dor de alb

Să ningă și să acopere tot: destine mici, răutate, suferință, ură, orgolii, resentimente, lipsuri, tot, tot ce-i rău și apasă!
Să ningă pe lume, să ningă în gândurile noastre încrâncenate, să ningă și să albească tot ce-am pătat prin târârea prin noroaiele conformiste ale existenței de om mare.
Să nu mai rămână decât inimile bătând la unison și așteptând Crăciunul, cu sau fără moș, cu sau fără bani, cu sau fără sclipici, cu sau fără daruri...
E atâta nevoie de alb, de curat, de puritate, de proaspăt, încât o primenire generală ar fi , cred, cel mai bun lucru pe care l-am putea face.  Știu, nu mă pot împiedica să visez cu ochii deschiși, dar e, în sfârșit, și pentru mine vacanță, e, în sfârșit, un pic de liniște... Și poate fi, de ce nu?,  timp să mă întâlnesc, din nou, cu vechile temeri și fobii, așa că ... e liber și la visuri de prospețime de ger...
La țară, oamenii încă mai cred că gerul curăța microbii și împrospătează aerul pe care-l trag, cu lăcomie, în plămâni, bucurându-se de viață. Mi-e dor de mirosul de rufe înghețate, pe care le aducea mama în casă, de râsul tatei, rar, dar bun și neprețuit de-ajuns, de plăcintele pe care le făcea mamaie... de dat cu sania și alergat prin nămeți pe uliță, ca-ntr-o imagine coșbuciană- nu se poate abține să nu comită comparația inutilă profa din mine :)... În fine, cu mâini înghețate de alte geruri, mai puțin poetice, mi-e dor de zăpadă de basme, de săniuș, de copilărie și de albul din suflet.
Mă vindec de lume și mă rog să mă țină.

de-ale oamenilor mari

Ar trebui să mă bucur de câte ori am dreptate, dar n-o pot face. Nu mă bucur când mi se dovedește că exact ceea ce am anticipat se întâmplă, nu când sunt la mijloc suflete dragi, nu când știu că asta îi doare pe ceilalți. Nici chiar atunci când ceilalți greșesc și, obligați de evidențe, ajung să înțeleagă că am dreptate. Nu mă bucur!
Mă umple de silă răutatea lumii, micimea ei, pe care sunt obligată s-o constat din ce în ce mai acut zilnic.
Mă umple de silă perpetua fofilare și fuga de responsabilitate, mă umple de silă când văd un om cât un munte care refuză să-și asume greșelile, minciunile și se folfilează laș, care încearcă tertipuri ieftine să te silească să spui lucruri pe care, mai târziu, le va răstălmăci în defavoarea ta.
Mă umplu de silă oamenii care n-au curajul să-și asume o opinie și-i vorbesc pe alții pe la spate, pentru că nu găsesc în ei suficient curaj să spună ce gândesc.
In ultima vreme nu găsesc prilej de bucurie decât în lucrul cu copiii. Ei sunt cei mai frumoşi şi mai curaţi sufleteşte, ei trăiesc viaţa fără măşti şi fără ipocrizii, ei au curaj să spună lucrurilor pe nume, cu neasemuita cutezanţă dată de vârstă, de credinţa că lumea trebuie schimbată în bine.
Vin sărbătorile - şi acestea- şi ne găsesc, pe noi, oamenii "mari", la fel de mici şi de preocupaţi de nimicnicia din noi: fără idealuri, fără curaj, fără coloană vertebrală, doar noi , centrul lumii...
Şi nu încetez să mă tot întreb la ce ne-o fi folosind?... Oricum, nu suntem veşnici şi nu lăsăm decât prea puţine urme prin lume...
Ar trebui să învăţăm de la copiii noştri şi de la copiii care ne înconjoară enorm de multe lcruri, iar noi îi silim pe ei să înveţe de la noi laşitatea, ipocrizia, debusolarea, făţărnicia şi tot felul de urâţenii, care le vor face viaţa urâtă şi-i vor deprinde cu gusturile amare ale vieţii mult prea devreme. Că nedrept e oricum.

de la Freud citire :)

Citesc pe facebook, printre pps-uri și răspuns la întrebările copiilor mei, pe care-am descoperit că-i iubesc enorm și că sunt singurele ființe care mă iubesc, la rândul lor, din toată inima, fără condiții sau rezerve, un citat din Freud: ”Omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea.”
Mă opresc din ale mele, numeroase, dar fără spor în seara asta, și mă gândesc la câte visuri plăsmuim mereu și pe câți oameni credităm cu frumos sufletesc, cu bunătate, doar din nevoia noastră de a suporta mai ușor realitățile de care nu suntem mulțumiți, frustrările acumulate în ani întregi de viețuire vecină cu anormalitatea.
Tot pe fb, o campanie promovată de trupa mea de suflet, Taxi, împotriva violenței domestice, căreia, întotdeauna, îi cad victime femeile. Superbă campanie, o susțin din toată inima... asta apropo de Freud ! :) Poate pentru că unele lucruri, din viață, nu se pot uita niciodată.
Ce bine e că realitatea zilei de azi, cu toate neajunsurile ei, e limpede și frumoasă! Ce bine că visurile mele nu mai au nimic de-a face cu ideea de a suporta...
Ce alegeri bune, deși tardive, am făcut acest an! Mă felicit zi de zi, nu încetez să-mi spun zilnic: ce lucru bun ai făcut, femeie zăludă ce ești! Singurul lucru cu adevărat inteligent din aproape 10 ani de viață matură. Necesar și făcut la limita suportabilității, la limita speranței, la limită...
Merg să-mi spăl părul cu șamponul meu cu parfum de miere și să mă pregătesc pentru somn binecuvântat și fără temeri. Mulțumesc, Doamne!

1 % sare...

Sunt plină. Plină de lacrimi, plină de revoltă, plină de vorbe, plină de surpriză dureroasă și de dezamăgire. Și nu pot să dorm, evident, de tristețe și de vălmășagul gândurilor care mi se îngrămădesc în creier.
Mai ales că am nevoie multă de somn, am dormit atât de puțin, incredibil de puțin zilele acestea și am muncit mult, enorm... Și m-am risipit în  multe, și-am risipit suflet în fiecare cuvânt pe care l-am spus celor din jur și-am dat, fără rezervă, din mine, viață și adevăr. Fără să aștept în schimb prea mult, poate doar să nu-mi fie interpretat mințit sufletul și gândul.
Am mai spus-o, mereu și mereu, nu-i înțeleg pe oameni, nu înțeleg de ce, când te aștepți mai puțin, te lasă, pur și simplu cu gura căscată, de ce vor întotdeauna să te facă să te simți mizerabil, nu înțeleg de ce răstălmăcesc totul, de ce vor mereu să iasă deasupra , de ce nimic nu merge în viața mea cum trebuie...
Nu înțeleg nimic, cred că sunt o proastă colosală. Minunată și proastă!
Am obosit grozav, am obosit grozav de neiubire, de neînțelegere, de senzația că oamenilor le e teamă de mine de parc-aș avea ciumă, de blocaje în comunicare, de toate...
Am obosit grozav să simt că nu pot avea încredere în nimeni, că toate senzațiile mele că înțeleg și intuiesc corect oamenii sunt false. Ce să mai vorbim de certitudini, n-am niciuna, nu pot să am niciuna!!!
Mereu am vrut să vorbesc cu oamenii, am vrut să-i cunosc... se pare că e rău, în zodia însingurării și-a individualismului în care ne zbatem de la o vreme, e greșit... Fie! Atunci ce mai rămâne? Nu-mi mai rămân decât eu. Poate e mai bine....
Am plecat în seara asta la Den și-am văzut un film împreună, n-o mai făcusem demult: Viața lui Pi. L-am ocolit amândouă de multe ori, deși cred că și eu și ea citisem o cronică a filmului pe undeva. Ea mi-a mărturist că din teama de a nu regăsi scene zguduitoare, pe care le-a văzut în filme cu indieni, gen SLUMDOG MILLIONAIRE,  eu cred că din repulsia mea instinctivă dintotdeauna pentru matematică, sugerată cumva de denumirea filmului, deși știam sigur că n-are nicio legătură cu asta.
Nu știu, dar am văzut un film pe sufletul meu, un film imposibil de povestit, dar pe care trebuie neapărat să-l revăd. Un fel de poezie, un fel de lecție, într-un fel, o explicație și o alternativă. Un fel de evadare.
După Pi, am revenit acasă, am revenit la realitatea fără farmec și fără culoare în care trebuie să mă învârt, nesocotind minunățiile de daruri ale lui Dumnezeu revărsate cu atâta dragoste asupra mea anul acesta.
Și revolta e din cauza asta, că parcă simt cum bucuriile îmi sunt furate cu dinadinsul de cine-știe ce demon, avid de apă și de sare... de 1% sare...
Plouă. În mine albastrul se umple de lacrimi, așa cum străzile băltesc sub stropii reci, de ploaie rece, într-un oraș rece... și am decis în seara asta că merit mai mult de-atât, așa că ziua de mâine să se pregătească: n-am s-o mai las să mă trăiască ea, ci am s-o trăiesc eu, cu orice risc.
Orice va fi, nu va fi niciun gust pe care să nu-l mai fi simțit, deja, până acum...

lecții de echilibru

Despre realitatea oamenilor mari nu prea mai pot spune decât că n-o înțeleg cum funcționează sau, mai bine zis, nu-mi place de ea. Pentru că lucrurile se întâmplă altfel decât cred eu că ar fi normal. NU neg că e posibil ca problema sa fie, de fapt, la mine și nu la ea, dar mai aștept ceva confirmări ca să ajung la certitudini. Până atunci o țin pe-am mea: n-o înțeleg și pace!
Citesc pe facebook că niște oameni au fost uciși la coadă la supermarket. Împușcați! Nu vreau să aflu motivele, abandonez știrea, dar ce motive pot fi să ucizi niște oameni la coadă la supermarket?!!
Nu mai înțeleg unde s-au ascuns lucrurile simple, relațiile normale dintre oameni, proprietatea cuvintelor pe care le rostim... Nimeni nu mai crede pe nimeni, orice cuvânt îți este pus la îndoială, orice gest îți este interpretat cu suspiciune, de parcă lumea e într-o veșnică poziție de luptă, într-o defensivă ostilă și de neînțeles...
Cred că de-aia îmi plac mai mult copiii decât oamenii mari: ei nu te privesc mereu cu suspiciune, își lasă inima liberă, te acceptă și te cred când le spui cuvinte normale, fără să stea mereu să-ți pândească cine știe ce intenții ascunse, pe care tu nu le-ai avut niciodată, nici prin cap nu ți-ar fi trecut...
Am stat mult printre copii zilele acestea, mai mult decât de obicei, deși de obicei înseamnă cel puțin cinci-șase ore pe zi, cinci zile din săptămână.
Am râs cu ei, am dansat, am jucat teatru, i-am învățat ce știu, am învățat de la ei, am răbdat împreună frigul cumplit din școală, am împărțit câteva felii de cozonac și niște fursecuri, am trăit onest și-am muncit cot la cot. M-am simțit om, m-am simțit normal, m-am simțit ca-ntre prieteni, în siguranță.
Am înțeles încă o dată de ce-i iubesc: pentru că dau tot ce au cu sinceritate, că așteaptă de la tine sinceritate, că nu știu să mintă și să se prefacă, așa cum o fac oamenii mari, pentru că sunt lipsiți de răutate și de viclenie, pentru că n-au meteahna asta nenorocită de a crede că vrei, neapărat, să le faci rău.
Pentru că, după ce le-ai câștigat inima cu sinceritatea din ochii și din sufletul tău, te iubesc necondiționat și te urmează oriunde, cu încredere. Pentru că nu știu să fie ca oamenii mari și absurzi, care nu cred în nimic, chiar și în ciuda evidențelor strigătoare la cer.
Ani întregi am avut îndoieli asupra faptului că am devenit profesoară:  dacă fac ce nu trebuie, cum nu trebuie, dacă nu cumva am ales greșit un drum în care n-o să am niciodată satisfacții financiare și nici satisfacția vreunui statut social respectabil?...
În clipe ca astea înțeleg că, de fapt, n-am ales eu, ci Dumnezeu, care m-a iubit mereu, chiar dacă eu, ca nedreapta ce sunt, n-am fost în stare să înțeleg, a vrut să mă protejeze de grozăveniile din jur și m-a trimis lângă copii, care n-au cum să-mi facă rău. Și înțeleg cât trebuie să-i mulțumesc și-o fac, chiar dacă niciodată nu voi fi în stare s-o fac suficient de bine. Mulțumesc!
De la copiii mei, niște adolescenți care trăiesc, care învață, odată cu lecțiile diferitelor discipline de studiu, mai aride sau mai atractive, sentimentele din geografia inimii, învăț în fiecare zi să-mi recapăt echilibrul, greu încercat de oamenii mari și importanți, așa cum eu n-o să fiu niciodată... :)

