Ca de obicei...

În ultima vreme, ca la orice final de an, pe toate canalele tv, la care nu prea mă mai uit decât accidental, pe rețele de socializare, în grupuri mai mari, mai mici sau doar individual, oamenii obișnuiesc să-și facă tot felul de bilanțuri. Din conformism, din nevoie, din lipsă de preocupări sau din te miri ce alte motive, căci motive sunt atâtea câți oameni! 

După o zi complicată, de obicei te refaci. Azi m-am trezit privind cerul inexpresiv și opac, în timp ce dădeam la o parte draperia ca să fac în casă mai multă lumină- un gest reflex, cu potențial semnificativ de interpretat din punct de vedere psihologic, dar azi nu am chef de analize psihologice, azi vreau doar un răgaz de respirat în voie și-atât.  

În spatele draperiilor de culoarea vișinelor prea coapte poți fi cine vrei să fii, poți sta în pijamale, în singurătatea casei tale și ți se deschid în față câteva alternative: poți să te bucuri că nu ești în frigul de-afară, căci iarna se grăbește să recupereze ce-a pierdut într-un decembrie cu iz de primăvară stranie cum fu acesta sau poți să-ți plângi de milă. Mereu ai de ales și ce bine că ai, până la urmă, ce fabuloasă formă de libertate ai în fiecare zi! Și o ignori de atâtea ori! șoptește îngerul de pe umărul drept, prietenul bun pe care, și pe el, îl ignori de atâta amar de vreme, femeie îndărătnică, îmi zic, și continui șirul logicii perturbate și extrem de perturbabile, bag seama cu zâmbet autoironic, ca de obicei. 

Poți naviga pe internet, poți  să-ți contempli imaginea din oglindă sau aurul ce strălucește pe deget, poți face orice ca să-ți alungi gândurile care nu-ți plac, orice nu are forma unei obligații și-ți dă sentimentul de confort al vacanței sau poți să fii trist și să te simți mizerabil- la final de an oamenii singuri obișnuiesc să fie triști, uitând, egoist și repetitiv, că mai sunt și alte singurătăți pe lume, că mai sunt și alții mai triști decât ei. 

Ei, în virtutea acestui privilegiu al alternativei, aleg să constat indenegabila realitate: SUNT un om singur la sfârșit de an, sunt, într-o oarecare măsură, un om fără prea multe motive care să-mi dea dreptul să mă înscriu în rândul celor care pot fi subiectul unor ilustrații idilice ale sărbătorilor fericite din reclame sau de aiurea, dar nu pot să fiu nedreaptă și să neg realitatea: nu sunt nefericită. 

Am fost ani în șir și mai singură și mai nefericită decât sunt acum. Am avut finaluri de an mult mai proaste, sărbători mult mai singure, deși nu eram practic și formal singură, am simțit gustul unor tristeți mult mai amare decât orice aș trăi acum sau am trăit recent. Așa că nu pot spune că sunt nefericită azi, când stau comod pe canapeluța mea, în halat roz cu inimioare roz, sorb ultimele resturi din cafeaua pe care mi-am făcut-o cu automatismul zilnic și tocmai vorbii la telefon sau pe alte forme de comunicare internautică, așa cum e modern, cu cei mai dragi oameni din viața mea: cu prietenele mele, cu Andrei, cu Flavi, cu mama... 

Pe facebook plouă cu mesaje optimiste, cu sfaturi de dezvoltare personală, religioase, cu mesaje cu potențial încurajator, dacă ai simțul umorului poți face față cu destul succes ridicolului situației, așa că e bine, e foarte bine, zic eu, ca să citez un clasic în viață. :) 

Un gând nărăvaș: de ce toate inimioarele au formă neregulată când le privești de foarte aproape? Cele de pe halatul meu, roz pal și gri albăstrui, o combinație destul de nefericită, așa au obiceiul să facă. O fi doar al lor? 

Pe un site al TVR mă anunță că 2016 va fi anul maimuței în zodiacul chinezesc și că urmează un an ”bogat în evenimente financiare”, asta dacă interesează pe cineva ce ne așteaptă în anul Maimuței de foc, căreia oaia i-a predat ștafeta- am  cam încheiat parafraza și mă întreb de ce naiba oi scrie despre asta. Ca să-mi aduc aminte că e o zi normală, ca asta e normalitatea, că nicio dezamăgire nu durează veșnic, dacă nu vrei s-o lași să te copleșească și că sunt bine: mă mânâncă vârful nasului, mi-a priit masca d epăr cu ulei de măsline, Mariana Cojocaru nu știe să pronunțe montagne russe, da' nici eu nu sunt sigură că franceza mea ar fi în cazul ăsta impecabilă,  Dumnezeu răspunde întotdeauna rugăciunilor cum știe El că e mai bine, ne iubește necondiționat și azi, în ciuda tuturor predicțiilor astrologilor, temerilor și dezamăgirilor mele de ieri și de mereu, sunt bine. Mulțumesc!
Destul cu gândurile despre nimic, mi-am amintit că mă așteaptă o carte neterminată, un concert de muzică clasică la ora 15,00, un ceai de portocale de făcut și o viață unică de luat în piept cu demnitate, deși deloc ușor. Ca de obicei, ca de obicei... 

Cu Iisus in celula - TUDOR GHEORGHE - preluare TVR . -(50 35min)-

Am învățat că orice fel de rău în viață se plătește. 

Mi-o dovedește viața de câte ori judec pe cineva - căci alt rău nu sunt capabilă să fac - și ajung, mai devreme sau mai târziu, să comit greșeala pe care am înfierat-o atât de nepregetat... 

Și mi-o mai dovedește, cu destulă consecvență, în cazul celor care mi-au făcut  rău în vreun fel sau altul: toți, fără excepție, plătesc, ajung în punctul în care, conștientizând sau nu, plătesc pentru răul gratuit pe care mi l-au făcut. Și asta fără niciun fel de contribuție din parte-mi, căci, din nou, nu sunt în stare să mă răzbun pentru ceva... poate pentru că-s prea slabă, poate pentru că-s prea neputincioasă, nici nu mai are rost să mă gândesc, cert e că nu am avut niciodată nici dorința de a le întoarce oamenilor din jur palmele sufltești pe care mi le-au dat... 

Nu e nicio mângâiere în asemenea constatări pe care le fac în acest ceas târziu din noapte, dintr-o zi cu semnificație, ziua națională, mai degrabă e un fel de amărăciune să văd că lumea nu e cum vreau eu... Și că pe oameni nimic nu-i schimbă...

În seara asta am hotărât să nu mai fac aceeași greșeală la nesfârșit: să nu mai zăbovesc asupra relelor oamenilor, să le trec în desaga inimii și să mă amărăsc cu gustul lor de fiere. Da, niciun rău n-are efecte pentru veșnicie, căci iubirea e mai mare decât neiubirea și totdeauna există un mâine... cel puțin virtual, în fiecare din noi.
Sufletește, sunt liniștită. Încep să-mi las inima liberă din chingile tuturor temerilor și-ale durerilor de tot soiul. Și încep să sper c-o să văd lumina. Cumva, cumva, mai mult sau mai puțin metaforic.

Premoniții?

Se duce toamna, cu dâre de ploaie după silueta-i fumurie și înfrigurată. Vine iarna, înghețată și lungă, ca o viață fără iubire, ca o absență a unui mort iubit, prea iubit și de neînlocuit.
Nu vor mai fi cântece și păsări perechi, doar negre ciori și negre zboruri peste blocuri gri, peste oraș gri, peste vieți gri, peste lașități și mai gri...
Vor îngheța toate stelele sticloase, toată izvoarele sufletului, toate zâmbetele în colțul gurii, nemaireușind să devină niciodată surâs.
Va fi iarnă și vânt. Și frig înăuntru și afară. Și zile cu cer fără albastru, fără soare, fără ecou al gândurilor de cerere. 

Se duce toamna, se duce încă un an, se duc ultimele visuri nebunești- resturile tinereții dintre cutele de la colțul privirilor de catifea. Se duc cu ultimele cuvinte ale unei nopți de noiembrie târziu și singur, șterse de picăturile unei alte ploi reci și indiferente. 

Poate că se duc ca să facă loc nou în inima unei femei complicate și rezistente la schimbare de zodii, de mentalități, de iubiri, de credințe și zei...  O femeie veche, principială și înverșunată în tiparele unui ”așa trebuie” din ce în ce mai desuet și mai inaplicabil... O femeie plină de suflet și defecte, fără tact și fără gratii la inimă.
Poate că s-or duce toate cele știute, să facă loc unei femei ”noi”, rebranduite, conforme standardelor lumii crude și războinice în care se târăște prin ploaia cenușie și rece de noiembrie circumspect și esențial.

Și tăcut, prea tăcut... Cine știe?...

”Dacă m-ai chema, ar zvâcni

 O mie de păsări în colivii;

 O mie de uși s-ar da-n lături 

 Și s-ar umple văzduhul de păsări

 Și – ca legătura de chei a pământului – 

Ar zăngăni apele sub mâinile vântului

 Și s-ar vesti dezghețul pretutindeni ! 

Izvoarele-ar căpăta călcâie și pinteni

 Și-ar începe să călărească la vale

 Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre și goale;

 Sloiul albastru al singurătății s-ar sparge în hău – 

Tu, dezghețul meu, soarele meu !”

                                   Nina Cassian 

Cernitele gânduri

Când vin nenorocirile, nu ești niciodată pregătit. Săptămâna asta a început cu o tragedie, de care-am aflat de la primele clipe conștiente, care-a înnegrit iremediabil toate zilele celelalte și în care, fără să vreau, am fost implicată prin faptul că-mi pasă de oameni. Și că nu pot să trec prin viață punându-mi scut la inimă, la sensibilitate, la ceea ce mă face să fiu om...
Știu că nu e prima, țara întreagă și-apoi lumea întreagă a fost cernită de câteva săptămâni- de fapt, începutul lunii noiembrie a fost marcat de tragedii, una peste alta, ca și cum luna asta ar fi blestemată, ca și cum tot răul din an se adună acum.
Nici nu încerc să le explic, mi-e și-așa destul de greu să le conștientizez, căci sufletul meu parcă le refuză realitatea, e prea dureroasă!  Cert e că simt că au o explicație, deși nicio absurditate nu este explicabilă, cu toate subterfugiile minții! Dar explicația cred că e mult mai profundă decât rațiunea poate să cuprindă în limitările ei, iar ea se găsește în răul din noi, pe care-l ținem încătușat și legat bine de baierele inimii, ca nu cumva să fim frumoși,  ca nu cumva să fim buni, ca nu cumva să fim onești și adevărați...
Am simțit acut că e prea mult urât și prea puțină bucurie în lume pentru cei ce-o merită, prea multă durere și prea puțină recompensă... Și-au fost gânduri de odinioară, de când eram studentă și-am trecut prin nenorocire, aproape o copilă, ca și copiii aceștia greu încercați și pălmuiți de viață, învinși în lupta inegală cu ”doamna cu coasa” cea nemiloasă...
M-am întors, ca odinioară, în adolescență, la marile întrebări cu ”de ce?”-uri, la cernitele gânduri că răul li se întâmplă doar nefericiților și îngenuncheaților destinului, cu asupră de măsură, de parcă nu le-ar fi de-ajuns povara pe care-au dus-o, deja, prin multe circumstanțe ce se înscriu în acea „soartă rea”, cum se obișnuiește să se spună din bătrâni.
M-am simțit, din nou, ca acum paisprezece ani, copil fără părinte, care nu înțelegea deciziile unui Dumnezeu pe care-l socotea absurd și neîndurător, deși știa că nu e, că n-are cum să fie!
Ieri, lacrimile mamei mi-au readus aminte că-i e grea absența lui la fel și-acum, absolut la fel... Și că durerea pierderii celor dragi nu trece niciodată, cu nimic, cu absolut nimic.
Trăind în lumea asta cu doruri, toți ne maculăm, cumva, ne murdărim de sordidul ei, ne contaminăm cu unele din bolile ei infame și mârșave, ne schimbăm la fața sufletului în viclenele curse ale neiubirii fără de măsură, ale egocentrismului, ale mândriei și ale ținerii de minte a răului. Uităm să fim cum suntem, cum am fost creați și cădem  în capcanele mișelești de a fi cum știm că nu e bine să fim...
Azi, ca și-n zilele din urmă, am reflectat la tot soiul de slăbiciuni: ale ființei noastre de carne și ale sufletului lacom de tot felul de doruri, mereu tânjite, veșnic amânate ca împlinire... Ele ne fac mici, slabi, insensibili, incapabili de compasiune, părtinitori și iude... Ele ne îndepărtează de Dumnezeu și, cine știe, ne atrag pedeapsa...ca un avertisment că am părăsit drumul drept. Deși, uneori,  în clipe de cumpănă, te întrebi unde e dreptatea și care e drumul?...
Mâine merg să petrecem pe ultimul drum un copil fără de noroc, de-ar fi să zic ca la mine-acasă, cum am auzit în glasurile bătrânelor de pe uliță, cum zicea mamaia, cum mi-a rămas în auz și-n suflet peste ani, căci știu clar că-n matricea aia a primei copilării stă cheia ființei noastre întregi. Un copil sărman, dar demn și luminos, care-a pierit la 20 de ani, strivit de un camion cu lemne... Un copil frumos și cuminte, care m-a impresionat prin liniștea și bunul lui simț rar, din ce în ce mai rar... Eu și cu ai mei, elevii mei, copii încă, fără experiență, dar cu suflet și cu lacrimi, vom vedea cum se ne mai arată Dumnezeu ceva, deși noi tot nu înțelegem...
Mâine va fi o zi neagră, neagră ca pământul care primește în el un tânăr care ar fi putut fi unul dintre oamenii buni, de care țara asta are nevoie, căci e din ce în ce mai plină de lichele. Și, în ciuda aparentei artificialități a formulei, chiar așa este, căci zilnic văd canalii în fașă, stârpituri la loc de cinste, rebuturi de la care nu mai putem avea nicio speranță. Judecata cade grea, și mi-e greu s-o admit și s-o rostesc, dar știu că așa e...
Mă tot gândesc, ca și mulți alți oameni, că sunt zboruri care se frâng înainte de-a se înălța, că sunt visuri și speranțe ucise din fașă, că sunt șanse visate, așteptate, dar care nu vor fi împlinite niciodată, ca niște promisiuni neonorate ale vieții acesteia crude, tare crude cu unii, uneori...  

