Un compliment frumos tare pe ziua de azi: ” Dacă nu există cineva care să vă aprecieze și să vă iubească, îmi revine mie superba sarcină... eh... asta e, când ai noroc, ai!..” Mulțumesc, Roberto, mi-ai adus zâmbetul! 

Tudor Gheorghe - Uitarea (versuri Marin Sorescu)

Un poet se iubește la prezent continuu. Un asemenea poet genial se iubește dincolo de moarte, de tot. Mereu, fără putință de nu. Necondiționat. Marin Sorescu.

Când pierd pe câte cineva, oamenii simpli jelesc. Nu și oamenii civilizați, ei nu mai jelesc nimic, că e rușine să fii slab, să te arăți slab. Obișnuiesc să sufere altfel, mai pudic, căci trebuie să te arăți puternic cu orice chip. Nu neapărat să și fii, ci doar să nu creadă lumea că nu ești.
Eu sunt un copil de la țară. Și NU sunt puternică. Și la capitolul cu ce crede lumea... ce mai contează?
La țară, femeile jelesc. Își jelesc morții în cuvinte simple, ca și cum le-ar vorbi lor, ca și cum le-ar auzi. E un fel de a nu le fi rușine să spună că sunt slabe. Și de a-și exprima durerea. Și iubirea. Și durerea. Și iar iubirea. Și iar durerea, și iar... și iar... Și jelesc. Că nu pot altfel. Ca să se mai ostoiească, să se mai aline, să... ce știu eu? Nu știu nimic....
Mi-am jelit tatăl în tăcere, dar am plâns cu furie, cu deznădejde, cu mâinile în pământul ăla ars de soare de pe mormântul lui săptămâni în șir. Fugeam de lume și mergeam la cimitir... nici nu știu de ce, poate ca să mă încredințez că e adevărat, căci nu puteam să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai e. Că s-a putut întâmpla așa ceva, așa o nenorocire, așa o nedreptate... Și era așa de dureroasă absența, că mă nimicea. N-am vorbit despre asta niciodată, nimănui... ce era de spus? Doar plângeam, un copil singur fără părinte la căpătâiul unui mort iubit și căruia nu i-am spus niciodată că l-am iubit.... Dar așa, plângând, simțeam că mă aude și știe. Și cred și acum că a știut tot timpul, căci nu cred nicio clipă că era în groapa aia, ci lângă mine, cu sufletul, așa cum a fost mereu. Și cum cred că știe și acum, cred că știe... Și, deși nu-i spuneam în gândul meu nimic ce nu știa oricum, îmi plângeam lacrimile în vara aia neagră, la căpătâiul lui, printre furnici, aprinzând o lumânare, că nu puteam altfel...
Dezamăgirile mari nu presupun neapărat moartea fizică, pentru că sufletul n-are chip, nici trup, nici loc, să-l vezi că nu mai e sau că i s-a întâmplat o... ceva.... El doar... se simte, în tot felul de... feluri... 

Când e făcut țăndări, nu prea știi ce să-i faci. Nu-i aprinzi nicio lumină, nu te-așezi în genunchi, cu vorbele rugăciunii, nu poți face nimic. Taci cu lacrimi. Pentru stupefacție dureroasă nu există vorbe și nici nu se înfiripă vreo litanie, căci vorbele nu pot să... Stai pe marginea canapelei și te uiți... Minute în șir, ore... Așa, la cotoarele cărților, la desenele florilor din perdea, la literele care-ți joacă în fața ochilor, printre lacrimi, la... la un capac de sticlă de apă, negru, de lângă piciorul mesei... Așa... De-aia i le împrumuți pe-ale lui:  

”Vindecă-mă, suflete!
Vin-acasă, suflete!
Adu leacuri, suflete!”
Tudor Arghezi

Ușurătăți

Tocmai citii ceva din Pascal, nu c-aș fi cine știe ce intelectuală, dar asta chiar mi-a rămas în minte. Cică: ”Toată rațiunea noastră cedează în fața sentimentelor.” E-te, na! Ce mai descoperire! De parcă n-aș fi știut pe propria-mi piele, mai trebuia să mi-o spună Pascal. 

M-am uitat în oglindă azi după multe zile. Am văzut imaginea unei femei tinere și frumoase, îmbrăcate elegant, dar fără ostentație. Și fără zâmbet.  Am fost elegantă și frumoasă și am văzut în ochii trecătorilor, taximetriștilor, colegilor bărbați care mi-au făcut complimente și-n invidia unor colege. Și-am avut și alte confirmări, căci știu cine sunt și ce pot. Mi-am făcut meseria cu drag, deși încă mă mai necăjește răceala și nu mă ajută vocea. Le-am vorbit copiilor blând, le-am explicat cum am putut mai bine și am simțit că mă iubesc și mă respectă. Și știu bine de ce, n-o fac pe ipocrita și pe modesta, căci nu cred că modestia este egală cu ipocrizia. Și n-am reușit, cu nimic, să mă mint, să mă consider o femeie oarecare, o insignifiantă, căci știu că nu sunt.
Sunt omul care ar face orice să nu-i dezamăgească pe cei care-i sunt dragi, se pune pe sine mai prejos, e dispus oricând să recunoască de-a greșit și să învețe din greșeli, să se corijeze. Sunt omul care vrea să știe cu ce greșește nu doar de dragul de a ști și-apoi a sta cu mâinile-n sân, afirmând filosofic că n-a putut face mai mult, ci pentru a nu mai repeta greșelile care îi nemulțumește pe ceilalți. Eu nu cred că nu se poate să facem mai mult.
Mereu se poate mai mult, atât timp cât există o motivație, cât există un țel bun, cât există un sens frumos, cât timp vrem, din inimă, să facem asta.
Nu renunț niciodată, dacă oamenii mă vor în viețile lor, să le fiu alături. Nu renunț niciodată la ei, nu-i abandonez niciodată. Îi aștept până peste marginile așteptării, îi sper până peste marginile speranței, și-i iert la infinit și-i iubesc mereu. Statornic și dârz. Dar, dacă  știu că nu mă iubesc. că nu mă vor, plec din viețile lor pentru totdeauna. Renunț. Chiar dacă doare mai mult decât pot îndura, chiar dacă mă doare pustiitor, chiar dacă fără ei lumea devine, din nou, fără sens...
Cu ce cuvinte să explic, mai clare și mai lămurite decât lumina din ochii mei când privesc un om în ochi și mă dezgolesc de orice și am curajul să arăt cât de vulnerabilă sunt, de fapt?
Oare e curaj sau doar nesăbuință din partea ta? revine malițios îngerul meu negru, de pe umărul stâng.  Încă nu mi-e foarte clar și nu mi-e ușor să decid de ce parte e adevărul... Deși oamenii mi-au tot arătat că balanța înclină simțitor spre e a doua variantă... Dac-ar fi să mă iau după ultimele... gafe pe care le-ai făcut... chicotește el, draconic, vârându-mi, până la plăsele, cuțitul lucidității în inima-mi sângerândă... Of, afuristule, chiar trebuia să-mi aduci aminte din nou? De parc-ai putea vreo clipă să uiți! îmi șuieră șerpește în ureche și-o șterge, ca să nu-i tăbăcesc și acum pielea cu palmele indignării mele... metaforice...
Da... adevărul e adevăr și nu-l pot ignora și nici nu l-am putut ignora nicio secundă lucidă dureros.  țin doar pentru mine... și Dumnezeu...
M-am tot explicat și m-am vrut înțeleasă, căci am o imensă nevoie să fiu înțeleasă corect. Și prețuită.  În ciuda tuturor imperfecțiunilor mele și-a sincerității ăsteia greu acceptabile de sufletele croite după un alt tipar... Poate, uneori, prea strâmt pentru mine... în care n-am niciodată loc... nici măcar un locșor...
Paradoxal, de ce m-am explicat mai mult, mai mult m-am complicat, cred, căci oamenilor nu le place să înțeleagă, nu le place să creadă în astfel de existențe fără fardul obligatoriu.

Mă străduiesc silnic, de când mă știu, să înțeleg de ce reacționează oamenii cumva sau în alt fel. Ca să-mi dau motive să-i tolerez când nu sunt de acord cu ei, să nu-i condamn așa lesne, căci e simplu să condamni, să judeci, să nu găsești scuze. Așa mi-e ușor să-i iubesc sau, măcar, când nu pot - și nu pot mereu, recunosc cu rușine - să nu-i resping prea categoric. Fug doar de proști, dar fug benign, fără să-i urăsc, ca o măsură de precauție pentru plictiseală, căci nimic nu e mai grav decât să te plictisești de oameni.
Doamne, cât de plictisitoare voi fi fiind pentru mulți oameni, de fug așa de mulți de mine!... Cine-știe, poate că ăsta e răspunsul... Era ușor, cred, dar nu l-am găsit... Ca-n proverbul ăla... că nu vezi pădurea din cauza... copacilor... propriilor copaci: ai mândriei, ai egoismului, ai egocentrismului, ai autosuficienței... și câți or mai fi fiind, că oi avea destui...

Mi-am luat lângă mine un remediu sigur împotriva nefericirii: Război și pace. Mă reîntâlnesc cu Prințul Andrei, cu luciditatea lui orgolioasă și cu sufletul lui ars de viață. Am alături o cană de theraflu, remediu pentru febra cu care mă lupt de două zile, poate mai târziu, de-oi birui-o, oi asculta și-un fragment din Cavalleria rusticana cu vocea lui Kaufmann ca dintr-o altă lume, mai bună, dumnezeiască...
Poate muzica minunată, razele soarelui prin ferestre să mai îmblânzească puțin din ce s-a adunat... spinii din inimă adunați în ultimele zile care nu-mi dau pace și nu mă lasă să dorm și nici să respir, căci nu doar răceala nu mă lasă să respir, asta-i sigur.
N-am chef de siropuri, am doar nevoie de certitudinea că exist în gândurile unui om, singura certitudine pe care n-o am, ba dimpotrivă!, o am pe cealaltă, neagră, că toate corăbiile speranțelor mele s-au înecat. Și mi-e atât de necesară alinarea muzicii sau a cărților acum, când viața mi-a dovedit că nu știu nimic nici despre mine, nici despre ea, nici despre ziua de mâine! 