Judecata dreaptă

Spunem mereu că nu e bine să judecăm niciodată pe nimeni, dar o facem cu toții, nu după dreapta măsură a faptelor celorlalți, ci după subiectiva măsură a gândului nostru.
Mi-a fost dat, de vreo câteva ori, să mă aflu vinovată de judecată nedreaptă a faptelor celorlalți după gândul meu înveninat vremelnic de vreo părere sau de vreo înțelegere greșită a realității, așa cum mi s-a întâmplat, de foarte multe ori, să fiu supusă judecății nedrepte a celor din jur. Și m-a durut, de fiecare dată, rău. Cu lacrimi, cu tristeți de multe zile, cu inapetență de... viață.
M-am necăjit acum câteva zile tare de nedreapta judecată a unui prieten, m-am necăjit mai ales de insistența în a nu mă crede și a-mi suspecta gesturile și vorbele și sufletul de viclenie, de lumească lașitate în a-mi recunoaște greșelile, de micime sufletească... Și asta nu pot s-o sufăr, orice-ar fi, pentru că detest minciuna aprig și înverșunat, ca una ce-am fost de-atâtea ori victima minciunilor, care mi-au clătinat temelia lumii...
Azi, Dumnezeu mi-a arătat încă o dată că mă iubește, căci a făcut ca lucrurile să se aranjeze în așa fel, încât să se dovedească adevărul spuselor și-al sufletului meu, fără ca eu să mișc nici măcar un deget în sensul ăsta.În cascadă, chiar în fața ochilor mei...  Providența! :)
Dar, ciudat, cum simt că întâmplarea de azi n-a șters nimic din dezamăgirea pe care-am simțit-o când am înțeles că nici pentru oamenii cei mai dragi și cei mai aproape de sufletul meu, cuvântul meu nu e de-ajuns. Mai ales atunci când oamenii aceia mă cunosc cel mai bine, când știu că nu le-aș putea face niciodată vreun rău, cel puțin nu conștient, cu voie...
Și n-am putut să nu mă gândesc și azi, ca și atunci, că neîncrederea vine din egoism și trufie, căci numai ele te împiedică să vezi limpede cu inima și adevărul celuilalt, nu doar adevărul tău... Și, da, poate c-am judecat iar după dreptatea inimii mele, poate c-am așteptat iar de la ceilalți ceea ce eu știu că pot da...
Am constatat, în vremea din urmă, că toate le pot ierta, căci nimic nu e de neiertat pe lume. Cu atât mai mult oamenilor pe care-i iubim și-i apreciem necondiționat, în ciuda faptului că ni i-am dori mai puțin încrâncenați și categorici, mai puțin orgolioși și inflexibili... Dar asta-i, deja, altă poveste, poate inutil de gândit la ea.
Ziua de vineri se duce ușor, așa cum se duc și toate ale ei: surprize neplăcute, dezvăluiri inutile, orgolii, mâhniri și iertări... Se duc toate, se lasă liniștea și gândurile se spală de toată povara.
Dar  urmele cuielor rămân, vii și dureroase ca și rănile înseși...

Dor de ducă...

 Duminică frumoasă, multă treabă, dar lipsă de chef. Un dor nebun de ducă, prin soare, să respir aerul toamnei și să mă bucur de soare. N-am mai scăpat demult din colivie și fărâma din aripi care mi-a mai rămas își cere drepturile... :) Prea multe lucruri de făcut, prea multă maculatură, prea multe inutilități, în fond, pentru că nimic din ce nu te face fericit nu este chiar atât de util precum pare.
Visez la un moment doar pentru sufletul meu, la o vreme de răgaz în care să las baltă obligațiile profesionale și să fac doar ce-mi place: să citesc din mulțimea de cărți care mă așteaptă să le fac dreptate si să le strecor în suflet, să plec departe de oraș și să-mi umplu retina cu minunăția de culori ale toamnei pe sfârșite, să mă bucur de lucruri simple și mici, fără rezervă... pentru că merit.
După ani de stat la colț și interzis de la toate, merit să zâmbesc cu gura până la urechi și să nu dau dreptul nimănui să mă supere.
Seara trecută am stat cu prietena și sora mea la povești și dulciurele și mi-am dat seama cât timp a trecut de când n-am mai făcut ceva fără stres, fără grija permanentă că nu am timp, că mai sunt atâtea de rezolvat și nu reușesc să mă împart în n direcții, să pot fi în mai multe locuri deodată.
Am obosit să fac lucruri pentru alții, fără să primesc în schimb liniștea pe care-o doresc. Nu, nu  recunoștința sau mulțumirea, căci am învățat că oamenii nu mulțumesc decât arareori, majoritatea consideră că li se cuvine ceea ce faci pentru ei, ci măcar lipsa de ranchiună. Răutatea gratuită, zavistia, incapacitatea de a-ți cunoaște lungul nasului, ciuda nesănătoasă că altul e mai bun decât tine mi se par mie revoltătoare.
Vineri am stat la serviciu 10 ore, deși era ziua mea liberă, pe care puteam s-o petrec în pat, citind sau uitându-ma la un film sau... orice altceva pentru a-mi crește la loc aripile mele avariate de accidentele viețuirii... Și în toate zilele săptămânii trecute, de altfel, am stat ore-n șir peste program, în condițiile în care alții rup ușa chiar și cu câteva minute înainte să li se termine programul, dar am făcut-o conștient, deliberat și în slujba unui scop care nu are nimic de-a face cu egoismul și individualismul îngust,ci pentru alții. Iar vineri am văzut pe fețele câtorva colege doar invidie și răutate, deși nu le-am cerut și nu le-am spus nimic, ba chiar le-am felicitat pentru puținul pe care se împăunau că l-au făcut.
M-am confesat, ca de obicei, celor câțiva oameni dragi din viața mea, mi-am arătat stupefacția și amărăciunea, contrariată de fiecare dată că nu le-am făcut niciun rău oamenilor acelora, poate doar că exist și gândesc și ... am continuat cu ale mele, cele ce trebuiau făcute...
Azi cineva mi-a confirmat, încă o dată, că unii oameni nu pot accepta, pur și simplu, că sunt slab pregățiți. Situația particulară în cauza nici nu contează prea mult, dar, din ingrata poziție temporară în care mă aflu profesional, a trebuit să le răspund ceea ce cred, încercând să nu-i rănesc, dar fără să pot accepta nici că albul e negru și că un lucru făcut rău trebuie lăsat așa cum este. Răspunsul: resentimentele fățișe și bosumflarea vizibilă, de parcă aș fi eu de vină pentru erorile lor. Da, da, știu: nu mă mai fac mare odată!
Așa-i, așa-i, sunt vinovată, recunosc:  și mie mi-e greu de trăit cu mine, darmite altcuiva! :)
Așa că... mi-am descărcat aici sacul, ca să pot merge mai departe, cum știu că trebuie s-o fac.
E soare și frumos tare afară, în această zi minunată de noiembrie. Acoperișurile roșii și anoste ale blocurilor pe care le zăresc de pe fereastra mea se profilează pe un cer incredibil de albastru și de senin, de parcă Dumnezeu ne îngăduie să-l privim în ochi... Am pe masă un teanc de hârtii și în suflet dor de ducă și de frumos, și de bine, și de foșnet de frunze și de oameni altfel...
Să pun de-o cafea și ... să purcedem la treabă, zic!

Și a fost o zi frumoasă, o zi bună, o zi în care-am iubit și-am zâmbit, în care-am trăit cu inima plină, în care mi-am făcut meseria așa cum știu eu mai bine, pentru care îți mulțumesc, Doamne!

Am multe binecuvântări: fac ce-mi place, mă iubesc elevii mei și mă ascultă uneori cu un respect de care mă rușinez...

Zilnic mă văd în privirile lor mai frumoasă și mai importantă decât m-am considerat eu vreodată, pot vorbi despre Blaga și despre portretul lui Ștefan cel Mare, pot citi și învăța și pe alții să citească poezie,  mă pot juca în 50 de minute cum vreau cu vorbele, ca să mă ajute să transmit bucăți de suflet, pot face un fel de minuni cu suflete tinere și frumoase, în care vor înflori trandafiri un pic și datorită mie, respir aproape-n fiecare zi în preajma celui mai bun și drag om din lume... nu-i așa că sunt un om fericit?

Și a fost o zi frumoasă, o zi în care inima mea a-ntinerit dis-de-dimineață și-a uitat de tristeți și de toamnă, a râs alături de copii și-a aplaudat realizările și emoțiile lor când și-au prezentat proiectele făcute cu trudă și cu grijă...

Când pui pasiune și suflet în ceea ce faci, nu se poate să nu-i contaminezi și pe alții. Când iubești cu toată ființa ta și vorbești cu Dumnezeu ca și cu un prieten, nu se poate să nu-ți șteargă lacrimile și să-ți dea din nou bucuria, încrederea, starea de bine. Mulțumesc!

Umbrela

Plouă. Bacovian, cică, dar nu-i dau voie cuvântului să mă inunde, nu de alta, dar s-a banalizat într-atât și redundanta mea stare bacoviană, încât am chef de un pic de variație... măcar stilistică.
M-am întors acasă prin ploaie, care m-a surprins, în ciuda avertismentelor meteorologilor, pe care le-am ascultat dimineată, în timp ce-mi beam cafeaua, zăbovind ca de obicei în fața șifonierului ticsit, veșnic nemulțumită că nu știu cu ce să mă îmbrac... E mai complicat la noi, femeile, niciodată parcă n-avem haine de-ajuns, niciodată  nu știm cum să le punem ca să nu ne mai pară aceleași...
Evident, ca întotdeauna, n-am avut umbrelă, deși mi-am cumpărat sau am primit zeci de umbrele și le-am pierdut/rătăcit/uitat? invariabil, pe toate...
O iau eroic pe jos, căci, în definitiv, nu plouă atât de rău și stau rușinos de aproape de școală, încât nu mai vreau să văd iar figura contrariată a taximetriștilor cărora, când le spun unde să mă lase, parcă le par, dintr-o dată, extrateresrtă. Și, în definitiv, n-am chef nici de taximetriști, nici de nimic, pentru că am stat peste nouă ore la școală, am ascultat zeci de copii și-am făcut panouri cu U.E.... Uuuuuh!!! Să facem câțiva pași, zic!
Zic, dar afară bălțile din trotuarul denivelat  îmi distrug iremediabil cei mai comozi și mai dragi pantofi, rochița mea e cam prea scurtă și nasul îmi curge, semn că e totuși toamnă gri...
Nu-i bai, în drum spre casă intru plouată într-o dugheană și întreb vânzătoarea dacă are vreo umbrelă, sigură de răspunsul negativ, căci, nu-i așa, pe ploaie în niciun magazin nu se mai găsesc umbrele...
Supriză!!! ”Avem, poftiți de v-alegeți!”, zice vânzătoarea plictisită și privindu-mi superior suvițele ude și dizgrațioase... Mă răzbun și fac altfel decât de obicei, adică nu mai iau, la nimereală, primul produs din raft, ci caut printre cele câteva umbrele made în China, care mai de care mai proaste și mai sinistre, negre sau negre cu gri și maro... bârrrrr!!!! și găsesc minunea: o umbrelă albastră, cu multe fețe zâmbitoare, luminoase, gaaaaalbene ca un pui de găină abia ieșit din găoace...
O plătesc, încântată, mai cumpăr și un lac de unghii albastru și inutil, probabil, pentru că nu-l voi încerca decât în seara asta și sigur nu-l voi purta decât poate mâine și ies biruitoare afară, în ploaia pe care-o sfidez cu zecile de smiley faces  de pe umbrela mea deschisă, să mă ferească de stropii reci și de tot.
Poftim de mai îndrăznește, maestre, să mă contaminezi cu ceva atmosferă de plumb!

restituire?

