nişte răspunsuri

Uneori îţi dai seama, după vorbele unui om, vorbe care-i trădează gândurile şi simţirile adevărate, că ai trăit ani întregi într-o iluzie, că te-ai încăpăţânat să te ancorezi într-o utopie atât departe de adevăr, încât nici nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor şi...urechilor. Evident, sunt sigură că asta sună a platitudine de gospodină cu halat şi bigudiuri, dar asta nu anulează constatării adevărul ei deconcertant.
Ştiu, din superficiala-mi documentare, că nu suntem la fel, bărbaţi şi femei, că nu simţim , nu gândim, nu reacţionăm la fel, dar ştiu şi că, în ciuda diferenţelor, există lucruri care ne leagă, care ne unesc, care ne transformă.
Ştiu că există legături indestructibile între bărbaţi şi mamele lor, fireşti îndeobşte, că sunt lucruri pe care nu le cunoşti niciodată în deplinătate despre oamenii de lângă tine, că sinceritatea deplină e o utopie, ştiu toate astea şi multe altele, desigur, dar tot nu-mi iese din cap că toate, dar absolut toate acestea sunt chestiuni cărora mintea omenească le poate da dreapta măsură. Şi drepte cred că devin cu adevărat doar când sunt cântărite în balanţa inimii. Care armonizează toate, şlefuieşte toate, luminează şi învie toate când e plină de dragoste. Când e şi dacă e, cu adevărat. Dacă e dragoste şi nu simulacru, dacă e profunzime şi nu superficialitate, dacă e devotament şi fidelitate, ci nu superficialitate şi egoism.
"Numai inima urneşte lumea din loc..." scria într-o carte a adolescenţei mele, iar fraza asta nu mi s-a infirmat nici până astăzi, întărindu-mi-se mai ales prin constatarea unor fapte de viaţă pe care, odată ce mi se mai adună anii şi tristeţile, le înţeleg mai adânc.
E posibil să te înşeli atât de mult când judeci oamenii? Da, când îi judeci după chipul inimii tale, acordându-le în mod virtual toate virtuţile pe care ţi s-ar părea natural să le aibă.
E posibil să nu-ţi dai seama de chipul lor cel adevărat ani în şir? Da, când le răspunzi cu iertare la neiubire, la minciună, la laşitate, la dispreţ, la cinism...
E posibil să te faci că nu înţelegi răul, să te laşi amăgit în mod repetat, ca şi cum ai vrea să-ţi faci singur rău? Da, când vrei să rămâi bun cu tot dinadinsul, deşi toţi ceilaţi îţi râd în faţă că eşti doar prost şi nesăbuit... Da, când nu-i acorzi viitorului şi lui Dumnezeu niciun credit, încrezându-te mai mult într-o fiinţă omenească limitată şi străină de rostul tău cel adevărat...
Da, când înţelegi că, deşi n-ai vrut, ai reuşit să fii cabotin şi idolatru, când înţelegi c-ai păcătuit greu, încercând atât de stăruitor să n-o faci, să rămâi bun, încercând să nu superi pe nimeni, plătind încăpăţânarea-ţi şi statornicia-ţi cu preţ greu de ani şi de viaţă neurastenizantă şi obositoare.  Ştii şi, acum când ştii, nu-ţi mai poţi da voie să uiţi niciodată...
Uneori îţi dai seama, după vorbele unui om, vorbe care-i trădează gândurile şi simţirile adevărate, că ai trăit ani întregi într-o iluzie, că te-ai încăpăţânat să te ancorezi într-o utopie atât departe de adevăr... şi te disciplinezi. Ca asemenea dramatice şi dureroase revelaţii să nu le mai încerci, din nou, niciodată.