Există perspective dureroase, atât pentru ziua de azi, cât și pentru cele ce vor urma, mă tem de ele ca de niște răni. Răni ce știu că se vor vindeca greu, că vor provoca suferință și îmi vor răpi chiar și zâmbetul de circumstanță, cu care fac față lumii.
Nu știu acum cum o să mai fac față, Doamne, chiar nu știu... Și mă tem.

Prințul meu, în fața perspectivei morții iminente, se teme. După ce se trezește și realizează că e încă viu, în chinuri cumplite, nu înțelege de ce ne agățăm așa de tare de viața asta care ne scapă mereu din mâini. Și realizează că ”a fost ceva în viaţa asta ce n-am putut eu înţelege şi nici nu înţeleg." Nici eu, prințe Andrei. Nu înțeleg ce trebuia să fac să fie bine. Nu înțeleg ce trebuia să fac și cum să mă port ca să fie altfel viața asta, să fie cum trebuie... Nu înțeleg ce greșesc mereu, nu înțeleg de ce, nu înțeleg cum să fac să schimb ceva... nimic nu mai înțeleg azi, de la o vreme...
Poate de-asta mi-a plăcut așa de mult personajul ăsta atât de viu, atât de frumos, atât de orgolios și de umil om, până la urmă: că se chinuie să înțeleagă. Că nu poate trăi așa, pur și simplu, fără să-și pună întrebări, fără să încerce să înțeleagă... Să găsească tuturor lucrurilor un rost, chiar și celor absurde... Că nu poate altfel, nu poate să treacă prin viață fără să se atașeze cu patimă de ea... Că seamănă așa de mult, uneori, cu mine...

”Unde s-o fi tipărind viaţa asta a mea, că e plină de greşeli inadmisibile...”

Pentru că azi, Marin Sorescu, poetul inimii mele, simt că a scris poezie cu vorbele inimii mele.  Mulțumesc!

”Nu mi-e rău ca să-mi fie bine,

Mi-e rău ca să-mi fie și mai rău.

Ca marea cu valuri verzi înșelătoare,

Nici durerii nu-i poți ghici fundul.

Fac scufundări în durerea pură -

Esență de țipăt și disperare -

și mă întorc la suprafața vânăt

Ca un scafandru care și-a pierdut

Rezervorul de oxigen.

Mă rog de împăratul peștilor

Să-mi trimită un rechin de treabă

Să-mi taie calea.”

Marin Sorescu - Durere pură

Și-n pălărie... niciun iepure...

Așteptând-o pe Flavi, am citit câteva rânduri din Paler - pe care-l iubesc- ,  am vorbit la telefon cu Mino și cu Den și-acum scriu, la o masă acoperită de cărți și teste de română, lângă două cești cu rămășițe de ceai și de cafea. 

Fac bilanțul zilei de azi, amară ca și celelalte din săptămână, deși m-a vizitat un vechi prieten și-am stat la taclale, deși am prietene bune, deși am muncit cu temei și am făcut multe și bune...

Strâng gânduri umilite de realitățile pe care sunt nevoită să le îndur din prostie, din nesăbuință extremă de care-am fost capabilă și pe care nu cred că voi fi capabilă să mi-o iert vreodată.
Și răscolesc, continuu, neurastenizant, în mintea-mi obosită, după soluții pe care știu dinainte că nu le voi găsi, căci... nu-mi stau în putere. Neputincios și umilit - așa mi s-a cernut sufletul în săptămâna asta amară și deziluzionantă, cum mi-a fost mai teamă că va fi înainte, când ezitam să iau deciziile cele mai greșite pe care le-am luat... Ca o rețetă sigură a dezastrului, pe care mi-am administrat-o singură, cu propriile mele mâini... 

L-am citit pe Paler la 72 de ani. Recunoștea că e un om singur și romantic, ridicol de sensibil și de ezitant. Eu am un pic mai mult de jumătate din vârsta lui și-s de mult așa... Nu știu de ce, ca o fatalitate amară, cu hipersensibilitatea mea simt cum alung ce mi-e mai drag, exact când sufletul meu arde de dorința de a mi-i apropia... Nu știu de ce, ca o ironie amară, totți cei pe care-i iubesc fug de mine... Poate se sperie de prea mult, poate ... nu știu nimic, doar simt dureros și cu o luciditate tăioasă, ca o lovitură de bici în carne... 

Nu știu ce să fac, ce să mai fac, ce să-mi mai fac, nu știu cum să-i mint ca, în loc să fugă dezgustați, să rămână, să mă iubească măcar puțin, măcar puțin... Mă simt ca un iluzionist prost la un bâlci oribil, în care și-a epuizat toate trucurile și nu mai poate scoate niciun iepure din pălărie...
Ironia sorții e că n-am folosit, în viața mea, niciun truc. N-am mințit, n-am ȘTIUT să mint, mi-am purtat sufletul dezgolit, la vedere, în lumea asta în care toți oamenii, aproape, poartă măști la suflete... Oricum, nu are niciun sens să încerc să mai înțeleg, căci nu o s-o fac. Și nici nu cred c-o să mă schimb vreodată, nu cred... n-am să pot... Trebuie să mă obișnuiesc cu asta și să nu mă mai doară... și nu pot. Cel puțin nu încă. 