Azi a fost o zi frumoasă. Pentru că am descoperit în mine, printre atâtea dezamăgiri și lacrimi câte-am strâns zilele trecute, că am puterea să mă adun și să accept viața așa cum este, cu neîmplinirile și tristețile ei...

Că sunt tot la fel, că nu mai e o nenorocire faptul că vin seară de seară acasă singură și ușa nu se mai deschide să primească pe nimeni sau că nu-mi sună telefonul, așa cum am simțit săptămânile din urmă...

Azi am văzut că mai pot face ceea ce trebuie, că mai am  puterea să fac lucruri simple, fără să simt că n-au niciun rost: să corectez lucrări, să fac ordine prin casă, să ascult muzică, să merg la cumpărături, să gătesc și chiar să mănânc singură, fără să simt că asta e un efort și fără să mai sufăr atât din cauza oamenilor și a sentimentelor sau lipsei lor de sentimente...

Oricum, fiecare în viață facem alegeri și ni le asumăm, precum ne asumăm și consecințele lor.

Știu demult că fiecare om pe care-l cunoaștem și-l vrem în viața noastră într-un fel sau altul are dreptul să nu ne iubească și să nu ne vrea, oricât de mult l-am iubi și l-am prețui noi. Și știu că nimic nu ne poate opri să-i iubim la fel de mult, să le acceptăm alegerile, oricare-ar fi ele. Pentru că de sentimentele noastre nu e nimeni, absolut nimeni răspunzător, decât numai noi și trebuie să ne purtăm eșecurile cu demnitate.

Chiar dacă ne doare, chiar dacă orgoliul nostru rănit ne strânge ca o cămașă prea strâmtă...

Și se poate respira și în ciuda acestei dureri, chiar dacă mai greu, printre noduri...

Azi a fost o zi frumoasă, pentru că mi-am reamintit că tot CEEA CE PORT ÎN SUFLET e o bucurie, nu o povară. Și n-am de ce să nu mă bucur, pentru că iubirea e o binecuvântare, niciodată o damnare.

Mă supără nedreptatea. Mă necăjește nedreptatea îndreptată asupra oamenilor pe care-i iubește sufletul meu, poate mai abitir decât nedreptatea care mi se face mie, căci eu am mereu o mângâiere în rugăciune, niciodată nu m-a dezamăgit.
Mă necăjește răutatea îndreptată asupra alor mei, mă înlăcrimează lacrimile mamei, împovărată și-așa de atâtea greutăți și de grija mea, mă dor și mă revoltă lacrimile prietenei mele, epuizată de-atâtea responsabilități câte le poartă singură... Îmi vine să mă războiesc singură cu toată răutatea lumii, cu toată nedreptatea care aduce lacrimi în ochi și suferință și amărăciune... Evident că nu pot. Evident că știu că n-am nicio șansă să-i dovedesc: sunt prea mulți și prea răi, iar eu prea sfioasă și prea singură în asta.

I can't stop loving... you

Atâta risipire în aurul frunzelor ultimelor zile luminoase de toamna, atâta risipire în aerul foșnind mătăsos în zvon de frunze care cad, atâta risipire în lume și-n suflet!...

 De ce iubim întotdeauna pe cine nu ne iubește? De ce alegem mereu pe cine nu ne poate alege, de ce dorim să ne dăruim dragostea și preaplinul inimii cui nu ne vrea și nu are nevoie de noi?

Nici târziul din noaptea aceasta de singurătate, nici remediile obișnuite de rugăciune și vers nu ajută , nu aduc răspunsul acestor întrebări inutile și chinuitoare prin redundanța lor... De atâta timp!...

Nu știu de ce ni se întâmplă în viață minuni schioape, care ne aduc suferințe și sfâșieri perpetue, nu știu de ce inima niciodată nu face ce trebuie, de ce pornirile ei sunt mereu anapoda și câș... Nu știu, așa cum nu știu să-mi împac neostoita nevoie de visuri și de evadare din realitatea care doare al naibii...

Cum poate un om să se tot dăruiască mereu, inutil, risipindu-se în fiecare zâmbet, în fiecare privire, în fiecare respirație către alți ochi care nu-l văd, către alt suflet care nu-l iubește, nu-l apreciază, către altă inimă care nu-l vrea? Cum nu învață inima nimic, în ciuda atâtor răni din care-a ieșit ferfenițită și înfrântă?

E un miracol inima, un miracol absurd și barbar, oameni buni și cu minți, un miracol insuportabil și dăunător, o atrocitate pe care-o purtăm în piept neputincioși!

Cum să mă dezbăr de tine, povară haină, implacabilă și insurgentă? Cum să fiu, de mâine, un om nou, ca restul omenirii civilizate și rezonabile, pe care-o invidiez, în unele clipe, cum nu și-ar putea nimeni închipui?

Cred că-ți trebuie o abilitate specială, cu care, fără-ndoială că trebuie să te naști, ca să poți să-ți disciplinezi ceea ce s-a demonstrat, mai nou, că nu e doar un mușchi.

O abilitate specială care, precum odinioară-n povești, te făcea din slab puternic, din mârțoaga răpciugită armăsar înaripat... pe care, recunosc spășită, cu umilința umerilor înfrânți și a frunții plecate, că n-am aflat-o nicăieri, oricât de silnic m-am nevoit...

Bătătorită de-atâta indiferență și de-atâta răceală, rănită de-atâtea vorbe tăioase și reci, îngenuncheată de-atâta încrâncenare și răutate, inima mea își așteaptă exmatricularea din geografia ființei ostenite de-atâta ”nu”...

Octombrie-a debutat în lacrimi reci de ploaie vrăjmașă, de parcă cerul s-ar fi mâniat pe omenirea încremenită în răutăți. Și-ar avea toate motivele să se mânie, căci în ultima vreme suntem din ce în ce mai răi unii cu alții, mai necruțători, mai categorici în ideile noastre fixe că avem întotdeauna dreptate.
Nu mai cruțăm pe nimeni, judecăm inflexibil pe toți, fără milă și fără iubire, nu mai găsim în inimi niciun locșor cald pentru ceilalți, nu mai avem o vorbă bună pentru nimeni. Nu ne interesează decât ce simțim și credem noi, nu ne pasă decât de ce vrem și ce ne place nouă... Atât de trist și atât de păcat!!!
Sunt un om care nu poate trăi fără prieteni. La propriu. Îi idealizez, îi cred cei mai buni și mai frumoși de pe fața pământului, sunt capabilă să-i iubesc până peste marginile rațiunii și să le fiu devotată până la ultima fărâmă de suflet. Le cer totul pentru că le dau totul. Toată inima mea, fără rezerve. Când sunt în pericol, îmi pierd pământul de sub picioare, când îi rănește cineva le simt tristețea ca și cum ar fi a mea, când suferă, mi se năruie lumea de durere, de parcă eu aș fi cea îndurerată.
Și când constat că ei, orice-aș face eu, nu îmi răspund la fel, descumpănirea și consternarea mea nu le doresc nimănui!... NU știu să reacționez  la nepăsare și la ostilitate decât cu tăcere sau cu lacrimi îndurerate...
Soarele acestui sfârșit de octombrie pentru mine nu mai încălzește la fel ca pentru toată lumea. Sunt tristă, pentru că simt că îmi pierd un prieten, cel mai drag prieten, cu care-am împărțit și bune și rele, care credeam că-mi știe inima cel mai bine și nu se poate înșela în privința mea niciodată...
Sunt tristă pentru că un om pe care-l iubesc și-l admir, și-l credeam -și încă mai mai încăpățânez să-l cred!- cel mai bun de pe fața pământului și sunt mândră că e prietenul meu, care-a fost alături de mine mereu și m-a ajutat enorm, nu-mi mai vorbește...
Mă pedepsește cu tăcerea, cu afișata nepăsare și cu ostilitate pentru că sunt om și nu-mi pot opri pornirile inimii sau ale gurii, pentru că îndrăznesc să spun ce-mi trece prin cap când sunt necăjită, pentru că ... Pentru că așa crede el că e drept, bine sau necesar...
Și eu trebuie să-i accept tăcerea, să-i respect alegerea și să învăț să nu-mi mai fie fizic rău de fiecare dată când trece pe lângă mine și nu exist... De fiecare dată când nu-mi vorbește, ca și cum n-aș merita atâta efort... Și e prietenul meu cel mai bun!!! Doamne, cum să mai înțeleg eu lumea și cum să mă obișnuiesc cu alcătuirea asta a ei de nesuportat???
Octombrie se încheie senin, cu un cer azuriu luminat blând de soarele care ne rabdă pe toți și ne așteaptă luminarea inimilor, iar noi tot mai zăbovim, de parc-am avea o eternitate de trăit pe pământ...

Femeile...

Mă uit, ca toată lumea, la serialul care romanțează povestea lui Soliman Magnificul. Nu mă consider deloc superioară miilor de spectatori din categoria gospodine, pensionare etc și recunosc că motivațiile mele sunt aceleași ca ale tuturor: somptuozitatea decorurilor, a costumelor și-a bijuteriilor, interpretarea uneori excepțională a actorilor turci, fascinația timpurilor îndepărtate și a unor obiceiuri barbare, uneori rușinata plăcere filologică de  a recunoaște cuvinte din limba noastră și mai pot adăuga încă alte vreo câteva.

Pe lângă povestea comercială, mă surprinde capacitatea turcilor de a evidenția profunzimile sufletului uman, ceea ce mă face să-i privesc cu mai mare respect și să-mi pun la îndoială, încă o dată în plus, superioritatea infatuată de european civilizat, cică.

N-ar fi pentru prima dată, de altfel, căci de când am fost în Turcia și-am început să-i cunosc pe turci la ei acasă -fără pretenția de aprofundare a fenomenului - mi-am dat seama că atitudinea noastră superioară, tendința îndătinată de a ne crede buricul pământului și autosuficiența, specific românească, n-are niciun temei, ba, dimpotrivă, ar cam putea să ne dea motive să roșim printr-o comparație sinceră. 

Îmi dau seama că încă avem multe lucruri bune de învățat, dar n-o facem din nu știu ce păcătos de orgoliu național, de neînțeles pentru mine, de vreme ce le-am împrumutat nu doar cuvintele și bucatele, dar mai ales multe dintre obiceiurile negative... Și-atunci de unde atâta orgoliu pe noi??? Încă unul dintre misterele care ne trag în jos ca nație, presupun și eu, ca românul imparțial... :)

Acum mă uit la televizor și, într-una din scenele din serial, văd o femeie, sultana Roxelana, într-o situație în care am fost, suntem sau vom fi, poate, multe dintre noi, femeile: simte că începe să îmbătrânească și știe că și-a pierdut bărbatul, singura măsură a validității ei în fața vieții. 

Mă uit la o femeie care luptă din toate puterile cu inevitabilul și ireversibilul unei crude realități: inima bărbatului ei, posesiunea ei de până atunci, așa cum o socotea, în semeața ei inconștiență, nu-i mai aparține. Mă uit cum se bucură că i-l ia celeilalte, că-i face un rău celeilalte, care, din capriciile domnului și stăpânului ei, e acum preferată - o victorie smulsă cu sacrificii, o falsă victorie, căci orice victorie asupra inimii e inutilă și stearpă.

Mă uit la o femeie, cealaltă, iubita ”cea nouă”, care iubește și cerșește îndurare pentru o greșeală, îndurare pe care-o primește doar în ceea ce privește viața, căci Roxelana e generoasă, d edata asta, n-o uccide. Dar ce victorie amară! O victorie care nu valorează mai nimic, căci își pierde omul iubit și, odată cu el, speranțele, și motivele bucuriei, și sensul pentru care să mai vadă, în fiecare zi, soarele... 

Mă uit la două femei care luptă pentru același bărbat, neînțelegând că au pierdut, de fapt, amândouă... 

