trădări

Vine o zi când toate realităţile ţi se fac tăndări, ca şi cum un glob uriaş, multicolor, care-ai crezut că e viaţa ta, s-a spart în miliarde de fărâme. Eşti confuz pentru că nu mai ştii, dintr-o dată, să faci diferenţa dintre realitate şi minciună, nu mai ai nicio certitudine, nu mai poţi să strigi prezent în existenţa ta. Amară zi...

Vine o zi când realizezi că oamenii cei mai dragi te-au trădat perpetuu, când înţelegi că, parcă, cineva, acolo sus, te-a lăsat să te zbaţi într-o ţesătură deasă de neadevăruri, de enorme falsităţi... Ca şi cum ţi-ai fi clădit din nisip castelul tău pe plaja nesigură şi ţi l-au spart valurile, l-au nimicit ca pe-un nimic, care nici n-a fost niciodată...

Vine o astfel de zi când înţelegi că omul e lup faţă de om, că e doar o găunoasă pretenţie fără fundament, că nimic nu e veritabil la ceilalţi, că ai trăit ani şi an în van, că n-ai pe nimeni, pe nimeni, pe nimeni cu adevărat... Ce amară zi!!!

Rememorezi speranţele naive pe care ţi le-ai făcut, de bună credinţă, cu inima în palme, la vedere, tuturor, te revezi tânără şi plină de zâmbete, într-o casă străină, la masa unor oameni care te priveau ca pe-un cobai şi se pregăteau să te sortească unui eşec lamentabil... Îţi dai seama că ai fost o jucărie pentru ei, că ţi-au ascuns monstruozităţi, că s-au erijat în stăpâni ai destinului tău prin minciuni, prin ascunderea unor mostruozităţi strigătoare la cer...

Te întrebi cum ai putut să fii atât de proastă, cum ai putut să nu realizezi, să nu bănuieşti nimic, să te laşi dusă, aşa de senină la propriul tău dezastru, ca un miel la tăiere... Cum ai putut?

Nu mai ştii nimic din nimic, toate cele în care credeai sunt acum îndoielnice, pentru că sunt construite pe minciuni, pentru că ascund secrete groaznice, deci nu pot fi reale, n-au avut cum fi adevărate, deci totul, totul e o minciună, n-ai avut nimic, nimic, nimic...

Vine o zi când revolta nu ţi se mai pare imposibilă, când e mai aproape decât ai fi crezut, deşi ştii că nu e voie!!! Vine o zi când lacrimile nu mai au cum umple un abis înfricoşător de nesiguranţe, când întrebarea : "de ce?" îţi sfredeleşte creierul şi nu-i mai poţi şterge urmele din fiinţa ta, n-o mai poţi nici măcar înăbuşi cu alte gânduri, cu imagini fugare care să o alunge... Amară zi!

Vine o zi când tragi linie şi însumezi numai trădări, când ai obosit atât de toţi şi de toate, încât nici nu mai ştii să te rogi şi să ceri ce cereai de obicei în clipele tale de singurătate şi- paradoxal sau nu?- de splendidă comuniune...

Înaltul e tot mai înalt şi tu eşti aici, sub un cer intangibil, tot mai mărginită şi tot mai plină de nedumeriri, în tărâmul deşertăciunii fără margini... şi ţi-e silă, vinovat şi netrebnic, dar sincer şi cu năduf, de toate cele ...