Gândurile îndoliate nu au concluzii, nu au finalitate, nu au nici rost. Doar vin, ca niște păsări negre, de rău prevestitoare. De rău și de iarnă. De iarnă de suflet, de iarnă de bucurie, de iarnă de încumetare, de iarnă de tot...
Undeva, departe de tot, în cerul pe care-l facem cu inima noastră tot mai înstrăinat, e răspunsul și mângâierea pentru toate, ȘTIU că este. 

Cu ochii pe ceas

Mi-am permis azi să mă răsfăț: mi-am cumpărat tot felul de fleacuri, mi-am schimbat ochelarii, mi-am petrecut restul zilei, după obligațiile de serviciu, cum am vrut, scăpând de ceas, de presiunea unei iminente întârzieri pe undeva, deși nicio clipă n-am putut scăpa din capcana unor ore fixe pe ecranul telefonului. Mi-amintesc că, în adolescență, adică demult de tot, credeam că dacă surprind ceasul arătând ore fixe înseamna că mă iubește- cineva, probabil cineva drag. Naivitate dulce și binefăcătoare, la care mă mai întorc uneori, deși, după ce mi se lăfăie pe față un zâmbet larg și tâmp, îmi dau seama repede că pe mine acum n-are cine mă iubi, chiar de-aș prinde toate orele fixe din lume!  

Cum zisei, m-am plimbat prin oraș după ce-am isprăvit curățenia prin casă și-am intrat și-n câteva locuri unde se cheltuiesc sigur bani. Am observat, cu această ocazie, că mă plac oamenii și mă recunosc, chiar și cei cu care n-am venit în contact decât întâmplător, care n-ar trebui, în niciun caz, să-și amintească de mine. 

De pildă, o angajată drăguță, de la firma de cablu, pe care-am văzut-o acum câteva luni, cred că prin aprilie, când mi-a dat niște relații despre abonamentul astronomic și inutil pe care-l plătesc, m-a recunoscut și, cu multă amabilitate, după ce mi-a luat banii, m-a întrebat dacă mai am numărul ei de telefon. M-am dat seama că îl mai aveam, ba chiar că-mi aduc aminte c-o cheamă Alina. Bravo mie, zic, și plec mai departe. Era deja 16,00.  

Intru la optică medicală cu gând să-mi schimb, din nou, ochelarii. Angajații mă recunosc și ei și mă plac cumva, cred, căci mi-au făcut ochelarii pe loc, adică nu m-au mai lăsat să aștept nici măcar minima jumătate de oră pe care-o dau ca timp tuturor. Ba, mai mult, îmi fac și-o reducere la un toc de ochelari, așa de dragul meu... 

Ies de la optică purtând, foarte mândră, noua mea pereche de ochelari și merg să cumpăr ciocolată. Multă ciocolată. De toate neamurile. În taxi, dau de un alt taximetrist amabil și politicos, care, plin de solicitudine, mă lasă în fața blocului și-mi spune să nu mă grăbesc, ba să am grijă să nu pierd ceva... 

În fața blocului, vecina de la etajul șapte, cu fiica ei de mână,  îmi zâmbește cu gura până la urechi și-mi spune că fetița are o onomastică în seara asta. Nu mai întreb cam ce onomastică ar putea avea, căci în calendar sunt sărbătoriți azi niște sfinți cu nume imposibile: Rodion, Olimp, Erast, Sosipatru și Cuart- îmi dau seama că femeia făcuse deja tradiționala confuzie între ziua de naștere și onomastică, așa că-i urez fetiței distracție plăcută, fac mamei semne amabile și-mi văd de ale mele. 

Instantaneu, realizez că era 17,00 și-mi amintesc că tot azi am mai interacționat cu vecinii la fel de plăcut: vecinul de la etajul patru, amicul lui Ștefan de la Bărbulești, mi-a deschis politicos ușa și m-a lăsat să trec, deși n-a salutat, dar ce mai contează?! Ba, în plus, pe la prânzișor, mă conversasesm cu vecinul insinuant de la dugheana cu asigurări și pusesem la cale o posibilă strângere de fonduri în vederea reparării interfonului. În lift, altă surpriză: vecinul de la etajul șase îmi zîmbește și-mi promite că se va ocupa să repare interfonul, așa, de dragul meu... Hait! îmi zic, asta o fi ziua amabilităților sau strălucesc, cumva? 

Ce-mi pasă? Ceasul de pe telefonul meu a arătat azi toate orele fixe, nu cred c-am ratat vreuna, ba  s-a aliat cu el și ceasul cu lavandă, spânzurat pe bucățica de perete din bucătărie, ceasul de pe ecranul laptopului și toate ceasurile de aiurea, din capul meu... așa că mi-e bine, mi-e bine și fără să am vreun motiv, deși nu are cine să mă iubească pe lumea asta... Uite-așa, în ciuda tuturor neiubirilor și-a prostiilor de pe lume, de azi înainte hotărăsc să exilez din vocabular cuvântul ”nu”.   

Zâmbesc tâmp, lângă un teanc imens de lucrări pe care nu le pot corecta, căci nu văd prea bine să deslușesc hieroglifele elevilor mei grăbiți și adolescenți, cu o suprasaturație de zahăr în organism, de la cantitățile enorme de ciocolată îngurgitată în seara asta și mă pregătesc de o noapte fără vise, Doamne, fă să fie fără vise!... 

Dezechilibru

De câteva zile România e-n doliu național: moartea unor tineri într-un club de noapte, într-un incendiu iscat din cauza artificiilor. O tragedie, desigur. Din cauza ei s-a dezlănțuit iadul urii: se urăște, masiv, tot: guvernanți, biserică, preoți, patroni, cluburi și orice există. 

Se aprind lumânări în stradă, se pun flori la locul tragediei, se iese la televizor și se vorbește fără rost, se schimbă fotografii pe facebook, se postează mesaje revoltate, se spun cuvinte mari- cică solidaritatea societății cu tinerii frumoși și liberi, care ies, din nou, la proteste și-și iau țara-napoi. De la cine? De unde? 

Pentru ce se protestează, împotriva cui se strigă? Cine e vinovat de moarte, cui i se cere socoteală? Or fi, desigur, multe de spus, dar la ce mai ajută asta acum, când se arată vitejii după război? Cine poate schimba ceva? Și, mai ales, cine poate aduce morții înapoi? Mă tem că nimeni, oricât de mult ar striga și s-ar revolta. 

În isteria generalizată, cică statul e de vină c-ar construi biserici, preoții că nu se duc în fața clubului de noapte în care se cânta muzica satanistă să facă nu știu ce slujbe, Ponta că există și că e prim ministru- toți cei care nu ne dăm ochii peste cap că nu mai putem de suferință din fața calculatoarelor, care n-o ardem ipocrit pe facebook, care nu flecărim aiurea și nu ne punem un pătrat negru la poza de profil suntem vinovați de câte ceva. 

Asta așa, câteva zile, până trece valul, până nu mai e cool să fii revoltat și solidar cu durerea celor care și-au pierdut copiii, care-și jelesc acum morții sau care așteaptă cu sufletul la gură însănătoșirea celor care zac pe paturile de spital, în stare gravă... La unii, sunt sigură, atitudinea e bine intenționată, deși inutilă și energofagă. Realitatea e mult mai tristă și mai categorică.

De fapt, cred că nimeni nu poate simți cu adevărat durerea nimănui. Și, mai ales, nimeni nu poate fi solidar cu nimeni în stare de ură. Solidaritatea este apanajul exclusiv al iubirii. Din iubire vine empatia, vine toleranța, vine decența tăcerii în fața nenorocirilor și singurul gest potrivit: plecarea mâinilor și-a inimii la rugăciune. Rugăciunea pentru sufletele aflate acum în iadul suferinței, pentru cele duse poate mult prea devreme- dar cine poate judeca cele îngăduite de Dumnezeu, în necuprinsa lui înțelepciune? Toate au rostul lor, deși nu-l înțelegem și nu-l acceptăm... Căci mereu e inacceptabilă suferința, moartea năprasnică la anii tinereții...

Dumnezeu să-i ierte pe morți, să-i ajute pe cei suferinzi, să ne lumineze mințile tuturor și să ne facă inimile cămara iubirii Lui depline, alinătoare și dătătoare de speranță, salvatoare din capcana încrâncenării și-a răzbunării! 

Cred că abia asta e adevărata lumină, cea din suflete. Acolo e prea demult întuneric, prea demult răutate, anomalie, strâmbătate, dezechilibru... Prea demult neiubire...

Amar

Câteodată, propria-ți prostie doare așa de tare, încât te lasă fără aer. E un sentiment pe care-l încearcă fiecare, cel puțin o dată în viață. Nu cred că eroismul e să-ți dai seama de asta, nici măcar s-o recunoști față de propria imagine din oglindă, căci nu e nicio formă de eroism în a-ți da seama că ești tâmpit și că, oricât de deștept sau de călit în șuturile vieții te-ai considera, tot ”o comiți” de toată jena, făcându-te de râs cât ești tu de... ”doamna” sau de ”profa”! 

Nu știu nici dacă autoironia e cu adevărat o soluție, deși parcă e mai mai puțin rușinoasă- cel puțin ai slaba consolare că te iei pe tine însăți peste picior și pari degajată, ca și cum nu te-ar fi îngenuncheat deja prostia... Nu cred, deși chiar o să-ncerc, poate ajută, cine-știe? În cazuri de-astea, nimic nu e de prisos! 