"Într-o viata de-o durată
Ai murit de patru ori.
De aceea n-ai sa mori
Înc-o dată niciodată." 
                      Tudor Arghezi

Tot felul de drumuri se deschid: n-ai decât să porneşti pe unul dintre ele. Încet, greu, cu umilinţă, dar ştii că nu se poate altfel. Cică după furtună se face senin. Până atunci trebuie să-ţi asumi condiţia şi te împaci cu asta. Sunt lucruri mai importante de-atât şi , se pare, pentru prinţ ”aleasa” a fost aleasă din cenuşă. Da, dar înainte de cenuşă a fost sclipirea, prima impresie, îmi şopteşte diavolul de pe umărul stâng. Ei, asta e! Deocamdată n-am la dispoziţie decât cenuşa. Fără zâne, fără ajutoare, fără magie. Doar cenuşa. Şi un fel obligat , strâns de gât, de speranţă care te obligă să aştepţi o mână întinsă de la îngerul de pe umărul drept: să te ridice şi să te scuture de cenuşă. Ha!

verb: simt

Când trăieşti, multă vreme, cu o durere în suflet, te modifici ca om, fundamental, pe dinăuntru. Nu mai poţi înţelege că există şi altfel de viaţă decât cea pe care-o trudeşti tu, nu mai poţi să-ţi imaginezi cum ar fi altfel, nu mai ştii să trăieşti în alt mod decât cum eşti, condiţionat de cumplita realitate pe care ţi-o conştientizezi.

Te obişnuieşti, treptat, cu neiubirea, cu nepreţuirea, cu neînţelegerea, cu nenormalitatea în cele mai cinice forme ale ei şi asta devine normalitatea ta. Ştii că este împotriva umanităţii tale o astfel de situaţie, ştii, dar uiţi...

Uiţi că altădată te considerai drept şi frumos (şi chiar erai drept şi frumos!), uiţi că alţi oameni te-ar mai putea vedea, printr-un fel de miracol sau ironie a sorţii -spune-i cum vrei!- drept şi frumos, şi te identifici cu realitatea bolnavă pe care ţi-ai creat-o prin acceptul tău: acceptând neiubirea, neajunsul, nenormalul, meschinăria, suferinţa... Devii ea. Devii un altfel de tu, ca o oglindă mincinoasă şi scârnavă în care se reflectă neadevărul de azi: al fiinţei tale schingiuite şi traumatizate de alţii, prin acceptul tău, în numele iubirii, bunătăţii, umilinţei, laşităţii şi altor păcate. Ca şi cum te-ai fi terfelit singur prin rău, prin mai rău, prin cel mai rău, prin foarte rău...

Eşti bolnav şi rănit, o rană care te erodează treptat, te acaparează ca o pecingine şi te mutilează profund şi, probabil, iremediabil. Te schilodeşte pe timp lung... cât viaţa. Şi aşa viaţa pare lungă cât o vecie, infinită şi exasperantă prin  faptul că o vezi cu luciditate şi deznădejde.

Regreţi, în anumite clipe de cumpănă, tot ce-ai făcut, tot ce n-ai făcut, toate întâlnirile şi alegerile nenorocite care ţi-au fost date sau pe care, ca un orb şi inconştient le-ai făcut pripit şi te negi, te negi pe tine. Negi azi omul ce-ai devenit şi pe care nu-l vei plăcea niciodată. Şi niciodată e ceva lung, şi sec şi ascuţit ca o urmă de bici peste picioarele goale, urmă pe care-o simţi mereu, înverşunat, dureros. 

Şi e-n tine o revoltă de clopote alarmate, o revoltă de clipe multe, în care-ţi vine să strigi cu glasul tuturor rataţilor lumii. Şi-o tristeţe adâncă, care te umple de nepuţinţă şi te îmbolnăveşte si mai tare.

Ştii că trebuie să te smulgi din rău, dar nu vezi cum. Nu mai ai curaj, nu mai ai încredere c-ai să reuşeşti, nu mai ai speranţă, nu mai ai drum, nu mai ai matematică, nu mai ai nimic...