A venit Flavi și m-a găsit la masă, cu foile de hârtie, albe pe jumătate, în față. M-a întrebat, zâmbind ironic, dacă-mi fac temele și n-am știut ce să-i răspund unei copile de 11 ani... Probabil că da, e tot un fel de temă... a mea pentru mine... Sau poate un subterfugiu ca să uit ce mă doare. Cât mă doare, ce mult mă doare!!!... 

Azi Iulian zicea că înțelege exact ce scriu. Că mă înțelege. Hmm... Oare chiar înțelege? Nici nu știu sigur dacă aș vrea - la ce mă ajută? E de mult prea târziu ca să mai înțeleagă ceva.
De fapt, nu scriu pentru nimeni, ci doar ca să uit, câteva zeci de minute, de cum e să nu poți face nimic, de mult ce te doare... Și-atât de multe dor, că nu știi pe care să le-alegi întâi... și nimeni, absolut nimeni, nu te poate ajuta cu nimic.

Nu pot nici eu să m-ajut. Nu pot nici eu, oricât de mult mi-aș dori-o, să-mi scot inima din piept și s-o calc în picioare, s-o sfârâm sub tălpi, căci așa-s de furioasă pe ea și pe slăbiciunea, pe neputința ei... Poate dacă-aș nimici-o de tot nu m-ar mai durea cu lacrimi, ca acum.
Nu pot nici s-o schimb cu alta mai bună, nici s-o repar, în vreun fel, ca pe-o mașinărie stricată, care s-a dovedit că nu mi-e bună de nimic, doar e-o povară care-mi îngreunează existența asta plină de nevoințe... Ca o piatră de moară care-mi ticăie chinuitor în piept, ca un blestem pe care-l duc cu mine palpitând, vie și sângerândă, dureroasă și de toată jena...

Ticăie telefonul... Îmi scrie Andrei și-mi urează ”noapte bună”. Îmi bucură cuvintele lui simple și fără punctuație hârbul ăsta de inimă din piept, care încă mai simte. Și-l simt cel mai sincer și mi-e, din cauza asta, cel mai drag. Și, de dragul lor, în seara asta în ochii mei nu o să mai las nicio lacrimă.
Ia, să vedem, poți? 

Legal eagles

O seară cu Robert Redford e o seară frumoasă. Legal Eagles pe TVR1. Redford și Debra Winger, un pahar de vin, ciocolată și delectare de cinefil.

Ochii verzi al Debrei Winger- o actriță mediocră, fie vorba-ntre noi, dar care, pusă în valoare de Redford, face o partitură interesantă- o combinație de ingenuă și pedantă avocată iconică a anilor 80. Un cuplu cu ceva farmec, reiterând, probabil, ceva din irezistibilul perechii Redford- Jane Fonda din Desculț în parc, o bijuterie  a cărei prospețime nu se perimează, în ciuda trecerii timpului. 

Revenind la Legal Eagles, filmul e din 86, respectă rețeta genului, respectiv o combinație de comedie romantică și film despre justiția americană, despre avocați, procurori și modul în care se fac jocurile pe la ei, destul de romanțat, desigur, dar nu fără substanță. De altfel, Redford n-a prea jucat în filme fără substanță- ăsta chiar cred că e unul dintre cele mai light pe care le-am văzut.  

Funcționează, evident, schema tipică: procurorul imbatabil și avocatul excentric, dar studios, sunt mai întâi adversari, apoi camarazi, sfârșind prin a se implica, irevocabil, într-o poveste de dragoste funny- realistic, cel puțin așa s-a vrut, nu dulceagă. Și nu-i dulceagă deloc, nu suferă nimeni, nu plânge nimeni, nu oftează languros, nu e zahăr și nici roz, ba, dimpotrivă, e destul de prozaică.... adică e cam ca-n viață. Cu glume, cu un gen de seducție mai degrabă intelectual, fără erotism grețos și ostentativ, ci bine dozat, ba chiar... soft... Și cu umor. Bine dozat, inteligent, delicat uneori. Te binedispune și te face să speri. 

L-am revăzut cu plăcere. Câteva detalii mi-au reținut atenția: trimiteri directe în scenariu la ochii albaștri ai lui Redford și zâmbetul de milioane, coafura retro a Debrei, care-i da un aer ei inocent, hainele cu stil - notez în fugă, la propriu și la figurat, căci am remarcat într-o scenă în care Debra chiar fugea spre ceva chestiuni urgente, un palton superb, cu o tăietură splendidă, dar n-am avut răbdare până la final să văd ce casă celebră i-a îmbrăcat - multe picturi și efecte pirotehnice destul de bine realizate pentru anii 80.
În rest, scenariul filmelor polițiste clasice: crime, înscenări, deghizări, urmăriri, seducătoarea care se dovedește, în ciuda excentricității, o  inocentă, oameni de afaceri corupți, evaziune fiscală, procurori ipocriți, care-și văd doar îngustele interese.
Evident, ca-n toate filmele americane, sunt vehiculate și câteva clișee- incultura americanului de rând, care nu se pricepe la artă, dar își face treaba pe bucățica lui ca profesionist- ce zic eu profesionist, woorkaholic- vezi meticulozitatea cu care lucra, cămășile schimbate la birou, sub presiunea termenelor stricte și a șefilor implicați în politică, neînțelegerile dintre foștii soți care nu mai au ce să-și dispute, decât o aparentă supremație în fața copilului, bărbații cu două mâni stângi, care ard chiar și feliile de pâine, dar rezolvă crima, înlătură acuzațiile nedrepte și spulberă orice adversar la bară...
Printre scenela funny- insomniile celor doi, tratate original și tipic, în același timp: femeile mănâncă noaptea tot ce găsesc și se uită la filme siropoase, bărbații tratează insomnia cu aproape orice, de la tentative de distrus ceasuri la plimbări prin casă și chiar la... step în baie,  și discuții despre politica sexuală cu fiică-sa, adolescentă... Ar mai fi multe, dar, ce rost au, dacă nu vezi filmul? Trebuie văzut Redford în acțiune și Debra clipind inocent, în rolul ei de avocată dornică de afirmare și de... romance.  

Ei, una peste alta, un film de duminică, relaxant, și bucuria reîntâlnirii cu Redford, cu privirea aia albastră inconfundabilă și cu zâmbetul irezistibil, pe care eu n-aș rata-o niciodată. Chiar, ce s-o mai fi ales de Debra Winger, stea fulgurantă a anilor 80, de care părea că s-a îndrăgostit nu doar America, ci și lumea?... 

Incongruență consecventă

Tot ceea ce facem facem doar din necesitate egoistă, că nu putem altfel sau poate dintr-un impuls idiosincratic și autodistructiv, cu efect de bumerang, până la urmă.  Sau, de ce nu, uneori- deseori- din nevoia disperată și așa de omenească de a nu mai fi așa de singuri?
Tot tânjind să te audă cineva și să te înțeleagă... și să se întrerupă, așa, șirul ăsta lung de nonprezențe, de nonsensuri în care se afundă anii tăi încă tineri...
Năstrușnicie asumată, de fapt, căci în aparenta ta cerșire adresată tuturor, e ascuns un criteriu de selecție foarte sever: nu vrei să te audă oricine, ci un ”anume” cineva... ”Bâlciul, demența absolută a orgolioasei și incalificabilei,  maniacalei, extravagantei fanteziste și obstinentei smintite care ești, fată!” Iar ai apărut din neant, fiară? îi zic amicului negru care-mi rânjește de după ureche și-mi șoptește că sunt și acum pe un drum greșit, pe cel mai greșit dintre toate, de data asta, care nu duce nicăieri, decât spre suferință sigură.
O constat cu resemnare și nici nu mă mai sperii. Așa e, ne obișnuim cu orice, chiar cu orice fel de sentimente. ”Dar la ce te-oi fi așteptat? Nu știai că așa va fi?” S-a-ntors fiara pe umărul stâng. Așa e, la ce m-am așteptat? La nimic, la nimic nu trebuia să mă aștept, și totuși m-am așteptat, ticălosule, prietene, m-am așteptat... Singurul și cel mai necesar și crud paradox e tot speranța. M-am așteptat, căci nu putem continua fără să sperăm, fără să sperăm nebunește că vom avea cu cine împărți ce avem de dat în suflet, cum zicea Paler dimineață, când l-am citit, căci ”în realitate infinitul nu folosește la nimic dacă nu-l împărțim cu cineva.”

O durere mă chinuie în hemitoracele drept și-mi amintește că orice plăcere vinovată se plătește. Sau că, în ceea ce mă privește, tot ce-am făcut greșit, nepermis, am plătit scump. ”Ai plătit și ce n-ai făcut, nu uita!” zice iar fiara mea de toate zilele. Așa e, așa e... De-asta te țin lângă mine, măcar tu nu ești nedrept. Ești crud, deseori, dar nu ești nedrept. Și nu minți niciodată, ca oamenii. Dori... onest. Probabil unii te-ar numi conștiință. Eu prefer să nu te numesc... Cândva, ți-am spus îngerul negru de pe umărul stâng. Azi conștientizez că-mi ești, de fapt, prieten, căci mă ajuți să mă văd așa cum sunt. Să nu mă cruț. Nu c-aș fi făcut-o prea mult vreodată, dar, așa, pentru orice eventualitate!... 

Asta mă face să mă birui mai ușor și, în acelai timp, să mă smeresc. Poate ajută la ceva... când voi da socoteală. Ce să spun, în afară de: ”Sunt vinovată, Doamne...” Că am avut motive? Că am fost prea profund flămândă a găsi o confirmare a dorințelor mele de-a mă vedea frumoasă, și bună, și utilă, și valoroasă și... validă? O știe asta Dumnezeu mai bine, dar asta nu face ca lucrurile să se amestece între ele, albul să devină negru și invers, oricât m-aș nevoi eu pe-aici, în noroaiele viețuirii într-un veac conformist, și profan și uniformizant, în care se amestecă totul, în care nu mai e nimic absolut, doar egoismul. 

De ce, oare, suportăm mai ușor durerile de la cei care nu ne mint? Suferințele din asta vin, de fapt, din conștientizarea lucidă că suntem în stare să ne mințim, din conștientizarea că toate sunt minciuni, că iubirea e tot o minciună, că oamenii trăiesc în tot felul de minciuni, prefăcându-se că ele sunt mai puțin enorme. Sunt, rămân, doar că ne amăgim ca să nu ne mai doară atât singurătatea și lipsa a ceea ce ne dorim. Dar, oare, toți ne dorim același lucru?
Și totuși, e duminică, e duminică, Doamne, iar tu faci să strălucească soarele și peste cei drepți, și peste cei nedrepți și ierți magdalene nenumărate, doar pentru că-n inimile lor sunt în stare să iubească... mult.
Căci, ”nu exista iubiri vinovate. Iubirea are această putere colosala de a face totul pur, inocent, frumos. Pentru doi oameni care se iubesc, vârsta, poziția socială, aptitudinile sunt variabile nesemnificative.” 
Iar Dumnezeu judecă nu după dreptate, ci cu iubire. Să nu-mi atribui, deci, mie acest drept, ci să I-l las tot Lui, care toate le vede, toate le știe și știe, fără-ndoială, și adevărul inimii mele. 

De câte ori?

Așa fac de mult: când îmi place un lucru, un om, un cântec, mă atașez de el și nu-l mai pot părăsi. Asta mi s-a întâmplat și cu piesa asta, o ascult repetitiv de azi dimineață. Nu am descoperit-o acum, o știam demult, dar azi am simțit că se pliază cel mai bine pe realitățile mele sufletești. Poate nu în totalitate, dar în mare parte. Ca și cum mi-aș privi imaginea în oglindă. Dureroasă, și de data aceasta, cam ca de obicei în vremea din urmă, de când mintea mi-e ca un roi de albine care nu se opresc niciodată din lucru...

Sunt femeie. Și, din cine-știe ce ridicole și încă neînțelese, în totalitate, rațiuni, nu știu să-mi dăruiesc drămuit inima și să mă port cu măsură cu cei pe care, iarăși din cine-știe ce bizare motive, i-am îndrăgit fără măsură. Dar cum să poți iubi ”cu măsură” când verbul a iubi se conjugă în inima mea la prezent? Și suport consecințele deseori, căci oamenii primesc darurile ca și cum li s-ar cuveni.
Suntem, mai toate femeile, la dispoziția bărbaților încă din raiul protopărinților. Suntem, prin fatalitatea împărtășirii aceluiași sex, dotate ”din fabricație” cu menirea de a suporta, mai mult sau mai puțin, ipostaza de Penelopă. Din mitologie și din toate istoriile Evului Mediu am aflat că ei, cavalerii, porneau în tot felul de escapade, în tot felul de călătorii, cu treburi, iar ele, domnițele, rămâneau acasă și-i așteptau răbdătoare: Eva așteptându-l pe Adam, Penelopa țesându-și pânza cu ochii după Ulise, Rapunzel sechestrată în turn, Cenușăreasa în cenușă, cu nostalgia pantofului de cleștar pierdut pe treptele palatului într-o seară în care a văzut ce înseamnă minunea, bunicile noastre pe bunicii plecați la războaie, mamele pe tații plecați la serviciu și tot așa... Suntem crescute în această tradiție nedreaptă a așteptării, ca să devenim un trofeu de care ei au nevoie doar în povești. În viața reală au așa de puțin, de fapt... sau n-au deloc, căci, părtinitoare sau nu, mi-o asum și-o spun: își sunt suficienți lor înșiși, pot trăi foarte bine și fără noi...
Suntem la dispoziția unor bărbați meniți aprioric să aibă totul și să dea cu măsură, doar cât e posibil pentru confortul lor... afectiv. Unor bărbați grăbiți, mult prea grăbiți, ocupați, importanți. De cele mai multe ori, ocupați cu lucruri indispensabile și mai importante decât noi. Și noi trebuie să fim puse pe lista de așteptare, în coadă, pentru că nu suntem o prioritate. Și să-ndurăm, pentru că am ales, fiecare din noi, câte-un astfel de bărbat: mult prea grăbit, prea ocupat, prea important... Și să acceptăm, căci suntem responsabile de acțiunile noastre și ne asumăm alegerile, oricare-ar fi ele. 

Nu-i putem obliga să ne iubească mai mult, să ne ofere mai mult din inima lor decât folosindu-ne de tertipuri ieftine, cărora, unele dintre noi, din disperare de cauză și din slăbiciune, se dedau. 