Schimb de replici între rivale: ”iubirea le aparține celor ce pierd, căci inima lor continuă să iubească mereu”, spune amanta.  ”Asta e consolarea celor ce pierd, recunoaște că am învins!”, răspunde soția... (Minunată cronică de film, îmi zic în mine, să-ți fie rușine!!!, dar nu mă pot abține, replicile sunt delicios de patetice, iar eu sunt, ca orice femeie, sensibilă la chestii din astea, patetice... Zâmbesc vinovată: iartă-mă, Mona, știi tu de ce!... )

Nu pot să nu fac amare reflecții: Iluzorie victoria șiretei Roxelana, iluzorie victoria resemnată a celeilalte, iluzoriu tot...

Și toate, din cauza slăbiciunii noastre în fața bărbaților... Căci și atunci, în vremuri barbare și sângeroase, și-acum, în timpuri mai pașnice și mai civilizate (se pretinde), femeia e tot la cheremul lor, victoria ei înlăcrimată e tot umilință, tot iluzie.

Ca și alte multe, nenumărate femei, m-am iluzionat și eu să cred în iubire și-n visate victorii recompensate cu trofeul inimii unui bărbat pe care, din subiective motive și absurde rațional - căci ce nu-i absurd în tărâmul inimii? - l-am iubit sau am crezut că-l iubesc, într-un moment sau altul al existenței mele.

Mereu am luptat pentru utopia iubirii împărtășite la fel, de fiecare inimă, cu toată puterea ființei mele perseverente și devotate. Mereu am fost o încăpățânată: în utopii, în convingeri, în speranțe. 

M-am încăpătânat să mă agăț de iluzii, deși bunul șimț elementar îmi spunea că e o greșeală, m-am avântat pe drumuri care, de departe se vedea că nu duceau nicăieri, m-am străduit mereu, cu efect păgubos și autodistructiv, să mă număr printre învinșii previzibili ai cauzelor pierdute din start, pe care toată lumea le vedea astfel, numai eu, din nu știu ce demon interior îndărătnic, nu le sesizam evidențele și mergeam cu îndărătnicia și încrederea în ceea ce mi se părea mie, până-n pânzele albe. 

Am pus în slujba lor toată energia de care eram în stare, până la extenuarea cu lacrimă de umilință, am luat în piept toate morile de vânt și-am pierdut, cu consecvență, toate bătăliile pe care, cred, niciun om relativ normal nu le-ar fi dat și-am făcut, de fiecare dată, absolut tot ce puteam pentru orice tâmpenie care-mi popula, obsesiv, sufletul. Până când nu se mai putea face nimic, chiar nimic, până când toate porțile, încă de la început închise, își urlau la mine evidența.

Portret demn - conștientizez- de patologii complicate din domeniile psihiatriei.

Nici acum n-am reușit să înțeleg ceea ce e de neînțeles decât ca o glumă proastă a vieții: nu există perfecțiune, nu există echivalența totală în sentimente, nu există doi oameni care să se iubească la fel, orice-ar fi. Întotdeauna va exista diferența. Consolarea e ridicolă, dintr-un punct de vedere obiectiv, așa că n-o am, pe niciun plan. Nici nu cred că am inventat roata. Fiecare convingere la care-am ajuns va fi demolată, foarte probabil, de alte nesăbuințe, căci nu ne-nvățăm minte niciodată cei făcuți din asemenea bizar soi de aluat.

Nu cred în superioritatea femeii, Dumnezeu știe că am văzut femei care m-au făcut să-mi fie silă că avem același gen, femei lipsite de scrupule, care, orbite de individualitate și de egoism, sunt în stare de gesturi rușinoase, de toată jena, dar știu sigur că, în ciuda tuturor minusurile lor, femeile pot face gestul autorenunțării la inima lor deplin și fără rezerve, cu totul altfel decât bărbații.

Femeile folosesc un singur verb în domeniul complicat și irațional al inimii: a avea. A avea praf, a avea vânt, a avea inconsistență și netrăinicie, de fapt, căci ce altceva e iubirea unui bărbat, decât o mare iluzie?

Niciodată un bărbat nu iubește mai mult decât o femeie, pentru că acel dram de sensibilitate și îndărătnicie dementă, dublate de un spirit de autosacrificiu paradoxal, nu-l posedăm decât noi, femeile...

Ne naștem cu el și ne nevoim astfel până la ultima suflare, chiar dacă reușim, unele dintre noi, să-l ascundem mai mult sau mai puțin vizibil...

Ei mai păstrează câte ceva pentru ei, noi ... nu suntem în stare. Și nu-i niciun motiv de autosuficientă mândrie, chiar deloc. Să ne fie rușine! 

filele din dosar

Tocmai m-am întors acasă după câteva zile petrecute pe un pat de spital. Nu e o experiență plăcută pentru mine, iar acestea au fost chiar unele dintre zilele dificile, pe care nu i le doresc nimănui... Mă gândeam, zilele trecute, că trebuie neapărat să uit traumatizantele ceasuri de așteptare și pâlpâirea speriată a sufletului din zilele acestea, dar știu că n-am să le uit niciodată... Se vor adăuga și ele la lista zilelor marcate cromatic în gri din povestea care se cheamă viața mea...

Am cunoscut dramele oamenilor, am privit cu ochii-mi îndurerați suferințele altor oameni și-am redevenit cum mă știu: vulnerabilă.

Nu mi-am dorit decât să ajung acasă, la liniștea casei mele, la brațele mamei, la normalitate și la prieteni, să văd iar ochii oamenilor dragi din viața mea și să închid experiența asta într-o cutiuță, în suflet, ca s-o n-o mai deschid multă vreme, poate niciodată...

Am privit și-am ascultat mult, am reflectat și mi-a fost dor, am cârtit, în sinea mea, pe seama sistemului medical și-a minusurilor societății, am sorbit de la oameni cuvinte și experiențe, încercând să învăt ceva, să mă întorc acasă mai bogată, mai înțeleaptă, cu mai multe răspunsuri.

Intâlnesc mereu oameni și-i scrutez cu inima, așezându-i în galeria de figuri pe care mi le va păstra memoria peste ani, neșterse.

Mi-amintesc de o întâmplare de acum câțiva ani, când, în împrejurări mai putin vesele, am cunoscut doi oameni extraordinari: Veronica și Anton Șuteu. Ca dovadă că-n fiece rău există și un grăunte de lumină... Veronica Șuteu a fost pentru mine întruchiparea nobleții și delicateții sufletești. Iar Anton Șuteu, omul, era de o generozitate și-o sensibilitate dincolo de cuvinte, dovedindu-mi, încă o dată, că nu poate exista un artist mare fără să fie dublat și de un om de același calibru. I-am iubit, i-am admirat pe mamă și pe fiu, i-am plâns mutarea dincolo a lui Anton Șuteu, ca și a doamnei Veronica.  Un noroc, o întâlnire extraordinară, care m-a făcut mai bogată față de mulți oameni...

Am făcut cunoștință, zilele acestea, cu o filosofie de viață care împletea mentalitatea țărănească tradițională cu un soi de folclor urban, care, fără să fie de o originalitate deosebită, mi-a plăcut pentru că nu avea nimic vulgar.

Aparținea unei doamne de peste 76 de ani, cât spunea că are, de un optimism contagios, care m-a făcut să râd cu lacrimi, sfidând sfaturile medicale de a nu periclita siguranța micii incizii de la baza gâtului meu de lebădă eșuată pe un pat de spital, ascultându-i poveștile de viață de moldoveancă zdravănă, exilată de la Roman în marele oraș al miticilor.

Povestea cu haz și autoironie despre întâmplări de-ale vieții, luând în derâdere ghinionul, neplăcerile și momentele mai grele. Amintirea unei fracturi grave sau a unui accident casnic, a momentelor în care și-a dus copilele la școală, a banalităților existenței au fost pentru noi, locatarele vremelnice ale salonului cu numărul 11, o sursă de bună dispoziție, care făceau seara de duminică să treacă mai ușor, să alunge anxietățile și să lumineze gândurile întunecate.

Mi-au rămas întipărite în minte cuvintele ei: ne naștem, în viață, fiecare cu câte-un dosar: cu file albe, cu file gri, cu file negre... Bătrâna spunea că a învățat de la mama ei, o moldoveancă analfabetă , dar posedând o inteligență nativă mult superioară multor știutori de carte,  să se roage, ca Dumnezeu s-o ajute, iar filele negre să devină gri...

Azi, când plouă gri, pe cerul gri, greu de prea mult gri din suflet, mă întreb dacă nu cumva dramatizăm prea mult și vedem doar negrul prea adesea...

În definitiv, dosarul e cam același, la toți, relative sunt doar culorile paginilor...

fie voia Ta...

Am fost azi, cu prietena mea cea mai bună, la mănăstirea Radu Vodă. Un loc superb, în care m-am simțit mai aproape de cel necuprins...
Nu cred că e cazul să explic de ce, pur și simplu. Poate crinii, curățenia locului, evlavia oamenilor care, ca și mine, treceau pragul bisericii, ochii preotului care ne privea blând ... nu știu, dar îmi doresc să mă reîntorc.
A fost o zi de revelații. Triste, dar revelații, totuși...
O zi în care-am primit răspunsuri, în care-am avut certitudini de la oameni, o zi în care-am înțeles multe. Ceea ce trebuia, de fapt. Deși n-am putut înțelege cum nu reușesc să mă vindec de naivitate. Deși n-am putut înțelege de ce am nevoie de oameni, de ce îi iubesc chiar și când mă dezamăgesc amar...
După durere și dezamăgire a rămas ceva care seamănă cu curajul. De a-mi asuma orice, de a spune lumii fără rușine: asta sunt, dacă nu mă iubești, dacă nu-ți sunt de-ajuns așa, fără farduri pe inimă, înseamnă că nu ești ceea ce-mi trebuie.  Iar dacă mă vrei așa cum sunt, cu sau fără cicatrici,  îți voi da tot sufletul meu, așa ”cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede”...
Mâine poate să vină, să aducă ceea ce vrea Dumnezeu. Om face ceea ce ni se îngăduiește și vom răbda, chiar de gândul insurgent se înalță peste lacrimi și se tot întreabă: de ce?...
Sigur trebuie să existe o rațiune în toate...

despre bărbați sau... ce vor fi fiind...

