiori”... Angela - ca nimeni alta!... De fapt, Angela și Kaufmann, căci acum e rândul duetului din opera lui Cilea, care a făcut înconjurul lumii... Ce frumusețe e-n stare omul să creeze și, totodată, de câtă abjecție poate să fie capabil! Mereu mă surprind că nu-mi vine să cred, aproape că mi se pare imposibil! Doar când realitatea îmi demonstrează mereu că e așa, n-am ce face și mă plec în fața evidențelor, dar parcă tot nu-mi pot reprima un rictus de stupefacție și dezamăgire... Probabil că secretul stă-n dozajul în care se asociază în sufletul aceleiași ființe... sau, poate, ca să mă simt mai bine, îmi zic că nu se pot asocia niciodată în același suflet, ele trebuie neapărat, sublimul și abjecția, să apară la oameni diferiți... Naivități de domnișoară de pension, dar necesare ca merinde pentru o noapte care se prevede lungă... lungă... 

O presimt în tic-tac-ul ceasornicului și-n bătăile inimii- lungi și grele, ca niște clipe când aștepți. Dar o noapte cu muzică și cu gânduri diamantine nu poate fi rea, căci cristalizările sunt necesare câteodată, mai ales atunci când nu ne învățăm lecțiile. 

Maurizio și Adriana reconfirmă dragostea, nemurirea ei - și asta e o certitudine care bate toate cârcotelile și toate abjecțiile. Nu surogatele de doi bani, nu moneda calpă a unor oameni mici, ci aia, adevărată, aia e nemuritoare!!!  Și înalță, și schimbă, și înnobilează și... emoționează. Și te face să uiți că în viață cunoști oameni croiți așa de strâmb, de nu înțeleg mai nimic din asta, ci se tot nevoiesc într-o îngustă autoidolatrie de toată jena... 

Judec mereu pe cei ce mă rănesc, judec mereu nedreptățile pe care consider eu că mi le fac ceilalți, cei dragi... Deși florile mamei încă se mai deschid, deși ochii mei au privilegiul de-a le vedea, deși încă mă trezesc în fiecare dimineață și trăiesc privilegiul că respir, deși urechile și sufletul meu aud și-nțeleg muzica asta minunată... tot mai judec ce nu-mi place și mă doare la ceilalți, tot mai aștept să schimb ceva în cei de lângă mine după cum aș vrea eu. Un semn de copilărie, de nesăbuință, de nerecunoștință față de Dumnezeu, clar!  De care mi-e tare rușine... Pentru că eu TREBUIE să fiu bună, mereu, orice s-ar întâmpla... 

Ultimele acorduri din Adriana Lecouvreur... Adriana își dă viața în brațele lui Maurizio, își dă ultima suflare, înveninată de otravă, în delir, iar muzica se stinge tânguios, ca tânguirea disperată a lui Maurizio, incapabil s-o salveze, rămas veșnic fără ea: ”Adriana, Adriana!.. Morta! Mooooorta!” 

Viața omului, firavă, plăpândă, e călcată în picioare de răutatea altor oameni răi, dar iubirea rămâne și învinge  moartea, orice.  Când e și dacă e adevărată. 

Lecția zilei de azi. 

Obosiți de mâhnire și de întristare- Lecția nr. 3

O zi plină de semnificații se înscrie în mod luminos printre zilele vieții tale- de obicei, cam toate la fel... O zi în care-ți reîntâlnești un vechi și drag prieten e ca o sărbătoare. Căci îți reamintești de cel care-ai fost, stând la povești de la suflet la suflet, privești un om în ochi fără să-ți fie teamă că te va judeca, te va minți, îți va căuta slăbiciuni să ți le speculeze. Și, de fapt, îți reamintești de ce prietenia e cel mai frumos dar din lume, căci de dovedește încă o dată adevărul spuselor lui Antoine de Saint-Exupery, că este, ”în primul rând, pacea reciprocă şi zborul spiritului pe deasupra amănuntelor vulgare.” 

Un vechi prieten e ca o rază de soare iarna: îți bucură sufletul, căci îl simți aproape, îl simți complice și intim, îl simți bun și pașnic. Și parcă singurătatea e mai puțin amară, când o simți deplină, în ceasurile tale de singurătate și amărăciune. Și-s multe și mute, cum multe și mute trebuie să fie ale multora dacă-și leapădă, măcar pentru o clipă, cât să se privească în oglinda inimii, ipocriziile și artificialitatea de fiecare zi. 

Azi e sărbătoare, Acoperământul Maicii Domnului. O sărbătoare a bunătății Maicii lui Dumnezeu pentru oameni, o sărbătoare în care sfinții au văzut-o în văzduh, rugându-se pentru oameni. O sărbătoare frumoasă, când cerem Maicii Domnului milă și ocrotire, așa cum ea, cu mâinile ei sfinte, îi cerea lui Dumnezeu pentru noi îndurare și ajutor. ”Bucură-te, grabnică ajutătoare a celor obosiți de mâhnire și de întristare!” sună unul dintre versurile imnului acatist, care mie-mi place foarte mult. De câte ori nu ne-am simțit, fiecare dintre noi, obosiți ”de mâhnire și de întristare”? 

La sfârșitul zilei, sunt mâhnită și întristată. Fără motiv sau, cel puțin, fără motiv nou... Și singură, deși m-a vizitat un prieten drag, deși am vorbit cu prietenele mele toată ziua, deși am stat între lume toată ziua, de-am obosit și-abia așteptam să vin acasă, deși am fost zâmbitoare și plină de vervă, deși am luptat împotriva nedreptății, deși am primit daruri: două mere roșii de Gemenea, de la prietenul meu, și-o frântură din Spania adusă special pentru mine, de la o familie preot-doamnă avocat, care mă apreciază: un șal spaniol roșu și-o cutie cu bijuterii superbe, pe care, probabil, n-o să le port niciodată, că-s prea ostentative pentru mine...

Sunt singură, căci sufletul meu nu simte acum pe nimeni aproape și simt că, într-un fel, sunt cu Dumnezeu nedreaptă și vrednică de osândă, dar tot mă simt așa: obosită de mâhnire și de întristare... 

E cumva viața nedreaptă, urâtă? Nu cumva ochii mei sunt prea incapabili s-o vadă așa cum e, de fapt, frumoasă, tocmai pentru că e unică și irepetabilă? Mi-arunc ochii pe ecran și văd, ca un deget avertizator al universului,  rândurile următoare: “Este viața atat de întunecata ? Nu cumva mâinile tale sunt prea mici, sau viziunea ta prea împâclită? Tu ești acela care trebuie să se înalțe.” (Dag Hammarskjold)

Zâmbesc și-mi șterg tristețea de pe chip, odată cu urma unor lacrimi din amintiri și mă gândesc că e timpul să-nvăț lecția numărul 3: a smereniei. Și, de acum înainte, hotărâtă să văd nenumăratele binefaceri ale cerului, pe care le ignor de atâta vreme, a recunoștinței.