Unele. Și nu trebuie judecate, căci luptă, cu mijloacele lor, să câștige. Să-i câștige, căci miza e, de fapt, tot inima lor. Sau, mă rog, la unele punga... dar, despre ele, nu vorbim acum... nu ne interesează. De fapt, ca să spun drept, mă cam jignește o asemenea abordare, căci sensibilitatea-mi exacerbată nu cred c-o tolerează. Mereu am zis că femeile-s mai sensibile, așa că, în ochii mei, sunt incompatibile cu interesul sau cu alte păcate... măcar așa, ca idee...
Deși, într-o paranteză fiind spus, zice ”amicul” meu negru de pe umărul stâng, ar fi cazul să nu mai bați câmpii cu asemenea tâmpenii și să ”fii realistă, măi păpușă!”, căci ai văzut unele ca ele în acțiune. Așa e, îi spun ticălosului înger rezonabil, cu zâmbet sardonic,  am cam văzut... văd mereu...
Una dintre ele i-a scris cu mâna ei acțiunea de divorț soțului meu, sperând că, în urma divorțului, totul se împarte... A pierdut, nu prea avea ce împărți - ce ironie, nu?  Nici pe el nu l-am împărțit, i l-am cedat în urma a 13 minute de privit cu atenție în ochi și ascultat elucubrații... (Deși, mereu am zis, nimeni nu deține, de fapt, pe nimeni, oricât s-ar autoiluziona vremelnic. Inima ne-o dăm cui se nimerește, după cine-știe-ce reguli misterioase și inaccesibile, pe care nu le cunosc și nici nu sper că le voi desluși vreodată.) Cert e că s-a ales cu el și l-a ținut... vreo două luni, până s-a dumirit că punga era cam goală și că domnul... era indezirabil, pentru că sforăia, cheltuia și, în intimitatea alcovului, probabil și minciunile gogonate ieșeau la iveală, cam ca ridurile în spatele oricărui tip de fard, oricât de meșteșugit ar fi el aplicat.... Dar, mă rog, astea-s povești vechi, nici nu știu de ce mi le mai aduc aminte... ”Poate pentru că încă sunt dureros de reale...” îmi șoptește vocea insinuantă cuibărită pe umărul stâng... Or fi, dar au fost doar tertipuri ieftine, care, așa cum scrie în titlurile romanelor vechi, se dovedesc, până la urmă, că nu duc prea departe, așa că fă bine și pleacă la plimbare, amice, n-am chef de tine în seara asta, îi spun și-l concediez fără drept de apel.
Mă rog, eficiente sau nu, jalnice sau doar impuse de realitățile deloc blânde, eu nu le știu, n-am fost în stare să le folosesc niciodată, deși nu-s nici pe departe vreo neprihănită sau vreo sfântă. Doar că nu sunt în stare să le folosesc, îmi lipsește talentul sau inteligența, nici acum nu știu foarte sigur - probabil că amândouă - și nu le-am fost tributară niciodată. Și e o mărturisire care mă vulnerabilizează și cu care nu-mi fac niciun titlu de glorie, dimpotrivă! N-am avut niciodată ipocrizii, din păcate pentru succesul meu la public... Și tot din păcate, conștientizez că sunt prea bătrână ca să mă mai schimb... Și prea complicată ca să mă accept așa cum sunt, fără regret și ciudă pe mine însămi... Blestemată meteahnă, am recunoscut-o mereu, de a fi într-o perpetuă contradicție cu tine însăți. Care te lasă fără pic de demnitate, care-ți îndoaie periculos șira spinării spre pământul care te va primi, oricum, cândva, dar care parcă te suportă silnic, dezgustat uneori. Ei, ei, ei! Gata cu lamentațiile! 

Asta e realitatea zilei de azi. Astea-s gândurile înlăcrimate de azi noapte și cele amare ale zilei  de azi- toată, în ciuda a tot ce-am făcut - și-am făcut destule și epuizante!

Tristețile care păreau că țin doar de trecut revin. Și revin acum cu un gust de fiere, în urma constatării efectelor unor erori de judecată, de acțiune, de drum drept. Și sunt mult mai amare decât înainte, când te știai inocentă și victimă. Azi nu mai dreptul să te socotești victimă pentru nimic, azi suporți consecințele propriilor alegeri de om mare, în totală cunoștință de cauză, deci fără nicio scuză. 

Prietena mea  e la Roma. Îi duc lipsa, îmi scrie și-mi spune, pentru că e departe, pentru că știe că mi-e cam... al naibii de greu, să am grijă de mine. Îi spun că nu prea am de ales și-n glumă o întreb ce zice papa: merg direct în iad sau îmi mai dă, ca un premiu de consolare, purgatoriul, așa, ca o ultimă șansă... Îmi răspunde, probabil amuzată, că nu s-a gândit... Eu m-am gândit. 

E prietena mea și-mi știe sufletul. Și știe că trebuie să am grijă de el, dar... o ști, oare, că l-am pierdut definitiv? 

Așadar, melodia Holografilor pe replay: ”De câte ori în viață să mai mor, de câte ori?... ”

Massenet: Werther - Pourquoi me réveiller (Jonas Kaufmann)

Așa sună perfecțiunea!

Vissi d'arte, vissi d'amore...