Oamenii mici te fac, întotdeauna, să-ți reconsideri viața și modul în care te raportezi la lume, modul în care știi s-o tratezi așa cum merită sau... nu?...
Azi m-am lovit, încă o dată, de oamenii mici, a căror micime încă o dată m-a stupefiat și mi-a anulat reacțiile care-ar fi fost potrivite la acel moment. Pentru că, de stupefacție și de jenă în fața lipsei lor de jenă, nu mai știi cum să reacționezi. Oricum, eu nu știu niciodată să le răspund cu aceeași monedă, dar absolut niciodată, pentru că, deși i-am văzut de atâtea ori în acțiune, nu încetează să mă ia prin surprindere îndrăzneala lor. Și nefirescul purtării lor, aș îndrăzni să zic.
Nu povestesc aici detaliile, n-ar avea niciun rost, îmi par mie deja suficient de jenante, le-am împărtășit doar oamenilor dragi din viața mea, e și-așa de-ajuns că i-am necăjit cu astfel de lucruri, dar nu mă pot opri să mă gândesc la ceea ce a ajuns lumea și relațiile dintre oameni astăzi.
Totdeauna modul neașteptat de nedrept și urât în care mă tratează, uneori, ceilalți, mă pun în situația de a-mi analiza comportamentul, pentru că la întrebarea: ”de ce?” încerc să dau răspunsul întâi prin reacțiile mele. Mă întreb mereu dacă nu cumva eu, prin purtarea mea, am dat ocazia oamenilor s-o ia, pur și simplu, razna, iar când nu reușesc să-mi descopăr vreo vină, pentru că ea chiar nu există, consternarea e tot ce-mi mai rămâne.
De fiecare dată rămân mai dezamagită de specia umană și, fără să fiu vreo secundă o feministă, de cei care ar trebui s-o înnobileze prin comportamentul lor, bărbații.
Pentru că așa am învățat, că ”bărbatul este cap femeii”, că este puternic prin definiție, iar noi slabe, că este capabil să ne ocrotească, este capabil să ne înțeleagă și să fie îngăduitor cu micile noastre slăbiciuni, cu modul nostru particular de a vedea și a simți lumea, cu firea noastră mai complicată și mai sensibilă.
Că asta e o realitate, oricât ne-am dori noi să fim socotite egale, puternice, mari și tari, nu, domnule, eu nu cred că suntem! Și e bine că nu suntem, e, dacă vreți, privilegiul nostru și șansa pe care le-o oferim bărbaților să fie puternici, să fie generoși, calzi, îngăduitori și superiori. Că le stă bine când sunt așa, că sunt buni și admirabili când sunt așa...
Când văd un asemenea bărbat mă simt fericită că sunt femeie, că am pe cine admira și aprecia. Când văd un bărbat care are principii, care are curajul să și le susțină, să nu renunțe la cuvântul dat, să nu fie laș, să nu mintă cu nerușinare, să nu-i înfigă altuia cuțitul în spate sau să-și înșele nevasta cu orice purtătoare de fustă, mai mult sau mai puțin seducătoare decât cea pe care-o are acasă, să nu zacă toată ziua pe-o canapea, să i se pară normal să facă lucruri bărbătești... lumea pare din nou așezată și dreaptă.
Din păcate însă, lucrurile astea au ajuns azi tot mai rare, iar mulți dintre cei care se dau mari că sunt bărbați și se bat pe burtă că sunt grozavi, nedreptățesc condiția asta și... sunt doar un fel de caricaturi ale ceea ce-ar trebui să fie.
Mă gândesc la sutele, miile de femei care pleacă la muncă sărutându-și de rămas bun soțul, un soț în care au încredere, cu care au copii frumoși, care să le bucure viețile și să le dea un sens, fără să le treacă prin minte că omul în care au cea mai mare încredere este gata, oricând, să le înșele, să le uite, să uite de tot cea au construit împreună și, ”până la 1” să fie dispuși la lucruri abominabile...
Mă gândesc la sutele, miile de femei ca mine, care pleacă la lucru și nu se gândesc, nu le trece niciodată prin cap că tipul de la serviciu, colegul insignifiant și în aparență amabil, e gată să depășească oricând limita colegialității și să le facă propuneri jenante și profund jignitoare, ”până la 1”,  cu o insistență de-a dreptul stupefiantă și degradantă...
Mă gândesc la ce e în mintea unor asemenea bărbați, cât de puțin prețuiesc femeia și cât de puțin merită să fie numiți bărbați, atât timp cât se coboară la nivelul unor asemenea josnicii... Aș zice animalice, dar jignesc bietele animale, care nu acționează decât din instinct și nu sunt deloc condamnabile...
Mă tot gândesc, fără să pierd niciodată din vedere trecutul... și atunci mulțumesc cerului că sunt o femeie singură, că asemenea bărbat doar anatomic vorbind, din punctul meu de vedere, nu ar mai putea reprezenta niciodată un interes pentru mine.

Adolescentine...

Înțeleg în fiecare zi tot mai mult din ceea ce-mi spune sufletul meu.
Vorbește continuu, face o hărmălaie de nedescris, e gălăgios și neliniștit, locvace chiar și-n clipele de mari tristeți, dar am început să-i pricep bine de tot glasul, deși .... O, Doamne, sunt atâția ”deși”!...
Eu, cea rațională și mereu în banca mea, nu sunt de acord cu el mai niciodată, căci se dezlănțuie zbanghiu și adolescent, în ciuda evidențelor și-a anilor, care-ar fi trebuit să-i dea înțelepciune.
Dar n-am ce să-i fac, e ca un cal nebun, se smucește din căpăstrul de interdicții prudente pe care i-l pun în fiecare dimineață și-o ia la goană, răsturnând reguli, rețete și promisiuni făcute mie însămi abia cu o seară înainte. Îl cert și-l pun la colț de fiecare dată când mă-ntorc acasă și reiau, în minte, sirul erorilor pe care le-am comis, înșelată de glasul poruncitor al sufletului meu, care face ce vrea, nu ce trebuie.
O iau de la capăt cu exasperare, cu hotărâri noi, cu strategii care mai de care mai eficiente în a mă proteja, în a-mi da imunitate în fața năvalei de sentimente care-mi cărăbănește pe umeri toată greutatea pământului, dar știu că o clipă, o clipă numai și-o privire sunt de-ajuns să mă abat din nou de la ce mi-am propus...
Și iarăși îmi bubuie-n urechi vocea sufletului meu care, de la o vreme, odată cu inima mea bătând nebunește, parcă nu-mi mai aparține doar mie...
Ce dacă peste câteva zile voi plăti un nou tribut implacabilului vieții acesteia, care pentru femeia orgolioasă din mine nu va mai fi niciodată la fel?... Ce dacă știu că după ziua de miercuri nu mai am dreptul să sper la absolut nimic, căci ar fi absolut absurd, într-o lume de femei frumoase și tinere, mereu disponibile?
Sufletul meu e nebun și adolescent și nu vrea sa-nțeleagă că nu se poate înseamnă chiar nu se poate. :)

no phone...

Ți se face uneori chef de ieșit afară din lumea devenită prea greu de suportat, de aruncat telefonul mobil, de întrerupt contactul acesta impersonal cu oamenii, ca o minciună, ca un simulacru de iubire, de afecțiune, de prietenie...
Să spui că ești prietenul cuiva, că-ți pasă de el, că-i porți de grijă și e important pentru tine, dar, de fapt, să preferi să vorbești ore la telefon în loc să-i spui câteva cuvinte privindu-l pe celălalt în ochi și respirând același aer e ca și când „te faci că” simți, ”te faci” că-ți pasă, „te faci”...
Fugind de intimitatea pe care ți-o dă privitul în ochi al celuilalt, acceptarea prezenței lui fizice, în carne și oase, cu tot ce implică , într-un fel, coexistența pentru o anumită perioadă de timp în același perimetru, fugi de asumarea unor atitudini sau adevăruri, oricare-ar fi ele.
E ca și când fugi de realitate, ca și cum amâni o alegere fățișă și curajoasă: să fii cald sau rece.
Ți-e ciudă de asemenea întâmplări repetitive, care te lasă mereu cu un gust amar și te fac să pui la-ndoială fiecare fărâmă anemică de curaj pe care încercai să-l chircești într-un colț de prea dezamăgită inimă...
Ți-e ciudă că ești mereu ca un Sisif în relațiile cu oamenii, încercând să urci un munte imposibil de urcat, încercând să dărâmi ziduri imposibil de dărâmat, încercând să cucerești acceptarea imposibil de cucerit... și-ți vine să-ți iei lumea-n cap, să te duci undeva la capătul ei, dac-o fi având vreun capăt nenorocirea asta infernală, să nu mai vezi și să nu mai auzi pe nimeni...
În seara asta, de ciudă și exasperare, te-apuci să gătești, deși nu mai ai niciun chef de gătit- nu că asta ar fi fost vreodată ceva care să semene, măcar, cu o pasiune- și mănânci în silă, deși nu ți-e foame, nu ți-e poftă, nu ți-e somn, nu ți-e nimic altceva decât... greu.
Oamenii sunt insule cu spirit de autoconservare și-ți opun, dintr-un motiv încă greu de înțeles și acceptat în totalitate, perpetuă rezistență. Realitate atât de dezamăgitoare și dureroasă, de speri ca măcar acum, în cel de-al... nu mai știi câtelea ceas, ai piedut numărătoarea!... să-ți trezească și ție, visătoare îndărătnică și nerealistă, ce ți-o mai fi rămas din spiritul de autoconservare...
Ca mâine să ignori telefonul mobil și să nu mai accepți mereu, la nesfârșit, greaua și umilitoarea certitudine că nu ești socotită niciodată bună de-ajuns încât să meriți să... și să... ș.a.m.d....

autoportret pe-o amintire cu păpuși...

E uneori ca o avalanşă de tristeţe și de frici, ca un iureş care nu duce nicăieri, poate doar spre hău... și fata cu ochii ca ai păpuşilor de porţelan nu se odihneşte decât făcând ceva- azi descifrează interogativele parțiale.
Uneori nu-şi mai simte inima decât ca relicva unor eșecuri de percepție a realității.  În zilele acelea nu plouă niciodată. Creioanele au mai multă materialitate ca niciodată, sunt galbene şi albastru cobalt, se ascut greu şi lasă pe coala albă un scrâşnet surd, când trasează liniile din ce în ce mai groase şi inelegante.
Prin minte i se insinuează amintiri din alte vremuri, duse de mult, odată cu păpușile...
Are 15 ani, părul i se rostogoleşte pe frunte fără nicio noimă, firele lucioase cu care se jucase până era gata să meargă la şcoală, răsucindu-le pe după deget, bând laptele din sticlă, pe capul podului de ciment rece din faţa curţii o nemulţumesc şi acum, deşi lupta cu râzvrătirea lor e pierdută demult, iar ea o ştie.
Are capul plin de fluturi galbeni, cu aripile prăfoase, desenate bizar şi simetric cu un contur ca de tuş negru, catifelat şi bluză largă, inconsecventă.

Aplecarea abia perceptibilă a spinării asupra colii albe anticipează  veghea viitoarelor nopţi în camera cu pereţii vopsiţi în galben pai. Din tabloul de pe perete îi privesc, împietrite, veghea nimfe înveşmântate în violet şi trandafiriu, lângă un izvor a cărui curgere o aude aievea, de câte ori i se opresc ochii rotunzi, de păpuşă de porţelan, asupra scenei bucolice, încremenite pe vecie de imaginaţia plată a unui pictor necunoscut.
Toate siluetele statuare ale fetelor sunt surprinse într-o postură stranie, una strecurându-şi piciorul cu pielea ivorie în apele învolburate, alta ridicând un ulcior fără îndoială greu şi plin, probabil pregătindu-se să-l poarte pe umăr, cea cu părul de aur zăcând în iarbă şi dezvelindu-şi dantura într-un zâmbet spre nicăieri sau dezvelindu-şi provocator un umăr dintr-o rochie de un albastru azuriu  şi tot aşa... Frumusețea lor o umple de nostalgie, căci speră că va fi ca ele când va fi mare... E încă una dintre nopțile în care sufletul, de prea mult, nu se poate duce la culcare. Speră că va fi fericită cu logica infailibilă pe care ți-o dă inconștiența, visează la rochii vaporoase și la plecări la București, la Institutul de teatru și visele cu ochii deschiși îi fâlfâie aripile de speranțe-  fluturând galben peste genele ce ascund ochii mari, de păpușă de porțelan... Doar ei vor rămânea, la fel de mirați, peste timp...
E și acum una din nopțile acelea de singurătate în care stai de vorbă tu cu tine, dar din visuri n-a mai rămas decât puful aripilor galbene care s-au strivit în banala și urâta realitate pe care realizează c-a trăit-o, cu inconștiența de-acum nescuzabilă, căci nu mai are de mult 15 ani...
Acum e doar o noapte în care-și pune întrebări, că tot studiază logica erotetică, dar fără prea mult succes în a găsi răspunsuri.

Răspunsurile se află dincolo, înapoi înspre părinți și strămoși, între greșeli făcute de alții, între greșeli inevitabile pe care le-a făcut ea din naivitate și nerăbdare, din foame de viață, de dăruire, de iubire...

Povești despre oameni, peste tot. Nu înțelege mai nimic, încă nu e vremea.  

Știe doar că se lucrurile se întâmplă indiferent de ce vrea ea, că toate cad în derizoriu în lumea oamenilor, că nimeni parcă nu mai are nimic sfânt în vremea din urmă, că toate promisiunile se uită... Oamenii, ca niște copii mari, fac greșeli și le lasă nerezolvate, se iubesc și-apoi, dintr-o dată și fără explicații, fără trăinicie, se plictisesc de prea mult bine și frumos și mint, înșeală, calcă în picioare, în mod inexplicabil, jurăminte și suflete și continuă în greșeli, ca și cum le-ar fi luat, dintr-o dată, cineva mințile...  Apoi defilează grotesc, fără pic de rușine, cu înfrângerile lor măsluite-n victorii de toată jena. 

De ce? nu știe nimic, doar propriile greșeli, pe care,  de-atâtea ori a încercat să le rezolve singură, uitând că pentru asta e nevoie de doi, mereu de doi, unul e prea singur și neputincios, ecuația n-are soluție...

Mereu s-a mulțumit cu mai puțin, a acceptat mai puțin decât și-a dorit, dintr-un soi de bizară și autodistructivă umilință, a zis că trebuie să meargă și-așa... Privind în urmă, nimic n-a mers.

Regretele, inevitabile, sunt și inutile. Că, orbită de aparenta frumusețe exterioară a unui om, ca fluturele de lumina orbitoare a lămpii, nu i-a văzut interiorul sufletului și s-a sacrificat inutil, pentru un om inapt s-o înțeleagă, s-o aprecieze, să-i aprecieze bunătatea, toleranța și puterea de a ierta...

Că n-a vrut să accepte ceea ce acum e evident: urâțenia și meschinăria intereselor, micimea...impotența sufletească. 

Că s-a încăpățânat să salveze ceva ce nu merita salvat, în ciuda tuturor evidențelor, că s-a ascuns după gura lumii ca să-și maschezi incapacitatea de a accepta că a greșit, c-a ales rău și că nu se poate să meargă mai departe, cu acest soi nefast de oameni, decât spre risipă... 

Că NU I-A TRECUT VREODATĂ PRIN CAP că ar fi putut să ceară mai mult, că merita mai mult, că s-a mulțumit cu mai puțin, că a irosit ani, cei mai frumoși, cei mai frumoși pentru că erau ai tinereții, că a fost atât de nesăbuită și de lipsită de tărie... Regretă degeaba, ca proștii, dar e o obișnuință a creierului, de care se va dezbăra  greu. 

Ani întregi  a crezut că inima nu poate da altcuiva din comorile ei, și-acum înțelege, vede că nu-i așa, că setea ei de dat e la fel de nepotolită ca-ntotdeauna... Cică e prea târziu, n-o mai vrea nimeni, spune puful aripilor de fluturi care i-au mai rămas pe genele plecate peste ochii de păpușă de porțelan, înlăcrimați... 

He-he, inima, ce pământ fără de apă, răcnindu-și drepturile!... Îi vine să strige ceea ce simte, dar nu poate de rușine... Nu poate spună, acum când s-a trezit din ignoranță, când presimțe din nou miracolul, de data asta condimentat cu maturitatea anilor și-a dramului de înțelepciune pe care ți-l dă experiența,  că vrea cu disperare să i se răspundă, că vrea să se poată... 

Deși, cică, nu se poate! Din motive externe, care țin de terți, și din motive interne, care țin de chipul de lut șubred, pe care-l poartă.  

Oricum, de ani de când degustă resemnarea, a băgat la cap că, de fapt, nu va obține nimic, că nu se poate lupta cu starea de lucruri( prejudecăți, realități, totuna!) care urlă la ea: baga-ți mințile-n cap, fii rezonabilă, fii realistă și vezi-ți lungul nasului!

Ce dacă simte că inima i se face fluidă în fața unui om bun și sensibil, generos și onest, frumos și pe dinăuntru, nu doar pe dinafară, atâta timp cât știe și că ei nu-i este și nu-i va fi îngăduit niciodată? Se mai revoltă în fața oglinzii din baie, lipăind cu tălpile ude pe covorașul albastru cu motive grecești, dar ,la naiba!, ea trebuie în continuare să plătească pentru c-a fost tănără, naivă, slabă și proastă de bună, pentru c-a iubit și-a luptat cinstit, chiar până peste limitele rezonabilului, pentru că Don Quijote n-a fost doar un reper livresc, ci un fel de model comportamental... 

În fine, ce mai contează asta acum, nu-i pasă oricum, nimănui... Ce rost au toate întâmplările astea bizare cu gust amărui, încă nu știe- zice încă, dar, de fapt, știe că n-o să știe niciodată.

Nu-i elegantă lamentația și nici constructivă, așa că... să-i dea zor cu interogația, mai sunt destule pagini de scris... Oricum, nu poate accepta că viața e o imensă bătaie de joc, așa că... mai bine, lasă...

Certitudinile vin prea târziu, sentimentele cu rost, pentru cine-ar merita, te irosesc și te-ndurerează  pentru că n-au cum să primească răspuns și sapă mereu o sfâșiere în aripile din vis de proporții demente și insuportabile. Măcar în vis fluturii trebuie să rămână galbeni.

O, vremea când eram copii!...

Nu sunt fotogenică, în toate fotografiile apar altfel decât sunt în realitate, ba nu-mi stă parul, ba nu pot să mă concentrez fără să clipesc, ba par mult mai grasă decât îmi spune cântarul, ba zâmbetul îmi apare strâmb şi fals, cum nu mi-e niciodată... Un adevărat coşmar.

Obiectivul camerei nu-mi poate surprinde niciodată lumina din ochi, parcă mi se pare că mă sluţeşte şi mă face să par altfel decât sunt.

Privesc cu invidie fotografiile prietenelor mele, în care apar luminoase și frumoase, așa cum sunt, de fapt, jinduind să am și eu măcar o fotografie ca lumea, să nu mai aud niciodată cuvintele : Dar ești mai frumușică-n realitate!...
Nu mă bucur deloc, deși cică ar trebui s-o fac, dar nu-mi pare bine, pentru că-n toate amintirile mele dragi mi se pare că-mi văd o imagine strâmbă, și mi-e ciudă , mai ales când am fotografii cu oameni dragi, în care-am ieșit jenant...
Zilele trecute am fost la mama, în casa copilăriei mele, unde-am revăzut, că tot a fost vreme de sărbătoare, fotografii vechi, ale părinților mei când erau tineri și îndrăgostiți, probabil (aș vrea eu să cred!), ale mele din copilărie,  ale oamenilor dragi pe care i-am pierdut mutându-se dincolo, în lumea fără dor... și m-am revăzut un copil încruntat, cu privirea gravă și părul niciodată la locul lui...
Mi-e ciudă, de pildă, că-ntro fotografie de la prima mea serbare școlară, când, foarte mândră și importantă că eram premiantă I, am strâns diploma la piept și i-am pozat fotografului amator într-un mod stupid, de bună seamă, cu cununița de garofițe împletită de mamaie pe cap și cu buzele strânse, de parcă sufeream cine-știe ce caznă...
Știu și acum cum miroseau garofițele roșii și vișinii, cum mirosea praful încins din curtea școlii, cum mă priveau mama și tata, ce căldură infernală era, sugrumată cum eram în uniforma pepit de poliester,  cât de roz erau săndăluțele pe care le purtam peste ciorăpeii albi.... Și din fotografie mă privește îmbufnată, dar orgolioasă, o fetiță tunsă băiețește, care înțelegea că, de-acum, are responsabilități...
Am fotografii din primii ani de învățământ, cu haine bizar de posomorâte sau de pestrițe, purtate de mine sau de oamenii pe care i-am iubit, cu pălării de soare neverosimile, cu părul vopsit în roșu... și-mi zic: nu se poate! :)) Ba da, se poate...
Iubesc fotografiile, pentru că păstrează, mereu, câte ceva din tine pe care-l pierzi iremediabil cu fiecare fâlfâire din aripile prea grele când devenim oameni mari... 

prin oglinzile amintirii

Nu cred în noroc, n-am crezut niciodată. Mi s-a părut o ironie a existenței cuvântul acesta, noroc. Îl folosesc mult cu sensul de binecuvântare, de dar gratuit care ni se dă în viață ca să învățăm ceva. Așa că de-asta zic că avem, câteodată în viață, norocul să întâlnim oameni deosebiți, care ne oferă, prin existența lor, un model de viețuire, de postură rectilinie și în continuă propensiune spre cer. Și încă un pic în plus: o amintire de neșters în inimile noastre.

Trec anii, ne luăm cu ale vieții, nu-i mai pomenim poate așa de des, dar ei rămân, undeva între paginile sufletului și ne întoarcem la ei de fiecare dată ca la un punct de reper. 

Uneori, dacă suntem norocoși, îi regăsim acolo unde i-am lăsat și-i mai putem strânge în brate, alteori îi regăsim doar în amintire, printre lacrimile ochilor care știu că nu-i vor mai vedea niciodată, dar îi găsim mereu la fel cum îi știam: insule de umanitate în oceanul nebun care ne înconjoară.

În primii ani ai perioadei de studenție am cunoscut o femeie excepțională, al cărei destin m-a făcut, deseori să sper, în momentele de descurajare, că munca asiduă, onestitatea și curajul să treci peste toate nefericirile, care te-mpiedică și se ivesc pe drumul tău, nu se poate să nu conducă la succes. Doamna mea dragă, căreia îi spuneam toți Lica, era o intelectuală rasată, fină. Inginer cu o carieră de excepție, care pornise de jos, de la țară, dintr-o familie săracă, își făcuse în viață un scop: să învețe bine. Și învățase atât de bine, în ciuda faptului că se ducea la școală desculță, la propriu, că absolvise două facultăți, în vremea când facultatea era cu adevărat accesibilă doar celor care învățau, nu se bagatelizase într-atât ca acum, când țoți neaveniții fac câte două-trei facultăți, deși nu știu să scrie totdeauna corect... 

Mamă și bunică, gospodină desăvârșită și doamnă până-n vârful unghiilor, făcuse multe pentru satul din care plecase, ajutase la realizarea electrificării și la modernizarea ei, în timpul dictaturii ceaușiste. Avusese la București o carieră cum puțini au și era, la peste 70 de ani câți avea când am cunoscut-o eu, în continuare o femeie fermecătoare. Deținea o putere de a asculta și de a înțelege subtilitățile, cum rar o întâlnești la oameni! Neliniștile și nesiguranțele mele, de studentă debusolată și mereu frământată de ceva, le primea cu un zâmbet discret și le liniștea cu un cuvânt bun, cu povești spuse molcom și fără dramatism, încât reușea totdeauna să mă convingă că totul are un rost, dar și-o rezolvare.

Din povestea propriei vieți, nu lipsită de întâmplări extrem de dramatice și dureroase, extrăgea un fel de miez, care pentru mine avea totdeauna rostul de a mă pune pe gânduri. Țin minte și acum, cred că n-o voi uita niciodată, replica ei repetitivă, spusă cu un ton enigmatic, dar și cu puțină resemnare: ”Viața e făcută din bucăți, draga mea!”...

Mă îndemna să cred că există, pe lângă urâțenie și meschinărie, și oameni buni, și întâmplări care ”trebuie să se întâmple”, căci se întâmplă cu rost, și întâlniri providențiale... Așa cum fusese a ei cu cel de-al doilea soț, un om foarte blând și glumeț, care reușise să-i redea încrederea în oameni, îi recunoscuse valoarea și-i vindecase rănile din inimă cu delicatețe, constanță, sinceritate și dragoste.

Am locuit la ei vreme de un an și ceva, din primul până la sfârșitul celui de-al doilea an de facultate, o perioadă pe care mi-o amintesc cu duioșie. Îi priveam pe amândoi când stăteam toți la cină și mi se păreau neverosimili, împăcați, rupți parcă din cărțile copilăriei, învăluiți într-un fel de seninătate armonioasă și decentă... Glumind, zâmbind, calmi, buni... Doamne, cât de dragi mi-au fost!!! Ce insulă de normalitate erau, ce oază de bine și de sănătate mintală... Rarisimi oameni!!!
Nea' Tică a plecat demult în lumea umbrelor, iar doamna se făcuse parcă tot mai mică după aceea, luptând cu o boală a lumii moderne, necruțătoare, dar zâmbind mereu pe sub ochelarii cu rama subțire... Ne vedeam tot mai rar, căci eu m-am rupt de Bucureștiul pe care l-am iubit atât- parcă și mai mult prin poveștile ei... 

Viața ne despărțea încet, cumva, după legile ei implacabile, cu tenebrele ei, dar și acum, când mă gândesc la doamna Lica, îi aud vocea subțirică și simt parfumul celor mai bune dulcețuri  de căpșuni din lume, pe care mâinile acelea delicate, cu vinișoare albăstrui care brăzdau pielea translucidă, de părea nobilă, le făcea ca nimeni alta... Nimeni nu va mai face așa dulceață, nimeni nu va mai fi, pentru mine, așa de înțeleaptă și de distinsă... 