Şi nu-ţi rămâne decât să baţi -cerşetor la porţile aceluiaşi Dumnezeu, pe care l-ai uitat deseori, pe care l-ai trădat înmiit pentr-o jalnică şi mincinoasă  iubire şi acceptare omenească, dar revii la El îngenuncheat și umilit. Și te rogi să-i treacă scârba de tine şi să se-nduplece să te-audă. Măcar şi numai pentru ca să nu te mai simți atât de singur, şi de gol şi de fără rost, ca o ciutură spartă.

Roşu pe alb... rânduri parcă scrise cu sânge, nu cu cerneală. Rânduri care urcă la suprafaţă din inima făcută praf, din patetismul ei redundant, desuet şi inutil, sfâşiere aspră şi uscată. 

Fără soluţii sau fără vederea care le însufleţeşte, gândurile le ridică în faţa ochilor obişnuiţi cu lipsa de orizont. Cerc, cerc, cerc... noapte de martie rece, sordid, disperat, ca un hohot de plâns.

Credinţa, nădejdea şi dragostea

Despre veşnicie, şi îngeri, şi speranţă şi frumos în primăvară rece . Am ascultat azi piesa formaţiei Holograf "Dacă noi ne iubim" şi mi-au rămas în minte versurile: "dacă eu te iubesc n-ai să mori niciodată".

O superbă declaraţie de dragoste, o superbă mărturisire de credinţă, pentru că dragostea adevărată este credinţa în viaţă veşnică. Şi iubirea te scapă de moarte, pentră că treci peste moarte şi devii veşnicie.
Trebuie să crezi. În viaţă este necesar să crezi puternic în ceva, ca să poţi să-ţi învingi efemeritatea şi derizoriul. Când crezi, devii superior îngerilor, care cred pentru că văd, pentru că tu crezi fără să ai certitudini, crezi cu puterea binelui din tine, iar credinţa ta devine certitudine şi schimbă lumea. Când crezi te transformi, pentru că biruie în tine binele şi lumina, imaterialul asupra materiei nevolnice şi limitate. Când crezi te delimitezi de cenuşiu, treci printre lucruri fără să te rănească prin urâţenia lor. Credinţa este dar dat libertăţii omului de a alege între a fi şi a nu fi. Eşti liber să crezi, pentră că prin credinţă ai viaţă.
 " Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L,şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit.  Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca.  Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.  Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela." (Matei 8, 5-13)
E prima zi a postului Paştelui... un răgaz să ne întoarcerm la rostul nostru, la Dumnezeu care e iubire, care ne dă darurile credinţei , speranţei şi dragostei la nesfârşit. 

primăvara

Când somnul nu ţi se lipeşte de pleoape din cauza prea multelor gânduri care nu-ţi dau pace, liniştea nu-şi află sălaş în inimă şi doar rugăciunea te duce la liman. Mintea omenească e, de-atâtea ori, atât de slabă şi nu reuşeşte să desluşească adevărul din vălmăşagul de temeri şi stavile care i se-mpotrivesc.
Atât de uşor te poţi autoiluziona, inimă omenească, atât de uşor te poţi pierde în universul pe care ţi-l plăsmuieşti, însetată de răspuns la nevoia ta de dragoste şi pereche!...
Şi atât de puţine îţi trebuie când baţi pentru cine-ştie ce flacără care se aprinde speranţei mereu treze şi nemuritoare, încât trupul se dezbracă de cele ale lumii pe care altădată le credeai indispensabile...
Singură certitudine dată omului, dragostea, face minuni şi mută, cu-adevăart, şi munţii din loc, ţine loc de hrană şi apă trupului de tină, care trăieşte doar din preaplinul inimii lui. Stare de graţie, binecuvântare a harului sau doar extaz al psihicului , oricum ai numi-o, în orice punct te-ai situa, dragostea te schimbă şi te face mai bun, mai înalt şi mai curat, pentru că îţi pierzi egoismul şi nu te mai poţi raporta doar la tine.
E ca o primăvară:  trezeşte totul din amorţire, chiar şi după o lungă iarnă de ani în care nu mai credeai, nu mai sperai, nu mai aşteptai nimic, obosit şi dezamăgit de toate, de neşansă, de neiubire, de neînţelegere, de netrăire...
Chiar dacă nu ţi se vor împlini niciunul dintre visurile pe care ţi le ţeşi în dosul pleoapelor în fiecare noapte, când pui capul pe perna să te duci spre somn, în fiecare dimineaţă când ai un motiv să respiri şi să înfrunţi încă o zi, chiar dacă nu ţi se va răspunde niciodată aşa cum aştepţi, tot merită să înfloreşti odată cu primăvara.
Îţi ies mugurii prin crengile sufletului, îţi înfloresc zâmbetele şi-ţi răsare soarele gândurilor frumoase.
Îţi lepezi relele obiceiuri şi dai la lumină, cum dă pământul nestematele florilor, nestematele de gând  pe care le îngropaseşi sub masca impietrită a iernii din care te-ai desprins pentru totdeauna.