De fapt, nu cred că e nimic eroic în a fi prost. Sau mai bine-ar fi să spun lucrurilor pe nume și să zic direct, oricât de tare-ar durea - și doare-al dracului, pe cuvânt! - când ai  38 de ani și realizezi că, deși te-ai străduit toată vara să-ți dai curaj și să-ți spui că te-ai făcut femeie serioasă - matură, adică - ești la fel de proastă ca la 18!  Proastă-ngrămădită! E o situație atât de jenantă, că-ți vine, pur și simplu la propriu, să intri-n pământ de rușine și de silă ce-ți e! 

Mereu am zis: în materie de suflet, nu mă învăț niciodată minte.
Sunt la fel de vulnerabilă, de timidă, de caraghioasă ca-n adolescență, deși nu mai am demult 18 - asta înseamnă, pesemne, că sunt retardată în domeniul inteligenței emoționale, iar în fața acestei evidențe, toată buna mea voință, toată munca, toată perseverența de a fi un om bun și blând, toată educația și toată bruma de cultură pe care m-am străduit s-o acumulez în niște ani - și, uneori, m-am și autoiluzionat c-am făcut-o - nu valorează nici măcar doi bănuți. 

Așa că, în această seară de pomină, în care mi-am dat seama, a nu știu câta oară, dar cu perplexitate superlativă și superlativă durere, cât sunt de proastă - căci am fost proastă într-un  mod incalificabil și în situații în care n-ar fi trebuit niciodată nici măcar să concep să pot ajunge - nu pot decât să înțeleg că nu sunt cu nimic mai presus vacii, pe care, deși o abați chiar și cu bățul de la șanțul ăla plin cu apă, în care și-ar putea rupe vreun picior, ea tot în el ajunge... 

De fapt, nici nu sunt sigură dacă nu cumva jignesc bietul animal, când îi fac defavoarea de a-i compara ceea ce i-a rostuit natura, cu genul de atitudine pe care am fost în stare s-o adopt azi, în seara asta, acum câteva minte, mai exact... Și, de fapt, nu numai azi, ci în vremea din urmă, dacă stau mai bine să mă gândesc... Nu e posibil să fiu atât de slabă, de transparentă, de ridicolă, încât să par o banală și patetică femeie singură, la fel ca toate femeile patetice și singure, de peste 35 de ani, care fac fel de de fel de obsesii...

E imposibil să poți pune în cuvinte sentimentul de extremă umilință, de absolută și năucitoare rușine pe care-l ai când faci descoperirea că ești capabilă de atâta inepție! E aproape neverosimil, sfidează toate iluzoriile certitudini pe care părea că le ai, dărâmă toate castelele de nisip ale stimei de sine, pe care ți le construiseși cu atâta efort. 

Și nu, nu-s ipocrită nici acum: n-am nicio speranță că, după atâta cenușă-n cap, mâine o să fiu, dintr-o dată, un om nou, o să m-apuc, măcar acum, să mă comport cum se cade, măcar într-o infinitezimală cantitate, măcar cât să mă facă să uit penibilul situației de-a fi de râsul curcilor, cum se zice...

Nu, n-am învățat și nici nu am speranțe să-nvăț mai nimic din viața asta, ca să fiu, vreodată, în ce mi-a mai rămas din ea, un om ca toți oamenii  cu scaun la cap, decenți, rezonabili...

Căci inima mea nu e-n stare să-nvețe nimic,  nu știu din ce motive inaccesibile nivelului meu de inteligență, cert e că nu e-n stare, și gata!

Nu mă consolez că asta sunt și trebuie să mă accept și să mă iubesc așa cum sunt, cum fac proștii ăia de te sfătuiesc să te holbezi la tine-n oglindă și-ți spun să-ți speli creierul, repetându-ți, nu știu câte minute-n șir, că te iubești, că ești frumoasă, deșteaptă și grozavă așa cum ești... Pe dracu! Nu numai că nu mă iubesc, căci nu e de conceput așa ceva, nu numai că nu cred că-mi sunt suficientă mie însămi, nu numai că tulburarea e atât de puternică încât simt că mă dezarticulează în mecanismele cele mai profunde ale ființei mele, dar mi se pare că un asemenea grad de prostie e de-a dreptul trist și amar... Amar, torturant de amar... spre insuportabil. 

Problema fericirii departe de stână

Tot mai des observ că suntem, la nivel societar, preocupați de fericire- subiect greu, firește, filosofic, ce mai încoa' și-ncolo! Fericirea a devenit un must-have. Se scriu articole sumedenie, în care gânditorii cu patalama și cu experiență într-ale zen-ului, karmei și armoniei universale sau mai știu eu ce alte bălării ne dau lecții despre cum să fii fericit, despre cum să înlături obiceiurile toxice din viața ta- în fine, lecții peste lecții!  

Viața, mai nou, se învață de la televizor , din emisiunile de life-style, din postările de pe facebook sau de pe bloguri, din cursuri de spiritualitate și dezvoltare personală, nimeni nu mai poate face un pas fără sfaturi și cărți/ articole motivaționale.  

De parcă până acum nimeni n-ar mai fi trăit și experiat iluzoria senzație de fericire, de parcă abia acum s-a inventat și oul, și găina, ba chiar și moțul de bască- problemă care pe mine, în treacăt fiind spus, mă preocupă terbil de tare, mă gândesc chiar să scriu o teză de doctorat despre soiuri de moțuri de băști, care mai de care mai țanțoșe și mai cu bâzdâc, sunt sigură că ar ieși o poezie de lucrare, de interes public major!
În fine, ca să nu mai divaghez: de parcă am fi toți o nație de frustrați afectiv, care avem neapărat nevoie de sfaturi imbecilizante și de neconceput a fi puse în practică. 

De pildă, pe un blog am citit că, pentru a fi fericit în zece zile, garantat, trebuie ca în fiecare zi să te privești cel puțin 5-10 minute în oglindă și să-ți repeți, ca un retardat, ”mă iubesc pe mine însumi”. Probabil până ți se face pilaf și bruma de neuron pe care-o mai ai întreagă... Și autorul, un exemplu luminos de ”noaptea minții”, după umila-mi părere, sfârșește în plină glorie: ”Combină privitul în oglindă cu afirmația „mă iubesc” pe care o rostești pe inspirație. Pe expirație fii atent la reacția și gândurile tale atunci când ți-ai spus că te iubești.” Cine-știe, poate ți-a tresărit vreun mușchi al feței, poate ți s-a zbătut ochiul stâng de trei ori și e semn rău sau poate ți-au venit cine știe ce gânduri elucubrante în timp ce te holbai în oglindă și-ți contemplai iubirea de sine... Vorba lui Creangă, săracul: ”cumplit meșteșug de tâmpenie”!

Un altul, citii deunăzi, zice că, pentru a accede în mod sigur la fericire, trebuie să-ți monitorizezi aura și să-ți testezi vibrația, căci, dacă se-ntâmplă să nu te simți tocmai ca-n burta mamei, cum se zice pe la mine pe la țară, e semn clar că ai ceva probleme. Iată o mostră de raționament, de stă mintea-n loc: ”Dacă îți place ce vezi în jurul tău, înseamnă că ai o vibrație înaltă și ești în armonie. În schimb dacă ești înconjurat de multe obstacole și frustrări, înseamnă că mai ai de lucru. Dacă ești undeva pe la mijloc, nu o duci nici bine, dar nici rău, atunci vibrația ta se află undeva pe la mijloc.”(sic!- cu punctuația autorului cu tot!)

Nu mi-am propus să fac inventarul prostiilor de pe internet, ar fi o inițiativă atât de laborioasă și de inutilă, încât ar însemna că m-am tâmpit definitiv și încă mai am ceva speranțe în ceea ce mă privește. Doar șed și eu ca Moromete și filosofez pe piatra de hotar a normalității pe care-am deprins-o eu, când mă jucam în tărâna uliții și mâncam mere direct din pom, nu de la supermarket , din caserolă- mai mult sau mai puțin mioritic: Ce ne veni, tuturor, de uitarăm bunul simț de-acasă, din cei șapte ani sau câți or fi fost, în care am învățat cam care-i calea pe vale de la bunici, părinți sau din contactul cu lumea necuvântătoarelor? 

Acasă, mamaie mă învăța câteva lucruri elementare, care ar cam fi trebuit să-mi asigure o anumită decență a existenței morale, deci varianta tărăneasco-filosofică a fericirii: trebuie să dau bună ziua și să nu mă cert cu niciunul dintre copiii de pe uliță, să ascult de sfaturile celor mai mari și mai înțelepți decât mine, să învăț carte ca să am un serviciu și să nu depind în viață de nimeni,  să nu mă însoțesc cu proștii, să mă păstrez curată și sănătoasă, să nu mânânc toate prostiile de cumpărat (de pildă, ea, sărmana, nu mânca niciodată lapte sau brânză din comerț, spunea că ”au chimicale, maică!”), să nu fiu ”fudulă” și lipsită de compasiune, să nu sfidez cutumele comunității în care trăiam și, în general, să-mi cam văd lungul nasului, astfel încât să nu mă cred buricul pământului și să uit de datorie, de respect, de tradiție, de Dumnezeu... 

Cam așa se definea fericirea în viziunea ei: nu face rău, nu ieși ca păduchele-n frunte, nu fii prea prost și nu cheltui banii pe prostii, că ai destule haine, maică, n-ai ce să mai faci cu ele! Un fel de fericire a cumpătării, a liniștii interioare sau ceva asemănător...

Ea și alți mulți, nenumărați ca ea, au trăit simplu, cu ale vieții, cu ale nevoințelor, au crescut copii și animale, au făcut case, au muncit pământul cu brațele, au mers la școală și-au murit simplu, fără mare vâlvă, creștinește, pe la casele lor, cum zice Mărinul meu de suflet, Sorescu, pe undeva- că nu-l uit niciodată!

N-au fost așa de preocupați de filosofie, karmă, reîncarnare, fericire conceptuală, psihologia relațiilor, conștiința întregului și alte câte gogoși de marketing, care te fac să te simți prostul satului, că numai tu, singur pe lume, habar n-ai ce-i aia fericirea, armonia și capacitatea de comunicare perfectă.... Adică o utopie a supraomului cvasirobotizat, cu gândirea în clișee corporatiste, care nu știe să dea bună ziua pe stradă, dar se extaziază în fața unor platitudini și repetă la indigo modelele impuse de unii iluminați peste noapte, într-un splendid și neaoș spirt de turmă modernă, îmbrăcată după cum cer modele, dar dezbrăcată de individualitate și de firesc... 

Ciobănașul mioritic nu și-a pus problema fericirii ca must-do, ci și-a acceptat destinul cu seninătate și cu o anume resemnare superioară, căci a înțeles esențialul: fericirea nu e o rețetă, ci altceva, mai abstract, care diferă în funcție de percepția fiecăruia în oglinda propriei conștiințe și de cantitatea de mândrie pe care-o are la purtător.  De-aia pune mai presus de sine împlinirea datoriei și compasiunea, toleranța,  iubirea și grija pentru ceilalți: pentru oi, pentru stână, pentru măicuța bătrână, chiar și pentru propriii asasini... Problema fericirii e, oarecum, o chestiune secundară și se poate realiza în sens absolut spiritual, căci moartea nu e sfârșitul poveștii, ci doar intrarea într-o altă formă de existență... poate mai înaltă, cine-știe cum va fi fiind?...

Adevărată metafizică țărănească, simplă și neostentativă, culminând într-o religiozitate primară, a elementelor, în sânul cărora se reîntoarce firesc, pe nesimțite: ”în strunga de oi/ să fiu tot cu voi/ în dosul stânii/ să-mi aud cânii”...

Ca o autodelimitare necesară, vin și zic: Nu voi să cad în patima exegezei literare, las asta în seama mult mai iscusiților cărturari decât umilul cronicar de-aci, dar parcă fruntea-mi prea plină de gânduri se-ntoarce către o Arcadie neaoșă, în care toate aveau un sens, iar paradigma era suficientă și eficace chiar și pentru inteligențe limitate, de școlari... Scriu doar gânduri îngenuncheate de paradoxul viețuirii într-un zgomot făcut de surzi, într-o continuă experiere a senzației de dinozaur, căci aparțin unei lumi pe cale de dispariție...
Ne preocupăm de fericirea după rețetar cam prea mult, cam prea hămesit, cam prea zgomotos și demagogic, uitând să ne asumăm și dezvăluim umanitatea. 