După-amiază cu tot felul de gânduri, ca-ntr-un caleidoscop... Mă văd într-o înregistrare a emisiunii tv de azi, așa blondă și zâmbitoare cum sunt, și nu reușesc să văd decât c-am îmbătrânit, deși, ca să fiu obiectivă, nu a fost chiar cea mai rea apariție a mea, dar metehnele vechi nu mă lasă să le fiu infidele... Paler e prea amar azi, spaniola prea aridă, așa că stau cu ochii-n facebook, citesc platitudini pe net și ascult Un bel di vedremo cântată de Renata Tebaldi.
O combinație imposibilă, după mulți, dar mie mi se potrivesc lucrurile imposibile, parcă le atrage ceva din ființa mea. În fine, ce să mai analizez... doar mă știu!  I-am mai dat încă o șansă marii voci, mai ales că facebook-ul o aniversează sau așa ceva, căci sunt pline grupurile  iubitorilor de operă , care-mi ajung mie în cronologie, de astfel de postări. Tot nu-mi place, nici azi, cum nu mi-a plăcut nici până acum, dar am zis să fiu generoasă...
Tebaldi e, după gustul meu, o madamă Butterfly prea patetică, cu o insuportabil de languroasă frazare,  de o dubioasă veridicitate. Nu simt emoție, ci teatralitate, deși vocea-i a fost apreciată ca superlativă de mulți. O fi fost, dar mie nu mi-a plăcut niciodată, așa că pun eticheta definitivă și gata, trec la Callas, a cărei sinceritate e mai... convingătoare. Pentru mine, sceptica scepticilor în materie de a mai crede în sinceritățile cuiva, deși - splendid paradox egocentric -  am pretenția să mi se considere evidență sinceritatea mea... (MĂCAR NU-S IPOCRITĂ, măcar defectul ăsta nu-l am! ) :))
Mă confrunt cu imaginea mea reflectată în ochii și-n sufletele celorlalți și nu sunt mulțumită. Nu de ei,  ci de mine, ca de obicei, căci vina-mi aparține în exclusivitate, așa că nu știu nici de ce naiba m-oi mai plânge! Probabil tot obișnuința de a-ți plânge de milă, nu crezi? zice îngerul negru de pe umărul stâng. N-am ce-i face, trebuie să-i dau dreptate, așa că... rămâne pe-aici, deși tare mi-ar plăcea să-l trimit dracului la plimbare, cu adevărurile lui nesuferite, cu tot!
Știu, imaginea pe care-o trezesc în inimile celorlalți e o imagine care nu-mi prea place, dar nu am fost capabilă ani de zile s-o schimb, de ce-aș fi acum? Doar nu am, dintr-o dată, o superputere!!! Sunt doar o femeie fără gratii la inimă, în zilele când nimeni nu mai face asta de mult, în zilele în care e de-a dreptul periculos să mai faci asta.
Nimeni nu poate să înțeleagă mecanismul cu care funcționează ființa mea, deși toată lumea face presupuneri și judecă sau dă sfaturi. Or fi bune, nu neg, dar nu pot să le aplic, pentru că funcționez altfel. Nici mie poate nu-mi place, mai ales când văd ce rezultate dezastruoase am, dar nu știu ce să-mi fac. Cred că acționez fără să-mi pot controla mecanismele interioare, deși știu, de multe ori, care va fi rezultatul și știu, de la fel de multe ori, că ar fi mai prudent să nu fac și să nu spun lucrurile pe care le fac și le spun.
Azi nimeni nu mai crede în sinceritate deplină, azi nimeni nu mai are încredere în oamenii tâmpi, ca mine, de-ăia cu inima la vedere, căci suntem o specie pe cale de dispariție, dacă nu chiar vetustă, cam ca dinozaurii...  Și, culmea, nu suntem nici măcar interesanți  ca exponate de muzeu, căci noi umblăm liberi pe străzi - vă dați seama??!!! liberi încă, oameni buni și cu minți! - și suntem atât de neverosimili, că nu i-ar trece cuiva prin cap nici măcar o asemenea faptă bună: să ne ia, dracului, și să ne expună ca exemple de stupizenie sau măcar ca material didactic pentru gazeta de perete a exercițiului viețuirii, la rubrica ”așa nu!”.
Cam astea-s gândurile orei dintr-o zi de făurar, întâi, în care nu știu ce-aș mai putea făuri cu acest soi de flagel pe care l-am dezvăluit lumii și celor care contează din ea și care mă invalidează sau, în cel mai bun caz, mă face să fiu așa cum nu mi-am dorit în ruptul capului: neinteresantă....
Vorbesc cu o colegă la telefon despre una, despre alta... Nu am mai găsit răgaz să ne vorbim de ceva vreme, așa că avem ce depăna... Printre altele, ca un fel de ecouri ale gândurilor mele, îmi spune că ea s-a convins că nu e bine să fii sincer în lumea asta, dar că n-are cum să fie altfel, că șmecheria e înnăscută în caracterul omului, nu poți s-o fabrici când vrei, așa că... nu e chiar accesibilă oricui... Conchide, resemnată, dar relativ senină, că, decât să fie falsă, preferă să piardă... pe barba ei...
Mă surprinde limbajul și, oarecum, că mai gândește cineva așa... dar mi-amintesc că suntem foste colege de facultate, de serviciu, că avem întâmplări prin care-am trecut împreună, povești țesute în comun în niște ani de singurătăți - și-ale ei, și, într-un anume fel, și-ale mele - și că suntem, mai mult sau mai puțin, din același film... ușor voalat de trecerea anilor, dacă nu chiar alb-negru...  Probabil asta o fi explicația unui mod de gândire asemănător, deși tot nu mă ajută la nimic...
Uf!, să cânte Angelica aria Toscăi în care-și plânge nenorocul, în care se tot întreabă: de ce?- întrebări pe care le-am tot tocit în mintea mea de atâta amar de vreme, fără rost, tot fără rost, se pare, căci am îmbătrânit cu același soi de neghiobie incurabilă... Poate trece cu ceva începutul ăsta de amărăciune care mi se cuibărește în inimă și-mi fură bruma de liniște pe care atât de silnic păream că mi-o câștig...