Curba lui Gauss

Buletin meteorologic- starea sufletului într-o zi de 13
Dimineaţă- dispoziţie instabilă, cafea parcă fără gust, înghiţi sugrumată un pahar de suc de portocale, te învârţi între nesiguranţe: schimbi mai multe bluze, perechi de pantaloni şi variante de machiaj- cam două ore întârzii emoţionată în faţa oglinzii şi pleci grăbită că te aşteaptă şi de data asta prea mult taxiul.
ora 11, 30 - surprize, surprize:  te achiţi de nişte restanţe la serviciu şi plăteşti facturile incredibil de repede, apoi te îndrepţi cu paşi grăbiţi spre o mare, incredibilă bucurie.
ora 13,00- mulţumire din vorbe de suflet cu o prietenă dragă-dragă; se anunţă nostalgii: faci o vizită grăbită cuiva venită de departe.
După-amiază torturantă: răbufneşte inima cu violenţă şi bat rafale de emoţii la semnale contradictorii: nu ştii la ce să te aştepţi, dar forţezi un fel de încredere, în ciuda stării de rău şi a premoniţiilor negre.
Ora 16, 30- deziluzii din veşti proaste, din averse de dezinteres. Te înspăimântă finalul searbăd al unei zile de muncă.
Ora 18, 30- încerci imposibilul: să răsară soarele,  deşi e palid şi se târăşte spre apus. Pleci de la serviciu , cerulul inimii e parţial innorat, dar sunt şanse de-o întâmplare frumoasă. Apar ceva confidenţe, veselie forţată, instabilă, cu fluctuaţii mari de temperaturi emoţionale. Se intensifică dorinţa de spargere a gheţii, dar se intră într-un proces de răcire bizară, în condiţiile unei scăderi bruşte şi incredibie de dispoziţie.
În intervalul 20,00-22,00 minimele devin negative, iar la sfârşitul zilei rezultatele se profilează dezastruoase. Ultima speranţă anemiată se strecoară afară pe uşa prietenei tale. Rămâi în prag cu certitudinea amară a deziluzionării. Rană sângerândă inima. Parcă şi ceva picături sărate pe obraji.
ora 23,00- vinul nu are niciun gust, iar Bridget nu ajută, azi, nici ea.  Te laşi dusă de maşină spre casa prea mare, prea rece şi prea goală. Probabilitatea pentru precipitaţii  se menţine relativ ridicată în această parte a intervalului orar 24, 00-7,00, deşi acestea vor fi moderate cantitativ, căci nici energie nu mai este. Se anunţă doar nori negri şi o dimineaţă întunecată şi ceţoasă.
ora 23,45- miracol: răsare nesperat un fel de soare, destul de anemic, dar azi, că e deja azi, 14, vremea se va încălzi uşor şi treptat, valorile urmând a se situa între speranţă şi zâmbet, încadrându-se în normele sufleteşti dezirabile.