Și, de ce nu, poate și uitând că fericirea, în sine, chiar nu e o problemă sine-qua-non a existenței, ci o chestiune de șansă... Poate a unor aleși, poate, deseori, a unor nedemni... cine știe?...

Duminică, inimioare, love... :)

Ce frumoasă și ciudată e viața!
Dimineață, când coboram scările, i-am urat ”bună dimineața” vecinului de la etajul patru, manelistul care mi-a asasinat vara cu aceeași melodie repetată obsesiv, și nu mi-a răspuns. Am trecut pe lângă el buimăcită, oarecum, cu o mare nedumerire în suflet și-ntre cutele frunții... Mereu mi se întâmplă așa când nu-nțeleg lumea: rămân, precum copiii, mască... Aseară, același lucru s-a întâmplat cu vecina cretină de la șase care, de mai bine de jumătate de an, în fiecare dimineața, de-la-șapte-fără-un-sfert-la-opt-fără-un-sfert-fix, se plimbă cu tocurile pe gresie prin toată casa și mă nenorocește: am întâlnit-o pe scară și, deși o cam detest, sinceră să fiu, din cauza zgomotelor care mi s-au împlântat în timpan de-o să le aud și-n mormânt,  i-am spus din bun simț elementar bună seara, dar a trecut înfumurată pe lângă mine, mi-a aruncat o privire superioară și nu mi-a răspuns, ostentativ. Ca să-mi confirme că e cretină, foarte probabil! :)

În fine, să revin la vecinul de la patru. Cum azi am golit pe jumătate sifonierul și-am aruncat o sumedenie de haine care se adunaseră, nepurtate, de ani, la finalul operațiunii monstru, care mi-a dat dureri de cap, am coborât să duc o parte din ele la gunoi. La ușa fanului devotat al lui Ștefan de la Bărbulești, peste adidași și papucii care zăceau pe preșul de la intrare, trona mobilul extrem de scump, probabil scăpat din buzunar-cel puțin așa am presupus! Cu toată frica instinctivă de recția imprevizibilă pe care-ar fi putut-o avea, nu m-am putut stăpâni să nu sun la ușă și să-l anunț, căci sunt convinsă că s-ar fi găsit suficienți doritori să intre în posesia aparatului... :) 

A răspuns soția, care mi-a mulțumit recunoscătoare și un pic șocată, cred. Când m-am întors, însuși soțul ieșise să fumeze și, cum sunt politicoasă din fire, i-am spus din nou bună ziua! Nu doar că mi-a răspuns, ba am făcut chiar conversație: mi-a mulțumit și el, declarându-se extrem de surprins și recunoscător. Și, cu titlul de ”cireașa de pe tort”, am primit și alte câteva informații: că telefonul aparține odraslei, elev în clasa a opta, care-a plecat la fotbal și a mai repetat isprava, căci a mai pierdut încă vreo două altele din neatenție, că soția o să-l întrebe unde-i e telefonul când se va întoarce etc... A încheiat spunându-mi că nu mai sunt mulți oameni cinstiți ca mine pe lume... :)))) Cum să nu ajungi să iubești asemenea vecini amabili și plini de drăgălășenie?!! :)))))) 

Doamne, ce frumoasă și rotundă e viața și ce mă bucur că mi-ai dat ochi să văd, minte să-nțeleg și zâmbet să mă amuz de toate... ba și de mine, deseori!
Soarele apune peste blocuri și-i văd imaginea în oglindă, în timp ce scriu, cu laptopul pe genunchi, coțopenită pe canapea. E un glob incandescent, roșiatic-auriu, perfect încadrat  într-o fereastră a unui balcon, al uni bloc din cartier ... Se duce la culcare, după ce și-a făcut și azi o treabă excelentă, căci a fost o zi frumoasă și limpede, de toamnă superbă. Probabil printre ultimele, deși tare-aș vrea să nu!
Am mai puține haine inutile în dulap, mai multă ordine în casă, mai multă  mâncare-n frigider, ceva mai multe vorbe dragi cu mama, mai mult soare în inimă, mai multe inimioare în casă- apropo, de la ele mi s-o fi tras atâta fraternizare cu vecinii?-, mai multă recunoștință în suflet și mai multe răspunsuri decât dimineață. Ei, să nu spun eu că a fost o duminică pe cinste?!!! :))))))))))))

Am râșnit cafea și s-a umplut toată casa de parfum.  Coborând mai devreme la magazinul de la parter, nu m-am putut abține să nu cumpăr un pachet de șervețele pe care scrie ”love„  și-s desenate inimioare- așa, ”just for fun”!
Am urcat scările până la etajul cinci printre vecinii ursuzi, care nu răspund la salut, am pus de cafea și, cu un zâmbet cât se poate de larg, m-am așezat în fața ferestrei și m-am hotărât să... Și aici m-am oprit, căci nu știu ce minciună aș putea să-mi spun ca să cred că, din tot ce mi-aș propune, s-ar putea realiza ceva. Dar e bine: e soare, e duminică, a venit mama și urmează o zi lungă... :)

Grotescul cel de pe scară și de toate zilele

Duminica e o zi a familiei, a izolării de lumea din jur, care nu intră în categoria aparținătorilor, cum se spune la spital celor care vin să te viziteze și să-ți aducă flori sau mâncare. Duminica e o zi a retragerii din lume ca într-o enclavă familială, cu tot soiul de feluri de mâncare, o zi de lene și de nefăcut lucruri, o zi care s-ar putea numi frumoasă, dacă n-ar fi otrăvită cu gândul că luni trebuie să te reîntorci la serviciu. 

Duminicile nu trebuie să te doară nimic. Duminicile trebuie să fii ca-n vacanță, adică liber, cu chef de leneveală, fără nimic de făcut, că doar e sărbătoare. Duminicile ar trebui să-ți placă la nebunie lumea, așa romantic și motivațional cum ne învață peste tot să vedem lumea. Zen, luminos, optimist și mai știu eu cum ne spală ăștia creierul să emanăm lumină și energie pozitivă... bla-bla-bla... Și noi suntem la ani lumină de civilizație, de empatie, de bun simț, de tot... 

A fost o duminică însorită, absolut binevenită după atâtea zile plumburii și friguroase. M-am procopsit cu o răceală zdravănă și aș fi avut chef de lenevit, la un pahar de terraflu și o firimitură de nurofen răceală și gripă, dar, ca o ironie a soții, niciodată când vreau să experiez starea vegetativo-leguminoasă nu-mi reușește. N-am prea putut, din... binecuvântate pricini. Ei, treacă și-asta, n-ar fi prima oară! îmi zic la finalul acestei zile, tot bine că am reușit să fac ceva, dar amintirile hidoase nu mi se șterg din memoria încă proaspătă, de pe retina oripilată recent de realitățile locuirii într-un bloc din proprietatea primăriei... 

Am avut destul timp de tot felul de reflecții, printre strădaniile de-a mă achita de obligații și corvezi, dintre care, cea mai enervantă mi s-a părut aceea de a intra în contact cu vecinii, în epica strângere de semnături pentru glorioasa furnizare a agentului termic. Nu vreau să-mi reamintesc ce fețe ostile mi-a fost dat să văd și nici ce greu le e oamenilor să înțeleagă evidența. Nu are niciun rost, oricum n-aș avea niciun fel de răspuns la dilemele în care se zbate inocența mea lăptoasă și desuetă, de om cu alte repere interioare despre ideea de normalitate. 

Înșir aici niște reflecții despre inconsistența unor trăiri, de fapt, căci nu pot cuprinde în căușul vorbelor sărace tot ce gândesc despre oameni, toate întrebările pe care mi le pun și al căror răspuns nu-l voi găsi niciodată. Și care nu încetează să-mi provoace tot soiul de perplexități...

Se dovedește, mi se dovedește, că oamenii nu se schimbă pentru nimic în lume, odată ce-au pornit la drumul vieții cu croiala interioară strâmbă, cu țesătura sufletească grosolană, din material ieftin și vulgar.
Se dovedește că firea omului este ceva atât de real, definitiv și puternic stei de piatră, încât nu putem să schimbăm nimic la cei din jur, ne facem doar iluzii. Oricât de buni sau de morali ne-am putea considera noi, în amalgamul subiectivității noastre indignate de cine știe ce faptă antisocială sau nerușinată...
Nici cu condamnarea nu ajungem prea departe, căci din pereții la care batem noi, crezând că-i transformăm în uși, nu s-a ivit nici măcar o urmă de bunăvoință vreodată... Doar Moise a scos apă din stâncă, dar pe vremea aia... ”Tu le vorbeai și... se putea”, cum zice Arghezi, poetul tristeților adolescenței mele, azi niciun fel de glas nu mai străbate cerul până la urechile noastre surde din fabricație sau doar asurzite de larma egoului tot mai mare și mai suficient...
Cert e doar că în vremurile astea de paradoxal eclectism de mileniu trei, în care conviețuiește mârlanul alături de intelectual, în care duminica dimineața urlă maneaua în difuzoare, iar în cursul săptămânii cretina se plimbă în fiecare dimineață de la șapte fără un sfert, preț de-o oră, o oră întreagă, bătută pe muchie,  cu pantofii cu tocuri pe gresia din casă, parcă doar așa, să-ți facă în ciudă, e tot mai greu să crezi că ar mai vrea Bunul să ne mai scoată și un mililitru de ... ceva... din... orice...
Suntem o umanitate degradată, tot mai degradată, fără speranța că ne mai facem bine... cel puțin așa îmi pare mie acum, la ora asta de târzie duminică, deși, poate, ochii fetiței cu păr afro, de care tocmai mi-am luat rămas bun la ușă, parcă m-ar contrazice... sau, cel puțin, și-o dorește cu ardoare idealista de profesoară din mine...
Ei, reluând, impresia ororilor este mai puternică și bate inocența la golaveraj.
Am văzut, de pildă, cum o femeie care-a scos capul prin deschizătura ușii ca dintr-o hrubă nu voia căldură în casă, căci afară i se părea ei că urmează să mai vină o vară și nu considera că alții ar avea dreptul să fie de o altă părere. Am văzut omul lup față de om... am văzut sluțenia nu doar pe chip, ci și în suflete, iar asta m-a amărât... pentru că niciodată nu-i înțeleg mecanismele de funcționare. 

Sunt incapabilă să înțeleg anormalitatea sau ceea ce consider eu că e anormalitatea, adică răutatea și egoismul, deciziile anapoda, împotriva logicii mai evidente de cât semnele de circulație, disprețul față de normele elementare de conduită civilizată. În capul meu nu se poate face loc pentru înțelegerea unor astfel de comportamente, de pildă cum unul dintre vecini să-și scoată câinele să defecheze tocmai la etajul doi, iar excrementele bietului animal să le lase chiar acolo, în fața treptelor, în pașii oricui... 

Și, evident, inevitabilul chiar s-a întâmplat, cum era și firesc: un copil a trecut și, în întunericul care domnea pe scară, nu a avut cum să evite să calce tocmai în fecalele animalului, împrăștiindu-le sublim pe tot palierul. Spre disperarea mamei, care n-a mai putut să-l prevină la timp, ocupată cu târârea silnică pe scări a căruciorului în care transporta o a doua odraslă, de vârstă insuficient de ridicată pentru a putea cădea și el, sărăcuțul, în aceeași capcană ca a fratelui mai mare... și a noastră, a tuturor locatarilor scârbiți, torturați olfactiv și deznădăjduiți în evoluția speciei umane... 