Ani mai târziu, viața m-a purtat pe țărmul Mediteranei unde-am întâlnit și iubit o femeie bună și delicată ca un înger, ca și îngerii din numele ei sonor și incredibil de lung - Amparo Maria de Los Angeles...

Era mititică, cu părul tuns scurt, odată blond, acum albit de cei 67 de ani câți avea, locuia într-o casă ca un mic muzeu, dar sclipind de curățenie, decorată în stilul tradițional spaniol, înconjurată de fotografiile soțului mort cu mulți ani în urmă și de o colecție împresionantă de ceramică decorativă.

Printre atâtea amintiri, picturi, mărunțișuri frumoase și inutile, luminoasa și buna Amparin, căci așa o alintase soțul cu dragoste o viață întreagă și-i plăcea în continuare să-și amintească, se mișca întocmai ca o stăpână a unei lumi de poveste, cu parfum de azahar: cu gesturi mici, privind repede și clipind din ochii albaștri, luminoși, ascultând la un pick-up vechi discuri de vinil cu legendele coplas-ului spaniol: Conchita Piquer, Lola Flores, Isabela Pantoja...

Trăia singură, neconsolată de moartea soțului, un inginer de telecomunicații, care-o iubise  într-o manieră idealizantă, aducându-i în fiecare duminică din viața lui flori. Manuel, dacă rețin bine numele soțului, o protejase, nelăsând-o să muncească niciodată, doar să crească cei trei copii, care-o iubeau și-o sunau cu o grijă înduioșătoare, zilnic. Manuelito o plimbase prin lume, dar o și rupsese de ținutul ei natal, căci nu era valenciană decât prin adopție. Ura clima din zona aceea a Spaniei, iernile excesiv de umede de pe malul mării, dar rămăsese acolo, fidelă soțului și dincolo de mormântul pe care i-l vizita săptămânal.

Când o vizitam, săptămânal și eu, eram bucuria ei și nu se sfia să mi-o declare.  I se citea pe chip și îmi spunea că-i fac ziua mai frumoasă, deși spaniola mea era destul de rea și inexpresivă și din pricina asta conversațiile nu cine știe ce interesante. Îmi corecta greșelile gramaticale, îmi explica mereu cuvintele noi, prin tot felul de analogii extrem de inventive, avea mereu grijă să mănânc sănătos și se pricepea să-mi spună mereu câte ceva frumos despre Spania, țara aia pe care-am învățat de la ea s-o iubesc altfel...  

Îmi purta de grijă, îmi făcea mereu daruri, îmi dădea sfaturi... Îmi aduc aminte că mi-a dăruit un halat roz fucsia, ca să nu-mi fie frig în bungalow-ul de pe plajă, unde locuiam noi, și-mi spunea mereu că știe ce simte mama mea că sunt atât de departe, într-o țară străină... Lăcrima dacă-i povesteam eșecurile mele în perioada când nu știam ce voi face, dacă voi lucra, căci chiar credeam c-o să mă adaptez și-o să rămân în Spania... O întrista lipsa mea de comunicare cu un om după care venisem la capătul lumii și mă rupsesesm de tot ce însemna viața mea firească, dar găsea mereu cuvinte de încurajare... chiar și când nu era nimic de văzut frumos la... oameni și situații... 

De la ea am aflat povești cu toreadori, cu vedete ale  muzicii, am ascultat muzica tradițională, astfel încât știu astăzi s-o înțeleg, de la ea am aflat cum se aranjează exemplar un pat după moda spaniolă și câte și mai câte: cum poți combina brânză cu migdale la micul dejun, cum poți să întreții albul intact al unor dulapuri de bucătărie în care chiar se gătește, o sumedenie de rețete de mâncare și de ciudățenii ale spaniolilor, dar, mai ales, am învățat cum frumusețea și bunătatea sufletească rezistă, neplecată, neatinsă, în ciuda ridurilor, a anilor, a bolilor și-a despărțirilor dureroase de jumătatea hărăzită de Dumnezeu...

Amparo Maria de los Angeles îmi pregătea o vacanță la casa ei frumoasă din locul unde copilărise, făcuse planuri, le vorbise copiilor că mă aduce cu ea, ca și cum m-ar fi adoptat...  În ziua în care i-am spus că mă întorc în țară, din... binecuvântate pricini..., a plâns ca și cum s-ar fi despărțit de propriul copil... și chiar așa m-am simțit... 

Femeia aceasta blândă mi-a fost ca o mamă într-un timp în care-am avut cea mai mare nevoie de mamă, într-o țară străină, lângă oameni străini pretutindeni și este mereu în inima mea, chiar dacă știu că acum l-a urmat pe Manuelito lângă îngeri...
Mă pieptăn și acum cu un pieptene dăruit de mâinile ei mititele, iar vocea Conchitei Piquer, cu care chiar semăna un pic și fizic, o să mi-o amintească pe veci... 

Reflecții pe margine...

Stând la povești cu oameni pe care nu-i cunoscusem suficient înainte sau pe care i-am cunoscut de foarte curând, descopăr că lumea nu e chiar în totalitate alandala, că încă mai există, chiar și la persoanele la care te aștepți cel mai puțin, neverosimil de multe elemente sănătoase în gândire.
Sau, mă rog, sănătoase din punctul meu de vedere, care, de ce să fim ipocriți, deocamdată e singurul care contează cu adevărat.
M-am obișnuit să descopăr, în ultima vreme, că toate credințele mele înverșunat de idealiste au suferit tentative constante de a fi spulberate, rând pe rând, de cinismul celor din jur. Ba că n-ai dreptate, ba că privești retrograd și nerealist problema vieții reale, nu din cărți, cum o știi tu, doamna profesoară, care nu ești deloc în trend, ba câte și  mai câte...
Nu mai pot de cinismul obosit și superior al celor din jur! Nu mai pot de atoateștiutorii ăștia care dau sfaturi, deși viața lor bate la ochi de jalnică și lamentabilă ce e- un eșec vizibil care, de jenant ce e, nici nu-mi vine să-l comentez... (Nu de alta, dar am și momente în care prefer să nu mai folosesc nici măcar aciditățile, pentru că le constat zădărnicia...)
Peste tot se promovează imoralitatea, promiscuitatea, tot ce e țipător și de prost gust, urâtul și mizeria morală ca fiind adevăruri incontestabile și legi imprescriptibile, a căror obligativitate pare axiomatică.
Toată lumea se ia la întrecere să-ți râdă în nas că nu ai un catastif de seri pierdute prin cluburi dubioase, multiple experiențe sexuale trecute pe răboj, că nu ești ahtiată după etichete "de firmă" pe absolut orice, de la haine la hârtie igienică, că nu ești în rând cu omenirea superficială și incultă, al cărei scop în viață pare a fi doar distracția.
Toți așa-zișii prieteni nu se dau în lături să te facă să te simți proastă, desuetă, inferioară, pentru că nu ești ca ei, pentru că nu ai avut șansa- tu și alte câteva milioane din țara asta- să te fi născut într-o familie potentă financiar, care să te ajute să-ți cosmetizezi o imagine cât mai dezirabilă pe piață...
Zilele trecute o "prietenă", întrebându-mă cum o găsesc pe o tânără pe care mi-o prezentase cu o seară în urmă (care, între noi fie vorba, îmi crease o impresie destul de proastă, fiindcă mi-a părut extrem de autosuficientă și necomunicativă în circumstanțele absolut neconvenționale la care mă refer: părea că face un efort peste puterile ei să deschidă gura sau să ne privească, pe mine și pe prietena mea, și altfel decât de dindărătul unei suvițe pe păr fluturându-i peste un ochi), la răspunsul meu sincer că nu mi-a plăcut,  a avut cinismul să-mi spună că atitudinea demoazelei era motivată de faptul că "nu discută chiar cu oricine", lasându-mi de înțeles,  prin cuvintele astea, dar și prin elementele paraverbale (sic! sunt profesoară, doar!) ce altceva, decât că și ea mă consideră la fel de inferioară și nedemnă de conversație ca și amica ei prețioasă...
Măi, să fie!!! Să stai cu capul în mâini în mijlocul sufletului, cum spune Sorescu în minunata sa bijuterie, care e piesa Iona, și să-ți tot pui întrebări.
Oare chiar ești "cel mai prost din curtea școlii", ca să citez un clasic în viață, oare chiar faci parte din categoria râme pentru că încerci să trăiești viața cât mai suportabil cu putință, făcând compromisurile - inevitabile, de altfel- cât mai suportabile cu putință? Oare chiar faptul că încerci să-ți mai păstrezi ceea ce ți-a rămas până acum neștirbit din bagajul de puritate și bine, împuținat de circumstanțele existențiale în care ne nevoim cu toții,   e un fel de handicap, un fel de stigmat care te face să primești ștampila  "respins" la CTC-ul social ?...
Sau a înnebunit lumea de tot și faptul că încă mai ai o idee despre ce înseamnă bine și rău e un semn că încă mai judeci corect?
Vorbeam azi cu Cri, prietena mea cea deșteaptă și mereu lucidă, despre faptul că nu cred că ar trebui să relativizăm în viață orice, ca și cum ai întoarce cutia cu susul în jos și, brusc, albul ar deveni negru și invers...
Există, zic eu, realități care nu pot fi niciodată relative, ca iubirea și adevărul, ca dreptatea și nedreptatea, ca prietenia și bunătatea și ca ... multe altele...
Eu, încăpățânata cu mentalitate rurală, caraghioasa și indezirabila, le văd tot așa cum știu eu că sunt- din cărți, din viață, din sacrificiul părinților mei ca să mă crească, din privirea plină de mândrie a tatălui meu când am intrat la a doua facultate, din minunile pe care le-am trăit, din mâinile întinse spre mine în cele mai cumplite momente ale vieții mele de oamenii buni și minunați pe care am avut privilegiul să-i întâlnesc, din poveștile de viață ale unor oameni mult mai frumoși sufletește și mai deștepți decât mine, de peste tot...
Și mă încăpățânez să le păstrez tot așa. Cât voi putea, probabil până la ultima suflare... cine-știe? ...
Astă seară le-am auzit și din alte guri, le-au mai spus și alți oameni și m-am confirmat, o dată în plus.
Concluzie: adică e rost și cu rost speranța. Adică e datorie.

soft feelings

Mi se-ntâmplă lucruri. Nu din acelea de te lasă fără cuvinte, mari cât roata carului, dar mi se-ntâmplă lucruri mici, aparent nesemnificative- care, poate, nici nu au cine-știe ce semnificație, doar le-o dau eu probabil în pripă-dar simt că mi se-ntâmplă lucruri bune. Așa, ca mersul pe stradă zâmbind cu gura până la urechi într-o zi caniculară și insuportabilă, ca sfidatul rezonabilului și  încăpățânarea de a fi normală și bună până la ridicol, așa... lucruri mici, ca fluturii și ca gâzele în iarbă, lucruri care colorează frumos o viață ce-și uitase, până mai ieri, vara...
Dor de frumos și de "soft", dor de ceea ce mă face unică și altfel, detașare de meschinăriile celor din jur, un pic de senin în gesturi și-n sân, ca altădată.
Îmi zic în gând să am răbdare și să iau lucrurile așa cum sunt, fără să le mai caut mereu imediata finalitate, îmi zic că, până la urmă, nu e bine deloc să pierd ziua de azi pentru un mâine potențial și nesigur, care nu știi niciodată dacă va mai veni.
Îmi zic că trebuie să existe un rost în tot ceea ce se întâmplă și învăț să nu mai fiu cum am fost mereu: încordată și obsedată de perfecțiune.
Vara e vacanță, e vreme de vacanță pentru toată lume, e vreme de vacanță și-n suflet, de eliberat de temeri, de gânduri negative, de reziduuri de amărăciuni, de tot felul de gusturi mai mult sau mai puțin amare, e vreme de tihnă și de pace. Vara e anotimpul meu, e acel acasă pe care-l iubesc și-l visez când e frig și urât, vara e liniște și timp de citit cărți dragi, de stat la povești cu oameni iubiți și speciali sufletului meu, vara e timpul pentru mine, e răstimpul din an confiscat lumii și împropriat cu lăcomie de om născut la solstițiu.
Vara e amintirea nopților adolescenței, cu susur de greieri în stratul de regina-nopții din fața casei, cu chef de scris și de citit, cu nostalgii și dor nebun de ducă.
Vara e și noaptea asta care se odihnește ca o mantie moale și caldă peste blocuri și peste orașul toropit și epuizat de ziua caniculară de azi, peste oamenii care dorm în casele lor încinse precum casa cea de aramă din povești, cu jazz-ul care curge leneș din aparatul acesta micuț și minunat inventat de civilzatie...
Vara e speranță că imposibilul gândit de mine , închistată în evident, previzibil, scepticism  și neîncredere e posibil, va fi posibil prin puterea evidenței și-a binelui și-a sufletului meu care iese la iveală, oricât m-aș strădui să nu se-ntâmple asta, ca miresmele unui parfum prea tare dintr-o sticluță neetanșeizată... Nu se poate să rămână lumea suspendată doar în sterilitatea răului și-a neîmplinirii, nu se poate ca normalitatea binelui să nu atragă spre sine o altă normalitate, un alt bine, nu se poate să nu se poată...
E vară, e vară, E SPERANȚĂ și e bine...

pietre seci...