De primăvară, de dragoste, de teamă?...

După-amiază cu nori şi vânt rece, contraste şi ezitări adolescentine de suflet. Nerăbdare febrilă, puzderie de gânduri, urme de zâmbete acoperite de nelinişte şi emoţii. Incredibilă inimă, renaşti mereu şi baţi cu fluturări de aripi cum nu mai credeam!!!
La televizor sunt ştiri hidoase, oameni dezvelindu-şi impudic intimităţile- fragmente de conversaţii expuse ca pe un afiş, bucăţi de viaţă care nu interesează pe nimeni, doar pe cei implicaţi-  în văzul publicului curios şi dornic de a intra cu bocancii în intimităţile celorlalţi.
Afară e vânt rece, ca de toamnă şi lumina ceţoasă, ostilă. Pe masă, urmele de ruj de pe pahar sunt singurul semn al unei prezenţe pe care unii ochi nu ştiu s-o recunoască.
Tot felul de întrebări se scriu pe tabla minţii şi tu însăţi devii, adusă de spate şi chircită de frig cum stai, o întrebare la care nu ai răspuns. De ce mereu ţi se dau lucruri pe acre nu ţi le doreşti, iar cele la care abia îndrăzneşti să visezi, nebuneşte şi cu fâlfâiri de suflet ţi se refuză şi se îndepărtează ca o fata morgana?
Pixul tău albastru e şi el un semn al unor porniri de inimă pe care nu le-ai înţeles cum se cuvine sau poate n-ai vrut să le-nţelegi?...
Deseori ţi se-ntâmplă să refuzi cu obstinaţie să vezi ceea ce pentru toată lumea e un fel de evidenţă şi te supui singură unei torturi inutile, cronofage şi unei solitudini reci şi sterile ca neviaţa... Pentru că a-ţi fura singur speranţele, şansele e un act de netrăire, de boicotare inconştientă şi iresponsabilă a viitorului măcar potenţial/virtual cu happy-end.

Bucăţile de gânduri se izbesc de ziduri, de prejudecăţi şi adicţii şi se împrăştie ca baloanele colorate din mâna unui copil năuc şi cu ochii la cer...

Vreau să am steaua mea...

Vreau să am steaua mea...

Am ascultat de nenumărate ori piesa Laurei Stoica, versurile ei impresionante până la lacrimi şi, în prag de primăvară nouă, "pe vechile dureri", cum spunea poetul, n-am făcut altceva decât să mă reîntorc în acelaşi punct de pe traiectoria dulce-amară din care am plecat.
Si asta, vreme de ceva ani în care am luat ca tovarăşi de drum tot felul de experienţe şi de gusturi:  " al fericirii, al iubirii, al deznădejdii, al geloziei, al gloriei şi aşa mai departe"- cum spunea un alt poet... Sunt sigură că nu s-au terminat toate gusturile, dar nici drumul, deşi îmi pare cam previzibil.
Nici acum nu am atins acel ciob luminos care mă mint mereu că-i o stea, steaua mea, nici acum nu mi-am biruit setea de a urca până la ea, deşi îmi sunt tot mai grei paşii şi tot mai inaccesibil urcuşul.
Tot mai am visuri de adolescentă cu părul în vânt şi fruntea în norii plini de ridicolul situaţiei, tot te mai am, inimă îmbătrânită şi nărăvită în dor de altceva.
Azi, o coafeză grasă şi cu păr de un roz incert mi-a expus, suficientă şi fericită, o filosofie de viaţă înfiorător de reală în prozaismul ei brutal: " omul e tânăr cât nu i-a îmbătrânit inima din cauza necazurilor". Şi mi-am descoperit senectutea interioară în (conştientizata şi asumata) apoteoză a ridicolului- pe scaunul de mucava al unui coafor de cartier.
Şi-n seara asta de început dureros de primăvară cu parfum de frezii, vocea Laurei, de dincolo de realitate şi veşnicie: căci eu n-am atins nicio stea....