Ei, normal că nu e o noutate, sunt absolut convinsă că așa ceva se întâmplă zilnic în tărișoara asta, probabil că-ntr-o bună zi o să ajung să nu mai iau în seamă, o să devin înțeleaptă și superioară, imună la tembelism, căci, dacă e să-i dau dreptate psihologului, care spune că înțelepciunea nu-i altceva decât o durere vindecată, ne obișnuim cu tot soiul de dureri mundane și devenim înțelepți.
Dar azi nu sunt înțeleaptă, nu sunt imună, nu sunt altfel decât scârbită... De oameni, de logica lor inexistentă, de bunul lor simț inexistent, de altruismul lor inexistent, de educația lor inexistentă, de ființele lor anapoda și grotești... 

Flori vii, femeile

Vântul rece de toamnă biciuiește bietele petunii rămase întregi în jardinieră sub cerul decolorat, care plânge nechibzuit, ca inima, risipindu-și picăturile spălăcite pe caldarâm. 

Florile sunt plăpânde și neputincioase, iar vântul se joacă prin ele și cu ele cum vrea, deși ele, bietele, se străduiesc, în efemera lor existență, să rămână bine ancorate în pedunculul lor verde, încă verde... Nu se pot apăra, deși stau bine ancorate în tulpinile firave, paradox splendid de tenacitate a robustei lor vulnerabilități... Le privesc corolele gingașe, multicolore, roz-albe, violacee sau chiar roșu carmin și mă gândesc cât de mult le semănăm noi, femeile... 

Ne deschidem spre cine știe ce zări hazardul ne va meni, ne risipim bogăția spectaculoasă de culoare și parfum și așteptăm, răbdătoare, să fim observate, apreciate, ocrotite de tot felul de vânturi vrăjmașe  și indiferente la splendoare. Și-n tot timpul acesta ne străduim să rămânem neclintite, frumoase, în locurile nostre, chiar dacă nu sunt pe lume ochii care să ne vadă, care să se bucure de strălucirea noastră generoasă, care să ne ocrotească, ducându-ne la loc cald și luminos, hrănindu-ne cu suflet, și zâmbet, și bucurie și dragoste...

Câte flori nu se ofilesc nebăgate în seamă, câte nu-și frâng plăpânda frumusețe în răstriștea de-afară! Câte femei nu se ofilesc în răstriștea indiferenței celorlalți, neștiute de nimeni, nebăgate în seamă, uitate și obligate să-și risipească darurile sufletelor în van! 

De curând, am auzit povestea unei fete bătrâne care mărturisea că n-a fost dorită de niciun bărbat, niciodată. Deși am văzut nenumărate alte femei mai puțin înzestrate fizic sau mai puțin inteligente!!! Există femei obligate să-și risipească feminitatea, cărora, niciodată, niciun bărbat nu le spune că sunt frumoase, pe care niciun bărbat nu le vrea, întocmai cum niciun bărbat nu i-a făcut vreo propunere celei despre care vorbeam.
Femei pe care nu le știe nimeni, cărora nimeni nu le duce lipsa, cărora niciun fel de brațe nu le odihnește somnul sau le cuprind trupurile, cărora niciun glas nu le șoptește cuvinte frumoase, declarații sau alte asemenea siropuri după care ne dăm noi în vânt. Sau nici măcar un banal ”ce mai faci?”... Și sunt atâtea tristeți pe lume, paralele de existențele noastre, despre care nu aflăm niciodată, pe care nu ni le imaginăm niciodată, că numai gândul la ele face toamna să fie și mai rece și mai înfricoșătoare...

Știu multe povești ale femeilor care-au luptat să-și impună, mai mult sau mai puțin ostentativ, prezența în ochii bărbaților- bravo lor, și-au înțeles condiția și au încercat să aibă, la masa vieții, în unicul joc pe care-l pot juca, poate cele mai bune cărți. Așa cum știu și povești ale unor feminități discrete, care, cu resemnare, și-au acceptat insignifianța destinată lor de către lumea masculină și-au viețuit mai departe, neostentativ, neștiut, în tăcere, acceptând cărțile cu care pierdeau irevocabil...

Nu știu cine a greșit sau cine ar fi trebuit să facă mai mult- n-am avut decât cărțile mele, destul de pestrițe și din ele doar o parte, căci jocul nu s-a terminat încă... Nu mai e mult, oricum, căci se joacă doar un timp limitat și să câștigi nu e o condiție sine-qua-non... așa se pare...

Suntem femei răsfățate ale sorții sau cenușărese. Suntem prinse în hora implacabilă a pasilor la dreapta bucuriei sau la stânga deznădejdii, după cum dictează ritmul capriciosului destin. Alunecăm încet-încet spre toamnă, cu zâmbete, cu mănunchiuri de împliniri și de regrete, pierzându-ne, rând pe rând, câte o frunză a încrederii și ofilindu-ni-se mugurașii iluziilor. 

Suntem ca florile... tremurăm în bătaia cine știe cărui vânt sau avem momente de acalmie, zâmbim în soare sau ne deschidem spre stropii vreunei ploi reci, ne îndărătnicim să rezistăm cu fragedele noastre tulpini oricăror intemperii, ne dăruim splendorile cu generozitate și aducem bucurie ochilor care au timp și știu să ne vadă...
Suntem efervescente sau delicate, în felul nostru, al fiecăreia, mai tumultuos sau mai lent, suntem tinere și nesăbuite sau mature și chibzuite, suntem pline de visuri și de speranțe sau ne oblojim, în câte-un colț, cine știe ce răni care ne dor sau sângerează, suntem puternice sau ne îndoim ca florile de rafalele răutăților și problemelor cărora trebuie să le facem față.  Dar nu prea dăm înapoi să ne asumăm menirea de femei, ba, uneori, preluăm și poverile sau datoriile lor...

Suntem frumusețea și culoarea din viețile grăbiților bărbați ce ne înconjoară, care altfel ar fi terne și lipsite de sens, suntem paradisul ignorat din coasta lor de lângă inimă și așteptăm, fiecare din noi, fie c-o recunoaștem sau nu, să fim adeverite de dragostea și prețuirea lor, fără de care nu ne rămâne, nici nouă, mai nimic din ceea ce ar trebui să fie un sens. 

Julio Iglesias - Ella (Cover Audio)

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit, 

N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.

Când bate vântul peste deltă, trestiile

Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foșnesc.

N-am să vă spun pe cine aștept, dar aștept.

Inima n-are aripi, dar deseori zboară.

Toate cântecele lumii, toate, s-o stiți, 

Încap într-un flaut, într-o vioară.

Cerul n-are margini, stelele au, 

Miez și margini de foc are și soarele.

Vântul de seară mi-a spus c-o să moară

Dac-o să-i rupeți în drum picioarele.

Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?

Mă strigă din patru părți zările.

Munții cu păduri cu tot mor sufocați

Și-n curand o să moară sufocate și mările.

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit, 

N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc, 

Crângurile sunt pline de flori, și de iarbă

Și de arbori plăpânzi care cresc.

Zaharia Stancu- N-am să vă spun

Asta e una dintre poeziile pe care, dac-aș fi avut talent,  aș fi vrut s-o scriu eu... Dar as scris-o atât de frumos Zaharia Stancu, încât nu mai e nevoie de nimic... 

Insomnii. După două rânduri de teze, degetele au lepădat pixul roșu și ating tastatura laptopului de pe genunchi. În urechi mă desfătez cu Adriana Lecouvreur și ale sale ”poveri fiori”... Angela - ca nimeni alta!... De fapt, Angela și Kaufmann, căci acum e rândul duetului din opera lui Cilea, care a făcut înconjurul lumii... Ce frumusețe e-n stare omul să creeze și, totodată, de câtă abjecție poate să fie capabil! Mereu mă surprind că nu-mi vine să cred, aproape că mi se pare imposibil! Doar când realitatea îmi demonstrează mereu că e așa, n-am ce face și mă plec în fața evidențelor, dar parcă tot nu-mi pot reprima un rictus de stupefacție și dezamăgire... Probabil că secretul stă-n dozajul în care se asociază în sufletul aceleiași ființe... sau, poate, ca să mă simt mai bine, îmi zic că nu se pot asocia niciodată în același suflet, ele trebuie neapărat, sublimul și abjecția, să apară la oameni diferiți... Naivități de domnișoară de pension, dar necesare ca merinde pentru o noapte care se prevede lungă... lungă... 

O presimt în tic-tac-ul ceasornicului și-n bătăile inimii- lungi și grele, ca niște clipe când aștepți. Dar o noapte cu muzică și cu gânduri diamantine nu poate fi rea, căci cristalizările sunt necesare câteodată, mai ales atunci când nu ne învățăm lecțiile. 

Maurizio și Adriana reconfirmă dragostea, nemurirea ei - și asta e o certitudine care bate toate cârcotelile și toate abjecțiile. Nu surogatele de doi bani, nu moneda calpă a unor oameni mici, ci aia, adevărată, aia e nemuritoare!!!  Și înalță, și schimbă, și înnobilează și... emoționează. Și te face să uiți că în viață cunoști oameni croiți așa de strâmb, de nu înțeleg mai nimic din asta, ci se tot nevoiesc într-o îngustă autoidolatrie de toată jena... 

Judec mereu pe cei ce mă rănesc, judec mereu nedreptățile pe care consider eu că mi le fac ceilalți, cei dragi... Deși florile mamei încă se mai deschid, deși ochii mei au privilegiul de-a le vedea, deși încă mă trezesc în fiecare dimineață și trăiesc privilegiul că respir, deși urechile și sufletul meu aud și-nțeleg muzica asta minunată... tot mai judec ce nu-mi place și mă doare la ceilalți, tot mai aștept să schimb ceva în cei de lângă mine după cum aș vrea eu. Un semn de copilărie, de nesăbuință, de nerecunoștință față de Dumnezeu, clar!  De care mi-e tare rușine... Pentru că eu TREBUIE să fiu bună, mereu, orice s-ar întâmpla... 

Ultimele acorduri din Adriana Lecouvreur... Adriana își dă viața în brațele lui Maurizio, își dă ultima suflare, înveninată de otravă, în delir, iar muzica se stinge tânguios, ca tânguirea disperată a lui Maurizio, incapabil s-o salveze, rămas veșnic fără ea: ”Adriana, Adriana!.. Morta! Mooooorta!” 

Viața omului, firavă, plăpândă, e călcată în picioare de răutatea altor oameni răi, dar iubirea rămâne și învinge  moartea, orice.  Când e și dacă e adevărată. 

Lecția zilei de azi. 

Obosiți de mâhnire și de întristare- Lecția nr. 3

O zi plină de semnificații se înscrie în mod luminos printre zilele vieții tale- de obicei, cam toate la fel... O zi în care-ți reîntâlnești un vechi și drag prieten e ca o sărbătoare. Căci îți reamintești de cel care-ai fost, stând la povești de la suflet la suflet, privești un om în ochi fără să-ți fie teamă că te va judeca, te va minți, îți va căuta slăbiciuni să ți le speculeze. Și, de fapt, îți reamintești de ce prietenia e cel mai frumos dar din lume, căci de dovedește încă o dată adevărul spuselor lui Antoine de Saint-Exupery, că este, ”în primul rând, pacea reciprocă şi zborul spiritului pe deasupra amănuntelor vulgare.” 

Un vechi prieten e ca o rază de soare iarna: îți bucură sufletul, căci îl simți aproape, îl simți complice și intim, îl simți bun și pașnic. Și parcă singurătatea e mai puțin amară, când o simți deplină, în ceasurile tale de singurătate și amărăciune. Și-s multe și mute, cum multe și mute trebuie să fie ale multora dacă-și leapădă, măcar pentru o clipă, cât să se privească în oglinda inimii, ipocriziile și artificialitatea de fiecare zi. 

Azi e sărbătoare, Acoperământul Maicii Domnului. O sărbătoare a bunătății Maicii lui Dumnezeu pentru oameni, o sărbătoare în care sfinții au văzut-o în văzduh, rugându-se pentru oameni. O sărbătoare frumoasă, când cerem Maicii Domnului milă și ocrotire, așa cum ea, cu mâinile ei sfinte, îi cerea lui Dumnezeu pentru noi îndurare și ajutor. ”Bucură-te, grabnică ajutătoare a celor obosiți de mâhnire și de întristare!” sună unul dintre versurile imnului acatist, care mie-mi place foarte mult. De câte ori nu ne-am simțit, fiecare dintre noi, obosiți ”de mâhnire și de întristare”? 

La sfârșitul zilei, sunt mâhnită și întristată. Fără motiv sau, cel puțin, fără motiv nou... Și singură, deși m-a vizitat un prieten drag, deși am vorbit cu prietenele mele toată ziua, deși am stat între lume toată ziua, de-am obosit și-abia așteptam să vin acasă, deși am fost zâmbitoare și plină de vervă, deși am luptat împotriva nedreptății, deși am primit daruri: două mere roșii de Gemenea, de la prietenul meu, și-o frântură din Spania adusă special pentru mine, de la o familie preot-doamnă avocat, care mă apreciază: un șal spaniol roșu și-o cutie cu bijuterii superbe, pe care, probabil, n-o să le port niciodată, că-s prea ostentative pentru mine...

Sunt singură, căci sufletul meu nu simte acum pe nimeni aproape și simt că, într-un fel, sunt cu Dumnezeu nedreaptă și vrednică de osândă, dar tot mă simt așa: obosită de mâhnire și de întristare... 

E cumva viața nedreaptă, urâtă? Nu cumva ochii mei sunt prea incapabili s-o vadă așa cum e, de fapt, frumoasă, tocmai pentru că e unică și irepetabilă? Mi-arunc ochii pe ecran și văd, ca un deget avertizator al universului,  rândurile următoare: “Este viața atat de întunecata ? Nu cumva mâinile tale sunt prea mici, sau viziunea ta prea împâclită? Tu ești acela care trebuie să se înalțe.” (Dag Hammarskjold)

Zâmbesc și-mi șterg tristețea de pe chip, odată cu urma unor lacrimi din amintiri și mă gândesc că e timpul să-nvăț lecția numărul 3: a smereniei. Și, de acum înainte, hotărâtă să văd nenumăratele binefaceri ale cerului, pe care le ignor de atâta vreme, a recunoștinței. 

Din corespondența lui Steinbeck

Într-o scrisoare către fiul său, John Steinbeck îi explica acestuia cam ce înseamnă să iubești, să ai curajul să-ți asumi asta. Se poate înțelege destul de simplu de ce m-a impresionat. : 

”New York

10 noiembrie, 1958

Dragă Thom,

Am primit scrisoarea ta de dimineață. Îți voi răspunde din punctul meu de vedere, iar Elaine îți va spune ce crede ea.

În primul rând – dacă ești îndrăgostit – asta e minunat – e cel mai frumos lucru ce i se poate întâmpla unei ființe. Nu lăsa pe nimeni să minimalizeze treaba asta.

În al doilea rând – sunt mai mult tipuri de iubire. Una dintre ele este iubirea egoistă, acaparatoare, dominatoare și sufocantă de care un om se folosește pentru propriul bine. Genul ăsta de iubire e săracă și infirmă. Celălalt tip de iubire e cea care revarsă tot ce e mai bun din tine – bunătate, considerație și respect – nu vorbesc doar despre respectul ce survine din bunele maniere, ci de respectul ca recunoaștere și conștientizare a unicității și valorii celeilalte persoane. Primul tip de iubire o să te îmbolnăvească și o să facă din tine o ființă măruntă și slabă, dar al doilea tip de iubire poate dezlănțui forța, curajul și mărinimia, chiar și înțelepciunea pe care nu știai că o ai.

Tu-mi spui că ce simți tu nu e o dragoste de licean. Dacă ai sentimente atât de profunde – firește că nu e o îndrăgosteală de copil.

Dar nu cred că te interesează ce părere am eu despre sentimentele tale. Tu știi mai bine ca oricine altcineva. Ce ai tu nevoie este să știi ce trebuie să faci în continuare – iar aici pot să te ajut.

Îmbată-te cu iubire și fii fericit și recunoscător că simți asta. Obiectul iubirii este întotdeauna cel mai frumos din lume. Trăiește sentimentul ăsta.

Când iubești pe cineva, trebuie să-ți amintești că unii oameni sunt timizi și uneori trebuie să iei și asta în considerare. Fetele, știu ele ce simți și cât de mult, însă le place să o audă spusă cu voce tare.

Se mai întâmpla uneori să nu ți se răspundă sentimentelor din anumite motive – dar asta nu înseamnă că sentimentele pe care le ai sunt mai puțin importante sau frumoase.

În final, trebuie să spun că știu ce simți pentru că și eu simt la fel și mă bucur pentru tine.

Abia așteptăm să o întâlnim pe Susan. E binevenită. Dar Elaine va fi cea care se va ocupa cu aranjamentele întâlnirii pentru că e aria ei de expertiză și e nerăbdătoare. Și ea știe ce-i aia dragostea și te va ajuta poate mai mult decât pot eu.

Și nu-ți fie teamă de suferință. Dacă trebuie să se întâmple, se va întâmpla – cel mai important lucru e să nu te grăbești. Nimic bun nu iese fără răbdare.

Cu dragoste,

TATA”

Sunt în dispoziție Holograf azi, care, se pare, s-a armonizat bine cu Steinbeck . După o zi extenuantă, în care m-am străduit, la serviciu, să rezolv niște conflicte,  să fac lucrurile să meargă bine, după ce-am continuat să muncesc și acasă, după vizite ale unor oameni dragi- puțini, puțini mi-au rămas, mă gândesc cu tristețe, dar poate e mai bine așa!- ziua am încheiat-o cu muzica celor de la Holograf și cu câteva rânduri citite- prea puține și ele, prea puține, căci mă risipesc inutil pentru ale viețuirii cu program și obligații...
Sinteza zilei: spunerea unor adevăruri dure unui om drag, dar care trebuiau spuse, deși mă îndoiesc că au fost înțelese și vor avea vreo consecință, impresia puternică a scrisorii lui Steinbeck și versurile dulci-amare ale Holografilor: ”De câte ori să în viață să mai mor, de câte ori?...”

Miracole... de toate

Azi l-au botezat pe Tomică. Tomică e o minune de copil, băiețelul prietenei mele, pe care l-am ținut în brațe în vara asta, l-am adormit, i-am cântat, l-am legănat și care m-a făcut să mă gândesc cum ar fi fost dacă?... 

În fine, revenind, azi am fost martoră la un moment special din viața lui Toma Ioan, la care el habar n-are c-a participat, va afla mai târziu, fără să înțeleagă, multă vreme, mai nimic. Azi el doar a dormit un pic în brațele nașului, iar apoi și-a făcut datoria de bărbat și, evident, a plâns... de foame! Am rămas  noi, ceilalți gură-cască responsabili cu emoțiile și cu perceperea încărcăturii momentului, printre poze, priviri curioase și amuzate, să ne ștergem din colțul ochiului o lacrimă rușinată și plină de sentimentalism. A fost unul dintre momentele alea speciale, la care mi-am dorit să particip, așa că m-am coțopenit pe pantofii cu toc de 10 cm, mi-am pus bluza cu inimioare și m-am dus. 

Ce să fac, sunt un ghem de emoții totdeauna la ceremonii: plâng la nunți, înmormântări, botezuri, tăieri de moț și alte evenimente speciale, cu iz aniversar, sărbătoresc... Orice, numai festiv să fie, că eu mă și racordez la energia evenimentului cu emoția la purtător. Probabil, m-or fi menit ursitoarele să rezonez la emoțiile altora, habar n-am, dar cred că-mi place să fac lucruri cu anumită semnificație. Citeam pe undeva că fiecare din noi are amintirile pe care le merită. Eu am o grămadă de amintiri la momente cruciale, de la nunțile prietenelor mele, ale rudelor dragi, de la aniversări, de la tot felul de evenimente cu potențial lacrimogen.
Nu lipsesc, desigur, și amintirile stupide, caraghioase sau jenante. Mi-aduc aminte, de pildă,  până la detaliu, ce-am simțit atunci, ce culoare aveau hainele, cum am stat în nu știu ce rochie, cum m-au strâns pantofii, cum m-au deochiat babele, cum m-au bârfit muierile, cum m-au privit bărbații, cum am mângâiat nu știu ce copil, cum am auzit nu știu ce detaliu aiurea despre oameni, dar niciodată nu le-am împărtășit nimănui, le-am ținut pentru mine, cu un fel de datorie a discreției.
Cred că ar fi trebuit să mă fac invitat de profesie, căci știu întotdeauna cum trebuie să mă adaptez momentului,  ce lucruri să spun, unde să stau etc... Și, ca să fie tacâmul complet, mă flatez singură că mai știu, întotdeauna, cum nu trebuie să fac nimic strident și să ies în evidență... O fi doar o coincidență că tocmai de aceea ieși mereu, îmi șoptește malițioso-ironic ”îngerul” de pe umărul stâng? :))) Nu știu, nu mai stau la discuție, îi dau un pumn de indiferență și-l trimit la plimbare. Îmi plac evenimentele fericite și gata! 

Vecinele mele de la țară îmi povesteau cum, în copilărie, le distram grozav, căci nu-mi era deloc teamă de public. Mă așezau în pat, pe vreun scaun, mă rog, nu contează pe unde, dar așezată să fi fost, îmi dădeau ceva dulce și mă luau la întrebări, iar eu ”turnam” tot. Povesteam din casă, ce-a zis mama, ce-a făcut mamaie, răspundeam cu tot felul de amănunte indiscrete, cu nevinovăția unui copil de trei-patru ani, tot ce mă întrebau. Turuiam ore-n șir, bomboane să fi fost, iar alea râdeau de se prăpădeau, ticăloasele! :))) De unde se vede treaba că n-am rezistat niciodată dulciurilor și amăgitorilor. :))) 

Ei, acum lucrurile s-au mai schimbat, dar, probabil, nu esențial. Sunt mai selectivă în privința evenimentelor la care particip, nu mă mai las amăgită de ciocolata oricui - o prefer pe cea pe care mi-o procur singură, în cantități chiar nerezonabile - dar nu exclud să mă mai las amăgită de ofertele unor falși prieteni...  Încă nu-s destul de selectivă în distingerea lupilor în blăni de oaie și, uneori, poveștile mele sincere mai ajung, accidental, pe la urechile unora care nu merită nici o fărâmă din asemenea dar... Zic dar, căci sufletul fără mască, împărtășirea unor povești de viață netrucate, curajul privirii în ochi a celuilalt sunt un dar inestimabil, care ar trebui prețuit, nu călcat în picioarele disprețului și-ale batjocurii nimicniciei unora..  Mă rog, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, spune e o vorbă veche, așa că fiecare va semăna ce-a cules, sunt absolut sigură. Așa că, probabil, n-o să mă vindec niciodată de drag de oameni, n-o să pun niciodată un zid cenușiu în locul unde ar trebui să bată o inimă... Ei, ce să-i faci, mereu am spus-o, nu-s perfectă, doar minunată! :)) 

Cert e că azi a fost o zi frumoasă, o zi cum îmi place mie: cu emoții, cu bucuria bucuriei celor dragi, a prietenei mele, Mino, cu sufletul cald de priveliștea unui pui de om care-a devenit creștin. 

Am privit cum preotul binecuvânta apa să devină , prin har, sfințită și să-l primească în ea, curată și neatinsă de rău, pe puiul de om care scâncea pe scutecelul alb, pe masa din bisericuța veche, și să-l îmbrace în haina nouă și curată a Sfântului Botez.  Și apa s-a prefăcut, din Duh și din miracol, deși ochii noștri cei omenești nu l-au văzut. Dar l-au crezut cu ochii inimii, căci atîta trebuie oricărui miracol să se întâmple: voia lui Dumnezeu și credința ta. Trebuie doar să crezi. 

Să ne trăiască Tomică, zic, să ne trăiască și să ne crească mare tuturor celor care-l iubim și ne simțim binecuvântați că trăim în preajma miracolului!... Iar copiii sunt și ei parte din miracolele lumii, insuficient conștientizate de către o omenire oarbă la minuni, la daruri de duh și la revelații...

„Nu trece o zi în care să nu ne aflăm, pentru o clipă, în rai.”
Jorge Luis Borges

Retrospectiva zilei: Sunt clipe pe care le trăiești din bunăvoința cerului, prin oamenii care-ți bucură viața cu surpriza prezenței lor, cu sentimentele lor frumoase, curate, sincere... Pe care, într-un fel tainic, le simți și le înțelegi, deși te nedumeresc, te emoționează... Parcă simți că nu le meriți, căci n-ai făcut nimic pentru asta, nimic altceva decât să fii cum ești, un om firesc, modest, responsabil, plin de scrupule, care n-a vrut să facă niciodată decât bine. Și nu știi ce altceva să faci, decât să te bucuri timid, cu emoție și... cu recunoștință.  

Un alt fel de prolog

”Amar e pasul, căci e greu
drumul prin inimă. Vântu-i de gheață
și vine noaptea și amărăciunea
depărtării...”

Antonio Machado- Prolog

N-am înțeles niciodată de ce s-or bucura oamenii că vine toamna. Mă uit peste tot, pe toate blogurile, pe toate siteurile unde lumea postează poze edulcorate și se manifestă ca și cum ar fi în delir c-a venit toamna. Mă uit siderată și zic: hait, n-oi avea eu simțul ăla care e ultima fiță printre ăștia care se dau moderni și cool acum, respectiv bucuria de-a trăi luminos, optimist, ca-n pseudofilosofiile de facebook și discursurile motivaționale importate, și ele,  de pe la străini, fără noimă, ca o soluție zen, wegan sau naiba știe ce minune care îți promite marea... regăsire a căii spre sufletul tău de bebeluș pur și rubicond... cu sare cu tot...
Știu tot, că mă uit la tot. :) Sunt curioasă, citesc, m-am abonat la tot felul de newslettere, prin care mi se umple căsuța poștală de tot soiul de informații și de oferte ademenitoare de schimbare a karmei și feng shuiului din trei... ședințe și trei participări la seminarii, întâlniri, terapii, metode care vând... cai verzi pe pereți... Nu m-a convins nimic până acum să-i contactez și să le umflu conturile, mi se par înșelătorii fără pic de rușine, dar, ce să-i faci, oi fi eu mai refractară la nou! :))
Întorcându-mă la avalanșa de entuziasm cu care oamenii au întâmpinat luna septembrie, sosirea proclamată cu frunze, poezii, surle și trâmbițe internautice a unui anotimp, mă străduiesc să le-nțeleg euforia.
În ultima vreme- o fi din cauza pârdalnicului de 38, mă gândesc eu cu o sprânceană ridicată interogativo-îndoielenico-medidativ - toamna o asociez desfrunzirilor, ofticoșilor, ploilor interminabile, noroaielor, brumei, frigului, necesității închiderii ușii de la balcon în timp ce-mi beau cafeaua și a altor blestemății.
Sunt om al verii, mi-e drag soarele, mi-e dragă lumina, mi-s dragi margaretele, macii, galbenul florii-soarelui, al fluturilor, mi-e dragă căldura- cum să mă bucur că tot verdele se îneacă încet într-un fluid de rugină fatală, ca o rană a unui muribund? ... 

Cum să-mi placă faptul că jumătate de an companioane ne vor fi doar ciorile - negre, funeste premoniții ale unui deșert de plumb, căci așa văd eu iarna, meteahnă molipsitoare de sorginte bacoviană... Ce mai vorbă lungă, n-am cum scăpa de damnarea de a fi, totuși, ”profă” de română și, chiar dacă nu-mi scrie în frunte încă, gândesc și simt livresc, mă raportez la lume livresc...
Bacovian... Care dintre noi are curajul să spună că n-a simțit măcar o dată lumea așa, ca el? Mai ales când plouă, când plouă nesfârșit, molcom, tânguios, ca o agonie a verii care se mărturisește învinsă?
Mă gândesc, deseori, ce firesc e Bacovia în toată stranietatea deprimării lui! Nesfârșita lui nevroză e, cred, starea generală a multor muritori, doar că n-au fost atât de talentați ca el s-o exprime... și n-au avut șansa de-a deveni atât de celebri. Poate doar dacă se sinucid în prime-time și profită televiziunile care prevestesc calamități de pe la noi să facă audiențe maxime, căci românul, bag seama, e ahtiat după senzaționalul oribil. E o insațiabilă nevoie de grotesc și macabru în noi, ca nație: ne uităm la înmormântări transmise în direct, căscăm gura să vedem mortul cu mâinile împreunate pe piept, așteptăm hămesiți să ni se arate ”ultimile imagini cutremurătoare din viața lui vadim tudor”- așa am văzut azi, în cancelarie, că anunța la o televiziune cumplită, că va urma ”imediat! senzațional!”. 

Fac audiențe fantastice emisiuni în care ni se prevestesc dezastre și iminente apocalipse, în care se ocărăsc mamă și fiică, în care-și expun viața intimă niște ființe promiscue, în care vine nu-știu ce mama omida sau horoscopistă și anunță nu știu ce eveniment favorizat de luna neagră, sau albă, sau plină sau în eclipsă și de nu știu ce planetă retrogradă.... în nu știu ce case și conjuncție și... mama dracului, că mă uit, năucă, și nu-nțeleg nimic, nici ce caut în viața mea, nici ce caută ăia pe sticlă, de prostesc săraca nație, și-așa suficient de proastă din cauze naturale. 

Dintotdeauna am urât frigul. Frigul e o altă față a urâtului, pe care nu-l suport în nimic, de care fug mai abitir ca de râie. Frigul e moarte, e lipsă, nu are existență în sine. E un fel al soarelui de-a spune că e cam ocupat, nu vrea să ne mai dea tot ce poate, că are treabă și pe la alții, să ne punem frumușel pofta-n cui și puloverele pe noi și să-l tânjim... până la vara viitoare... ca să citez un refren al unei melodii stupide, în trend anul ăsta, zice lumea... și care, cică, obsedează pe toată lumea! 

Când vine toamna, mă îngrozește faptul că trebuie să renunț la sandale, că trebuie să-mi pun haine incomode și groase, că trebuie să suport ploaia, care-mi umezește părul și-mi murdărește pantofii cu care trebuie să mă duc la serviciu- căci, da, toamna mă duc , din nou, la serviciu. Iar eu la serviciu am îndurat niște geruri de-a dreptul polare ani de-a rândul, așa că că niciodată nu-mi va fi suficient de dragă toamna rece... :)

Pentru oamenii singuri și suficient de conștienți de urâțenia lumii provinciale din jur, toamna nu e un anotimp plăcut, chiar deloc. Se redeșteaptă vechile fobii, singurătatea e mai apăsătoare, ploaia o simți mai pregnant în auz, lumina e mai puțină și nivelul de serotonină spun unii c-ar scădea considerabil, de-aia e nevoie de mai multă ciocolată, care îngrașă al naibii de tare. Urmând aceeași logică, de-aia bălțile de pe trotuarele recent  și aberant - adică în pantă, cu multe denivelări- renovate de primărie nu sunt deloc atrăgătoare, căci încă îmi mai fac praf toți pantofii, dacă mă aventurez să mă duc la serviciu pe jos, de-aia mersul sub umbrelă n-are nimic romantic, căci te uzi oricum, ca și cum n-ai avea-o, de-aia toamna asta care a venit și se anunță taaaaare lungă și insistentă, nu e nicio scofală, pe cuvântul meu! 

Marți, la zece dimineața... fix

La cafeaua de dimineață, în zilele când am timp, citesc ce mai spune lumea pe bloguri, în presă, pe siteurile de socializare. Azi dimineață am văzut niște titluri care m-au speriat, de-a dreptul, de genul: ”Ce se întâmplă în corpul tău cu 10 minute înaintea unui atac de cord”, ”O scriitoare și-a anunțat sinuciderea pe facebook”, ”Anunțul care a stârnit lacrimi”, ”Violata din Vaslui, vedetă porno pe facebook”, ”Lidia Buble are o teorie șocantă despre nasul ei foarte mare”, ”Mai ieri se dezbrăca la Cpatos și acum face rugăciuni”, primele declarații ale uneia după ce a aflat că divorțează ș.a.m.d. 

Mă gândesc, siderată, că astfel de știri funcționează ca niște atacuri energetice, au un rol bine definit de a-ți strica ziua. De ce și-ar dori să știe cineva ce se întâmplă în corpul lui cu zece minute înainte de a crăpa, oricum? Pentru ce ar interesa planeta dimensiunile nasului Lidiei Buble și părerea ei despre asta -n-are un nume și-așa suficient de ridicol ca să fie un subiect cu totul neinteresant? De ce și-ar dori cineva să citească un anunț care stârnește lacrimi și alte bazaconii, în loc să-și savureze cafeaua, să stea de vorbă cu oameni dragi, să se uite la porumbeii care zboară, să zâmbească și să fie fericit că trăiește?!!
Evident, n-am luat în calcul știrile nenorocite cu care se deschideau și, presupun, încă se mai deschid programele de știri matinale, căci nu mă mai uit la așa ceva, gen: ”Doi morți și cinci răniți pe nu știu ce șosea”, ”I-a dat în cap cu toporul, în fața copiilor și-a soacrei” etc...  La șapte dimineața astfel de vești te nenorocesc, chiar de-ai fi cel mai insensibil muritor de pe fața pământului. 

Normal că-ți intră cafeaua cu noduri, se oprește prăjitura-n gât, se chircește inima în tine, te simți ca un ostracizat fără să știi de ce, căci nu vrei decât să te simți bine, să-ți luminezi sufletul de gândurile triste de ieri, să uiți neîmpliniri și dezamăgiri, să o iei de la capăt, să te pui în armonie cu universul care te mai îndură încă o zi, îți mai dă încă o șansă să trăiești frumos. Mai ales că afară e soare, e o zi superbă de vară în plină toamnă, cafeaua ta bio e aromată și fierbinte, florile din jardinierele de pe balcon încă sunt vii și zâmbesc în soare, halatul tău roz are inimioare sute și e marți, o zi lină, și dulce și binecuvântată...

La tâmpeniile lumii e nevoie neapărat de un antidot de frumusețe... :) 

Lecția nr. 2

„Fii bun, dar ferește-te să creadă lumea că poți fi numai bun!” spunea Iorga cândva și e o lecție pe care n-am învățat-o la timp, iar în ultima vreme suport consecințele faptului că n-am învățat-o. 

Așa s-ar putea rezuma ultimele zile: oamenii pe care mult i-am iubit, cu care mult am fost generoasă, față de care m-am arătat mereu bună și tolerantă, cărora le-am iertat toate greșelile și pe care i-am lăsat cu inima deschisă în preajma mea, cărora le-am luat mereu apărarea în fața celorlalți s-au obișnuit cu asta și au profitat. Au speculat bunătatea mea, permițându-și să întindă coarda la infinit, până la impertinență, până la nesimțire, considerând că li se cuvine și că le voi permite mereu orice. 

Zilele trecute m-au învățat o altă lecție tare amară, stropită cu lacrimi: că suntem vulnerabili mai ales în fața prietenilor, în fața celor cărora le spunem tot ce avem pe suflet, în fața celor în care avem încredere, în fața celor cărora le acordăm votul în alb al sincerității depline, fără rezerve, gândind cu naivitate că nu ne vor face rău niciodată, că nu ne vor dezamăgi niciodată, că n-ar putea, căci... sunt prietenii noștri! Nimic mai fals! 

Unii dintre ei o fac fără nici cel mai mic scrupul, fără nici cel mai mic sentiment de vinovăție, de rușine, fără nici cea mai mică urmă de eleganță, lăsând să se vadă adevăratul lor caracter... ”Homo homini lupus”... 

Zilele trecute, ca ripostă firească la modul egoist și abuziv de comportament al unui om pe care l-am considerat ani întregi cel mai bun prieten, am spus lucrurilor pe nume și m-am împotrivit, ba chiar mi-am mărturisit dezamăgirea și supărarea. Răspunsul pe care l-am primit, cinic și disprețuitor, mă urmărește și azi: ”Lasă, c-o să-ți treacă!”  Cu alte cuvinte: lasă, că știu că mâine o să cedezi, o să accepți să mă comport cum vreau eu, ca nu ai de ales, că nu ai curaj să strici o prietenie de ani de zile, că nu vei da o camaraderie pe care o prețuiești, căreia îi ești dedicată, de care nu te dezici în fața nimănui pe o răbufnire de orgoliu, pe niște vorbe... Ce dacă te-am tratat discreționar, ce dacă nu te-am consultat înainte de a lua decizii, ce dacă nu dau doi bani pe punctul tău de vedere, ce dacă te pun în situații penibile și te oblig să fii de acord cu mine, chiar dacă nu ai cum să fii, ce dacă mă prefac că-mi pasă de părerea ta, când, de fapt, mie nu-mi pasă de nimeni, doar de capriciile și interesele mele?... Tu tot n-o să fii în stare să mă renegi în fața tuturor, tu tot o să vorbești cu mine, înghițindu-ți nemulțumirea, tu tot o să fii proastă și-o să faci ce vreau eu... ție ”o să-ți treacă” și mâine, așa cum ”ți-a trecut”, până acum, mereu...
De unde bag seama că omul n-a înțeles nimic din sufletul meu și-a considerat îndelunga răbdare drept nesocotință, generozitatea drept  stupizenie, delicatețea drept lipsă a unui punct de vedere, noblețea drept slăbiciune... 

E o altă lecție pe care trebuie s-o învăț: cei pe care majoritatea îi vede răi, trebuie că există un motiv pentru care și mie să mi se pară cel puțin suspecți și să-i privesc, dacă nu cu răceală, cel puțin cu rezervă. Cei care te dezamăgesc mereu, care te pun mereu în situații delicate și penibile, care dovedesc mereu că nu se gândesc la sentimentele tale și că nu le pasă de ce crezi tu nu merită iertați, căci nu învață din lecția bunătății tale nimic. Te cred prost, cred că nu poți trăi fără ei, se înfumurează că li se cuvine orice, se cred buricul pământului, plini de infatuare și autosuficiență cum sunt. Nimic mai fals, însă pe acest soi de oameni nu-i mișcă nimic, ei nu se schimbă pentru nimeni, căci contează doar o singură persoană pe lume: ei, centrul universului, care se reduce doar... la ei. 

Cum naiba să relaționezi normal cu așa ceva? Cum naiba să comunici de-adevăratelea cu așa ceva? Cum naiba să-i faci să înțeleagă compasiunea, generozitatea, empatia, delicatețea pe astfel de oameni, pentru care nu există decât punctul lor de vedere, care nu acceptă că pot greși, că sunt oameni, nu zei? Nu se poate, din astfel de războaie ieși mereu, la infinit învins, căci nu există argumente raționale pe care să le aduci unor urechi care nu vor să te audă. 

Și-atunci, lecția care se impune este aceea a rezervei, a debarasării de oameni care se dovedesc toxici, care nu au învățat exercițiul iubirii adevărate și al renunțării la sinele acela dictatorial și egocentric care, de fapt, este adevărata bunătate.   Of!!! Cum naiba să învăț să nu mai fiu cum sunt?

Oficial e toamnă, deși afară e cald, sunt aproape 30 de grade, adică... vară de septembrie. La televizor, în câteva minute începe Concertul Royal Liverpool Philarmonc Orchestra, cu Alexandru Tomescu solist și Vasily Petrenko dirijor. Se cântă Alexander Glazunov – Concertul pentru vioara şi orchestră și Rachmaninov, Simfonia nr. 1, adică e o seară frumoasă de tot. 

A început școala, adică zi de zi mă duc la serviciu. Împart zâmbete și informații noi peste tot, adică îmi fac meseria. 

Azi am cunoscut bobocii, clasa a IX-a C. Învață în fosta sală de clasă a celorlalți C, elevii mei cei mai iubiți. Am intrat și i-am căutat cu privirea pe fiecare, dar nu mai erau. Erau alte perechi de ochi, alte chipuri tinere, de copii, care mă studiau relativ speriați și curioși să vadă cum mai e și profa asta., ce le-o mai cere, ce le-o mai zice... Cred că nu i-am speriat, ba dimpotrivă, am simțit că m-au plăcut. Le-am vorbit simplu, am glumit, am încercat să-i fac să fie mai puțin anxioși din cauza limbii române- cenușăreasa disciplinelor... 

În locurile Biancăi și-al Dianei nu stă nimeni... e banca goală- le-o fi prea frică de banca întâi, mă gândesc eu amuzată-  în locul Mariei stă un băiețel brunet, în locul lui Andrei stă un alt Andrei... 

N-am reținut decât un nume, Petre, câteva chipuri frumoase și luminoase de adolescente și ochii curioși ai unei fetițe din banca a doua de la fereastră... Am auzit zumzetul neîntrerupt al celeilalte clase în minte, mi-am amintit zâmbetul bun și pletele blonde ale Biancăi, întrebările neobosite ale Getei, ochelarii lui Vio, vocea de radio a lui Ionuț, dansul nebunesc al lui Mihăiță și glumele lui, ochii luminoși și iubiți ai Mariei, emoția tăcută și atentă a Dianei, chipul luminos al Alexandrei, genele lungi ale Georgianei Micu, bentițele Mădălinei Andrei, tricoul alb cu inscripția clubului de karate și privirea incandescentă a lui Andrei, pe Diana recitând ”Floare-albastră”, permanenta aiureală a lui Pascu, blondul de păpușă al lui Barbie, într-o clipă i-am văzut pe toți, cu toate ale lor, le-am simțit prezența aievea, m-am auzit pe mine exasperată de gălăgia și foșnetul lor și mi-a fost așa de dor, cum nu există cuvinte pe lume să exprime asta...  

Cumva, simt că am încheiat, cu ei, un capitol din viața mea. Din viața de profesoară ”altfel”, care i-a iubit mai mult decât și-au dat ei seama, care-a încercat să împace pe toată lumea, să fie peste tot, să le facă pe toate pentru un bine obștesc iluzoriu și imposibil de realizat, de fapt. Voi fi, de-acum, un profesor banal, care va încerca doar să-și facă meseria cât mai bine cu putință și să nu se mai risipească în toate părțile, să nu se mai implice atât de mult afectiv, să nu mai lase ceva din ea în fiecare copil.  Ei pleacă, așa cum e și firesc, spre viețile lor frumoase, care-i așteaptă, iar eu rămân mai singură, inevitabil, de fapt...  Golul din suflet după plecări e... dureros de greu de umplut, dacă nu imposibil.

Am scris toate rândurile astea  și gândurile mi-au zburat pe nesimțite, nici nu știu cum, spre alte vremuri, spre probleme care încă își  așteaptă rezolvarea, probabil fără rost, căci nu au rezolvare... Între timp, concertul a început, se aude nemaipomenit de frumos Rachmaninov, iar la televizor îl văd pe dirijorul Petrenko, tânăr și dinamic, într-o cămașă neagră, care dirijează concentrat... Să spele muzica orice fel de amărăciune pe care-am adunat-o în săptâmâna asta complicată, să pot dormi fără gânduri și fără lacrimi în noaptea asta, să nu mai dau loc nemeritat în gândurile mele oamenilor nemeritorii și banali în mijlocul cărora, inevitabil, trebuie să-mi petrec o parte din timp...
Cred că, de fapt, până mușcă viața din noi până la lacrimi, până la răni de sânge, nu învățăm nimic, îi lăsăm pe aceiași oameni meschini să ne stupefieze la infinit, fără reacție... Încă n-am imunitate la idioți, nesimțiți și oameni lipsiți de scrupule. 

Ashkenazy plays Chopin Nocturne in C sharp Minor (No.20)

Despre gusturi și ... gustul prostiei

Cât mai am unele ceasuri de răgaz, înaintea începerii lucrului, mă uit la televizor, pe rețelele de socializare, nu de alta, ci ca să fiu la curent cu ce mai crede, cu ce mai zice lumea. Probabil, o fi latura mea din zodia aia despre care toate horoscopistele zic că-i superficială, flecară, curioasă etc.... și care o ieși la iveală, încerc eu o explicație, deși n-o cred prea tare... :) Mai degrabă plictiseala, în fine, nu e prea importantă motivația, ci altceva îmi motivează rândurile azi, o dilemă...pseudofilosofică, pseudometafizică, pseudo... orice, dar dilemă, totuși! 

Azi încerc să înțeleg gusturile oamenilor. De, îmi poate spune cineva cu scaun la cap, n-ai de lucru! Ei, n-am! De pildă, văzui pe wall-ul facebookului meu o informație de ultimă oră: că unei fetițe îi place nu știu ce poză postată de Adelina Pestrițu. Din reflex, când aud de Adelina Pestrițu, mă simt deja de parcă aș fi văzut un gândac, așa că nu-mi pot reține reacția aproape organică de respingere. Dar, pentru că sunt în toane bune, făcui imprudența să văd ce i-o fi plăcut  fetei la poza sus-numitei. Și ce văd? Individa își făcea un ditamai selfie în oglindă, cu un kitsch pe post de colier sclipicios, spânzurat peste o cămașă cu două numere mai mare, cu un instrument bizar care se vrea a fi un telefon- o curioasă combinație de ursuleț monstru obez, poză care avea următoarea etichetă: ”Se face prezenta! Cine  e cu mine?”. La ora la care scriu aceste rânduri, incalificabila fotografie avea 5624 de likeuri. E peste puterea mea de înțelegere fenomenul, așa că trec rapid mai departe. 

Îmi aduc aminte că am văzut, acum ceva timp, câteva poze de la nunta, mult vehiculata nuntă a cuplului Angelina-Brad, care isterizase tot mapamondul. Evident că i-a isterizat și pe snobii de români, că de ăștia nu ducem nicicum lipsă. Nu-i vorbă că nici unul, nici celălalt nu-mi place cine-știe ce, dar țin minte că am rămas siderată de afirmația unui snob din așa zisa noastră modă, care declara, nici mai mult nici mai puțin, că pozele alea, date publicității de cei doi, reprezintă imaginea nunții secolului!!! Mi s-a părut o prostie uriașă. Cel care scăpase porumbelul era un individ, Alin Gălățescu. 

Mă gândeam atunci și mă gândesc și acum: scuipă unul o prostie și toată lumea e imediat de acord cu el, îl citează ca pe oracolul din Delphi? Nu mai avem chiar deloc proprietate asupra termenilor, în goana noastră prostească de a fi coool, de a fi moderni cu tot dinadinsul? Un secol înseamnă o sută de ani, respectiv, dacă raportăm la evul în care trăim noi, perioada cuprinsă între anii 2000-2100. Adică niște poze dintr-un decor sărăcăcios, care nu spuneau - cel puțin nu-mi spuneau mie!-  nimic, să fie ridicate la statutul de imagini ale nunții secolului și vârâte pe gâtul publicului spre a fi transformate în repere ale eleganței?  Adică individul ăla, Gălățescu, o fi așa profet să spună el sigur că-n ăștia o sută de ani n-o să mai fie nicio nuntă mai acătării decât a cuplului Brangelina? Hai, zââât! 

Am fost în seara asta la un eveniment cultural, un concert de muzică din perioada interbelică: romanțe, cântece de dragoste, genul foarte popular în epocă, ușurel, dar nu lipsit de valoare. Am văzut multă lipsă de gust și educație în vestimentația și chiar în atitudinea unei părți a publicului, inevitabile, de altfel, dar, indiferent de asta, unanimă a fost aprecierea frumosului artistic. Semn că , indiferent de educație, sufletul omului poate să facă ușor diferența dintre valoare și nonvaloare.
Am ascultat muzică frumoasă, de un farmec irezistibil, deși din alte vremuri, într-o interpretare minunată și mi-am verificat o idee mai veche: că frumosul adevărat nu se demodează niciodată, că rezistă trecerii timpului, căci el vine din frumosul sufletului, fiind dublat neapărat de o valoare interioară, că nu poate fi falsificat și nici confundat, așa cum nu se amestecă apa cu uleiul.