Sunt zile care, ca și cea de azi, te epuizează. O ca precum cea de azi, care se sfârșește dureroas, ca urmele de spini înfipți în carne, te lasă cu sufletul ravasit, cu o nemulțumire profundă, atât față de viață, cât și față de tine, te face din nou să te revolți și să te cerți cu tine insăți, ineficient și redundant. Și obositor, tare obositor!!!
Mă revolt, adesea, în fața nedreptății și mă tot întreb de ce se întâmplă, de ce mi se întâmplă nedreptăți. Uit, la fel de des, că răspunsul este tot la mine, ca vina o port, întreagă, tot eu, eu cea care permit celorlalți să mă rănească, eu care mă las dezgolită în fața oamenilor cu vulnerabilitățile și nesăbuințele mele. Nesăbuințele pe care le comitem, cu toții, tot din dorința nebună de a-i face pe ceilalți să ne iubească, uitând că azi omul este lup față de om, cum învățam odată în școlile pe care le-am făcut, că oamenilor nu trebuie să le arați niciodată sufletul, pentru că te vor sfâșia fără milă, te vor umili din infatuare și, poate chiar mult mai rău decât lupii, căci se știe că fiarele te sfâșie din alte necesități. Doar fiarele din noi, oamenii civilizați, devorează fără motiv, doar din plăcere...
Lupii dintre noi, luptând disperat să se ascundă și ei de ceilalți, să nu fie nici ei prinși descoperiți, luptând să arate că sunt infailibili, câtă vreme nu sunt decât niște vulnerabili și ei, la rândul lor...
O goană nebună, și o competiție absurdă, din care nu are, de fapt, cu adevărat, nimeni de câștigat, o sfâșiere continuă și o înstrăinare care ne lasă, pe fiecare, pustiiți și incompleți... Sau poate doar mi se pare mie, celei rămase fără suflu în spatele unei uși închise brutal, celei înfrânte mereu și mereu în acest joc ciudat și fără rost.
Nu știu de ce nu învăt lecția asta niciodată, nu știu de ce nu știu să mă apăr, de ce nu știu să fiu așa cum se cere. Nu știu de ce rămân mereu cu mine însămi, certându-mă și părându-mi rău de prostia mea, nu știu de ce nu reușesc să-mi înfrâng nevoia de ceilalți, de înțelegere și comuniune, nu știu de ce nu ...
(Atâtea nu-uri și-atâtea obositoare văicăreli, de mi-e silă,chiar mie, de soiul ăsta de comportament năuc și autodistructiv!)
Dar dacă toate se întâmplă pentru că , în fond, ne lîsăm furați de mândrie, primim și vrem lângă noi oamenii pe care-i vedem cum vrem noi să fie? Nu AVEM SUFICIENTĂ ÎNȚELEPCIUNE ȘI NICI CURAJUL de a-i privi pe cei pe care-i vrem cu obstinație lângă noi,  în profunzime, ci luăm numai coaja superficială și ne autoamăgim cu aparențe găunoase, care nu sunt, de fapt, decât scuza propriilor noaste orgolii și neputințe. Dacă, de fapt, deziluziile de care ne plângem nu sunt , în fond, decât consecințele propriei noastre stupizenii și îndărătnicii, ale unei permanente perseverențe în greșeli?
Suntem prea mici, uneori, Doamne, și prea lipsiți de smerenie.
Oricum răspunsurile se încăpățînează să rămână închise în capsulele misterioase și impenetrabile ale evidențelor pe care nu le pricepem. Căci așa sunt toate adevărurile: evidente și, tocmai de aceea, pentru ochii noștri limitați de autoimpusele noastre limite, de neînțeles.
Ne păcălim, trist, ca-ntr-un joc de copii mari că nu vedem, că nu simțim adevărurile care dor, sperând absurd că le vom schimba, că oamenii de lângă noi se vor schimba de dragul nostru, că vor înceta să fie cum sunt, că vom schimba lumea, că vom face minuni, ca Moise, scotând apă din patra seacă...
Uneori, inimile celor din jur sunt pentru noi pietrele seci din care nu va ieși niciodată, oricât de patetic și ridicol am spera noi, nici măcar o lacrimă, nici măcar un strop infim de apă...

E prea mult?...

Ieri seară cineva m-a intrebat: ce-ți dorești de la bărbatul din viata ta?
 Am rămas, câteva clipe, surprinsă, ca-n fața acelor întrebări pe care nu te mai aștepți să le auzi, poate pentru că s-au banalizat prea mult, știu eu?... Oricum, i-am răspuns altceva, i-am spus, zâmbind, ceea ce nu vreau de la un bărbat, ceea ce nu mai vreau: iresponsabilitate.
Acum, rememorând întâmplarea de ieri, cred că m-am  gândit mai bine, știu ce vreau de la un bărbat, ce vreau de la bărbatul pe care-l doresc în viața mea: vreau să mă placă. Cel mai mult, deplin, fără rezerve, vreau să mă placă pe mine și tot ceea ce sunt eu: de la înfățișare la gânduri, de la gusturi la slăbiciuni, manii și defecte pe care, fără îndoiala, și eu, ca orice om, le voi fi având.
Să mă placă pe mine mai mult decât pe orice ființă din lume asta și de aiurea, să mă prefere pe mine înaintea tuturor altor întruchipări ale frumuseții reale sau imaginare, să mi se dedice mie și să mă vrea în ciuda tuturor răstriștilor și piedicilor pe care viața le-ar putea ridica între noi, să nu mă critice niciodată, oricîte greșeli voi face... Să fie bun și tandru, să găsesc la pieptul lui nu doar sunetul bătăilor inimii vijelioase, ci liman sigur și cald al tuturor neputințelor și însingurărilor mele.
E prea mult, Doamne, e prea mult?
E prea nesăbuit și orgolios din parte-mi, lume civilizată și plină de condiții?...

Mi-e frică, Doamne, c-am ajuns

Demult la mijloc şi nu ştiu

Ce-s, întrebare sau răspuns,

Sunt mort sau încă mai sunt viu?


Ciudate sunete m-ating

Şi-mi lasă urme sângerii,

Ninsorile care mă ning

Sunt prea târzii, sunt prea târzii.


Unde-am greşit şi ce cuvânt

De frica mea s-a pribegit?

Şi cărui dor i-am fost mormânt,

Şi cărui soare asfinţit?


Arată-mi calea şi mă duc

Fără privirea cea-napoi,

Dar dă-mi o lacrimă de cuc

Pe-o frunză mică de trifoi.


Să-mi fie candelă de drum,

Să-mi ţie noaptea de urât,

Când mă vor spânzura cu fum

Să-mi cânte-ncet, atât, atât.

În amintirea domnului profesor, cu respect...

Foarte adesea, nu reusim decat sa vedem răul din lume, ne pierdem timp prețios cu nimicuri, uităm să ne bucurăm că trăim, că suntem în fiecare zi binecuvântați cu darurile prieteniei și ale iubirii, că încă îi mai avem pe părinți- măcar pe unul- în viață, că beneficiem de iubirea lor necondiționată și de grija lor permanentă, deși... nu știu dacă suntem mereu vrednici de ea...
Foarte adesea uităm că nu suntem nemuritori și că nu mai avem timp prea mult... Mă obsedează gândul asta, că timpul ne e fărâmă și iluzie, că ne cernem ca nisipul prin clepsidră, că ne ducem în fiecare zi mai jos, tot mai jos...
Ieri am aflat că a plecat dintre noi un om deosebit, pe care l-am respectat și l-am apreciat mereu, deși niciodată n-am fost vreo eminență la materia dumnealui: fostul meu profesor de chimie din liceu.  M-a tulburat vestea asta tristă mai mult decât am crezut,deși niciodată astfel de vești nu te lasă indiferent. Mi se părea neverosimil ca un om atât de vesel, cu un zâmbet special să nu mai fie...
Cu o zi înaintea teribilei vești am zărit pe stradă o mașină asemănătoare aceleia pe care știam că o folosea și în cealaltă ocupație a domniei-sale, aceea de instructor auto și mi-am zis: e domnul Rotaru. L-am salutat zâmbitoare pe omul de la volan, făcându-i semne prietenoase cu mâna și abia apoi, când s-a apropiat, am observat că salutasem un străin, care mă privea mirat... Nu era domn' director, cum îi spuneam noi, foștii elevi, care îl prinsesem în școală și ca director, mai ales ca director... Deși zâmbitor, Gogu Rotaru, cum îi spuneau toți, impunea respect și era temut, dar, paradoxal poate pentru mulți, era plăcut de elevi... Știu și eu, poate pentru că elevii simt, cu sufletele lor mai curate și mai puțin maculate de tot felul de păcate, simt oamenii cu suflet bun...
Ieri, când am aflat că nu mai este printre noi, m-am întristat și-am realizat că domnul Rotaru n-o să ne mai zâmbească acum decât din amintire. Din amintirile fiecăruia dintre noi, felurite, așa cum lasă urme pe pământ un om: cu bune și cu rele, câte le vom fi având toți. Mie îmi va zâmbi mereu blând, bonom, inteligent, privind pătrunzător pe sub sprâncenele stufoase, amintindu-mi că de la dumnealui am învățat să-mi placă bruma de chimie organică pe care-o știu, deși în clasa a IX-a tot de la dumnealui am luat primul meu 4 la chimie...
La final, când mergem toți să ne odihnim după osteneala vieții acesteia zbuciumate și caleidoscopice, ceea ce rămâne după noi este amintirea a ceea ce-am însemnat pentru cei din jur. Și dacă ei, ceilalți, ne păstrează vii în gândurile lor și le-am făcut viața măcar cu o frântură de zâmbet mai frumoasă, cred că e important.
Știu că rândurile mele ar putea părea ușor patetice și... mi-o asum...Dar, în ciuda faptului că știu asta, îndrăznesc să spun că e uman, că e firesc și normal să nu ne fie rușine cu ceea ce simțim.
Iar eu, azi, spun că mi-e mai tristă și mai săracă lumea fără domnul profesor... Dumnezeu să-l odihnească în pace!

o duminică de mai

                                                                                                                                                                   









Și a fost o zi superbă: cu soare, cu prietene bune, cu zâmbete, cu dragoste, cu miros de iarbă și de salcâmi în floare, cu un fel de fericire pe care o uitaseși.
A fost o zi superbă, o duminică de mai imensă și blândă, cu confirmări de toate felurile, cu vată pe băț, ca-n copilărie, cu înghețată de ciocolată, cu flori multicolore în casă și în numele străzilor pe care te-au purtat pașii, o duminică de mai - prima din viața ta nouă și nemaipomenită.
O zi  fără griji, fără amărăciuni, fără constrângeri, o zi de libertate nebună și de planuri, de plimbare și de tihnă, cu râsete, cu muzică, lumină și parfum... Visul cel mai drag te atinge pe frunte și vezi aievea imaginile care mâine se vor transforma în realitate: siguranță, râs de copil, căldură și protecție, certitudine.
Nicio umbră pe cerul zilei de azi, nicio umbră pe suflet să nu mai fie!