Mărturisesc: gândesc livresc, spune povestitorul. O fac demult și recidivez în formă calificată. M-am obișnuit, în timp, să radiografiez rapid în minte situațiile și să le asociez câte-un vers sau o formulare pe care, întâlnite în cărți, mintea mea a refuzat să le uite.
Celor pe care urmează să vi le schițez mai jos le-am asociat o poezie a lui Marin Sorescu, ”Pe sub ușă”.
Motivez: pentru că, la fel ca în poezia soresciană, ziarul viețuirii ni se strecoară pe sub ușă și-l citim fiecare direct proporțional cu gradul de alfabetizare în care ni se găsește sufletul.
La rubricile în care suntem personajul principal zăbovim mai mult, la altele aruncăm doar o privire titlurilor și trecem mai departe...
Pe scurt, două subiecte din pagina cu informații ”externe”.
Primul titlu: Intoleranța la gluten.
Subiect despre care se știe superficial și care se tratează și mai superficial. Boala nu se rezumă doar la ce se știe: nu ai voie să mănânci pâine sau produse din cereale, ci este o boală cu manifestări extrem de neplăcute, ce face viața greu suportabilă, chiar invalidantă. Și variante de hrană sunt extrem de limitate, căci mai toate alimentele conțin, într-o formă sau alta, datorită procesării și contaminării de la aditivi, gluten. În plus, "variantele" sunt costisitoare.
Decorul: la colț de stradă. Personajul principal: Pensionară. Și mamă. Martorii: două necunoscute, cărora femeia le povestește, cu lacrimi de durere și neputință, despre necazurile ei.
Despre cât de tare poate să afecteze această boală viața unui om, propria fiică.
Despre cât de greu este să-și poată duce viața cu demnitate.
Despre cum așteaptă de la guvernanți o speranță, o mărire a pensiei, ca să poată trăi mai ușor, ea și fiica bolnavă, aflată în imposibilitatea de a-și câștiga singură pâinea... Pâinea aceea fără gluten, prea scumpă ca să și-o poată permite din pensia amărâtă a mamei, așa încât fiica nu se îndură s-o cumpere...
În fața unor străine care-i ascultă păsul, mama povestește și plânge. Nu-și poate stăpâni lacrimile, căci sunt din acelea izvorâte din cele mai adânci dureri pe care le comportă condiția umană: ale mamei pentru copilul bolnav.
E povestea unei fete care, trecând prin șocul emoțional sever de a-și pierde tatăl, și-a pierdut și sănătatea.
A unei fete care, slăbind văzând cu ochii, din cauza imposibilității de a acumula nutrienți, specifică bolii, a pierdut pentru totdeauna posibilitatea unei vieți normale odată cu diagnosticul implacabil și cu tratament pe viață : dietă fără gluten.
A unei fete care, din cauza denutriției și altor complicații, atât de slăbită și lipsită de energie, nu-și va putea lua o slujbă niciodată, nu va avea niciodată în poveste decât rolul eroinei triste a unor umilințe interminabile prin spitale și pe la ușile comisiilor de stabilire a incapacității de muncă.
Fără lacrimi de compasiune nici povestitorul nu poate să scrie conituarea tristă a poveștii, pe care-o știe: autoritățile nu au considerat că boala este suficient de serioasă, încât să poată obține certificat de încadrare în grad de handicap accentuat, așa că nu i-a oferit eroinei poveștii posibilitatea de a primi lunar, din partea statului român, câțiva bănuți.
Bănuți din care și-ar fi putut cumpăra pâinea aceea scumpă, pe care azi nu și-o poate permite, așa încât azi, în sacoșă, mama nu duce decât cele două borcane de castraveți inscripționați pe etichetă că sunt fără gluten...
Lacrimile mamei și-ale povestitorului se înscriu în acele „tratative” de a încerca să iubești lumea în ciuda absurdității ei.
Al doilea titlu: Luxul apei.
Decorul: Stația de taxi de la Mega Image. Personajul principal: un tinerel de doar 23 de ani, taximetrist.
Taximetristul a mărturisit clientei încărcată cu o sacoșă de dulciuri inutile și nesănătoase, care-a aterizat în infernul din mașina cu ușile larg deschise și se simte în pragul șocului termic, că o înțelege.
Și lui îi este foarte greu și suferă de căldură, dar n-are de ales. Trebuie să facă taximetrie, deși nici apă nu bea, nu și-o poate permite. Explică liniștit că ar putea să cumpere apă în sticlă mare, dar se încălzește și este nevoit s-o arunce, pentru că n-o mai poate bea. În sticle mici, cât s-ar putea consuma fără să se încingă în mașina supraîncălzită, i-ar trebui prea mulți bani să cumpere atâtea sticle, așa că preferă să rabde, să bea când apucă...
Politicos, decent, deși din tricou pe unul din brațe se vede un tatuaj, menționează fără scop, doar să-și verse oful, că a slăbit 5 kg în ultimele luni. Este frapantă resemnarea și liniștea din vocea lui... ca un paradox al unei maturități sufletești în flagrant conflict cu tinerețea lui, căci pare aproape un copil... Privirea lui, după ce-a coborât, i-a rămas agățată cumva de suflet povestitorului, ca o imputare și ca un semnal de alarmă.
Ea și lacrimile mamei strecurându-se pe sub masca vizibil refolosită au îndemnat condeiul să aștearnă pe hârtie rezumatul știrilor externe:
Un copil muncește zile întregi în căldură, fără a-și permite luxul de a cumpăra o sticlă de apă.
O fată bolnavă își sună mama și-o roagă să cumpere doar două borcane cu castraveți fără gluten, de aproape 8 lei...
Poveștile n-au final... sunt doar cioturi de povești care-ar fi putut să fie și niciodată nu vor fi...
Sunt ca ele prea multe și prea dese. Și sunt toate pline de greșeli. Și poate că, fiind așa de multe și de dese, ne-am obișnuit și le acceptăm fără să le mai citim, fiindu-ne uneori de-ajuns doar titlul.
Oricum, ziarul viețuirii nu are spațiu de-ajuns și pentru povești cu morală.
”Unde s-o fi tipărind
Viața asta a mea( a noastră?)
Că e plină de greșeliInadmisibile.” - Marin Sorescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu