Biciul

Scriu cu inima, și nu cu degetele pe tastatură. Am văzut cu prietenii un film, un film slab, dar un film tare controversat, din cauza unor scene de violență psihică și sexuală: a fost Fifty shades of grey. 

Un film care n-ar extazia pe nimeni în privința calității lui artistice, de fapt nici nu importă calitatea filmului, cât ceea ce-ți rămâne după ce-l vezi. Unii pot să-l ia drept inspirație pentru tot felul de fantezii bolnăvicioase, alții doar pentru divertismente sexuale, alții pot face doar proverbiala noastră gargară pe seama lui, alții pot să se strâmbe cu o constipată indignare sau să-l incrimineze cu și mai belicoase ipocrizii... În mod cert, oricine poate să-l aprecieze după cum îi permite ceea ce este cel care face aprecierea. 

Pentru mine, filmul a fost un declanșator al unui șuvoi de gânduri despre ce ne poate face, fiecăruia dintre noi, experiențele din prima copilărie, despre traumele pe care le ducem ca un stigmat, spunea prietena mea, ca o matrice factuală, spunea, cândva, cineva pe care l-am iubit, ca o damnare, spun eu... 

Suntem, indubitabil și fatidic, produsul unor experiențe fundamentale, cu caracter imperativ. Ele ne vor condiționa modul de reacție, sub incidența unor procese cognitive complexe și nebănuite, dar cu rol determinant. Amintirile și modul lor bizar și aleator de a funcționa ne influențează deciziile, iar deciziile în lanț stabilesc comportamentul... Și comportamentul îți trasează, până la urmă, destinul. 

Filmul ăsta mi-a pus pe tapet o serie de indicii pe care încerc să le pun în propoziții. Propoziții care nu vor fi altceva decât răspunsuri la întrebări care mă bântuiesc de mult și cu care încă mă lupt ca Don Quijote cu propriile himere.
O serie de imagini greu de suportat în film îmi revin acum în minte, generând gândurile învălmășite de logica lor erotetică... 

O femeie stă în genunchi și acceptă un joc bolnăvicios și umilitor al unui bărbat. De care se simte atrasă, pe care-l dorește, pe care-l iubește. De ce? Ca să-i facă pe plac, ca să-l incite, ca să-l obțină, s-o vrea...

Deseori acceptăm situații ingrate doar ca să le facem pe plac celor care ne flutură pe sub nas iluzia că, acceptând asta, s-ar putea să le placem, să le trezim interesul și să-i determinăm, astfel, să ne accepte, să ne valorizeze, să ne dea acea valoare pe care în copilărie nimeni nu ne-a dat-o, deși știam c-o merităm.... Și o facem, deseori, deși știm că nu e bine, că nu e moral, că nu ne duce acolo unde vrem, dar, totuși, o facem... conștient, benevol, cu plăcere, chiar dacă nu ne place...  

O femeie participă la jocurile sexuale deviate și deviante ale unui bărbat bolnav, superlativul de abuzator sexual, și găsește plăcere în ele, chiar dacă ei principial nu-i plac, chiar dacă îi sunt străine practicile și instrumentele sadice, doar pentru că lui îi fac plăcere... Și ajunge să-i placă, așa cum îi place tot ceea ce ține de el, căci plăcerea și durerea sunt deseori ca două fluvii surori, cu traiecte diferite, dar izvorând din același izvor și, paradoxal, cu același estuar...

Supunem uneori trupul la cazne sau la umilințele unor posturi altfel intolerabile nici în gând, doar din conveniență, conformism, din incapacitate de a ceda unor presiuni, agravant din curiozitate sau încăpățânare... Punem , uneori, chiar sufletul în genunchi din lipsă de fermitate, din lașitate sau din vanitatea de a-l câștiga pe un om cu orice preț... Fie el și prețul propriei demnități, al propriei imagini din oglindă, care, sfidătoare, devine deseori tare greu, dacă nu chiar insuportabil de privit... 

Slăbiciune pe care, din aceeași lașitate, o numim altruism, condescendență, când nu e decât o irațională și păguboasă dependență emoțională de celălalt, pe care-l vrei și fără de care nu te simți suficient de dispus să trăiești...

O femeie e biciuită și plânge. Și acceptă să fie biciuită și să plângă, doar de a-i face pe plac unui bărbat pe care-l iubește. Ca să înțeleagă de ce lui îi face plăcere suferința ei, având iluzia c-o să înțeleagă vreodată. O femeie e biciuită și plânge, o femeie e victimă și ea însăși se victimizează, pentru că acceptă să fie victimă, pentru că are jalnica iluzie că, dacă e victimă, își ispășește greșeala de a nu fi suficient de bună spre a fi iubită. De a nu fi suficient de bună doar când e firească, așa cum e, doar așa cum e... 

Deseori sufletul ne stă în genunchi și e biciuit de cel pe care-l iubim. Și plânge și, chiar dacă doare insuportabil, suportă. Și acceptă să numere lovitură după lovitură, nu până la șase, ci, deseori, la nesfârșit, un interminabil și sardonic șase prelungit in infinit... Și acceptăm, deși plângem, pentru că nu putem face altfel. 

Îi iubim, cu mentalitate de victimă, pe cei care ne fac rău, pentru că nu înțelegem că, de fapt, cei care ne facem rău suntem noi și propriile răni ale propriilor slăbiciuni sângerânde, pe care le ducem cu noi din vremuri imemoriale, din copilăria cețoasă pe care amintirea ne-o aduce la lumină, din când în când, din cine știe ce mâluri de subconștient oprimat și chircit. Chircit sub loviturile de bici ale unor experiențe paradigmatice, ale căror victime am fost când eram neștiutori și neajutorați, abuzați de bunele intenții sau chiar de iubirea celor care ne iubeau cel mai mult... și care, uneori, habar n-aveau că ne fac rău sub forma unor gesturi de iubire, sau de protecție, sau de educație sau, pur și simplu, din neatenție, hazard, accident... Sunt atâtea fețe înșelătoare ale iubirii sau doar ale banalității care ne circumscriu actele existențiale!!! 

Fiecare din noi suntem rodul unor lovituri de bici și fiecare devenim un bici, al altora sau doar al nostru înșine. 

În hăituita căutare a unei iluzorii fericiri, iubirea, slăbiciunea, pasiunea, vanitatea, puterea, controlul, durerea... toate sunt dominate și biciuite mereu de dominatorul ascuns în temnița propriului suflet,  bici și rană, călău și victimă, într-un cerc din care nu mai putem ieși decât odată cu ultima suflare.