După un film ca "Seven pounds" în minte ţi se pot deschide şi alte perspective asupra vieţii, pe care nu ţi le-ai fi putut imagina înainte. L-am ocolit ceva vreme, probabil din nişte motive absurd de subiective, dar azi am reuşit să-l văd până la sfârşit şi am rămas cu regretul că n-am făcut-o mult mai devreme.
M-am tot gândit că, în ciuda paradigmei hollywoodiene, povestea în sine e impresionantă şi te cam pune pe gânduri. Probabil că sentimentul de vinovăţie l-am încercat toţi în anumite momente existenţiale mai puţin fericite, dar foarte puţini dintre noi pot să-şi şi repare erorile sau, măcar, să facă ceva care să scadă din acea cantitate de vină resimţită împovărător pe umeri.
Presupun că nici nu e neapărat necesar să recurgi la gesturi melodramatice, uneori un simplu "iartă-mă" e de-ajuns, e acţiunea reparatorie cel mai puţin costisitoare, dar şi cea mai dificil de îndeplinit, pentru că implică învingerea mândriei- asta, desigur, dacă nu eşti un ipocrit care se joacă mult prea uşor cu vorbele, golindu-le de semnificaţii.
A ajunge să mai faci şi ceva care să repare eroarea a devenit astăzi un fel de lux, pe care oamenii civilizaţi şi mult prea importanţi nu şi-l mai permit, e prea mare deranjul... Ceilalţi să se mulţumească şi cu mai puţin, ce tot atâta pretenţii?!!
Darurile sunt mai totdeauna cu un prilej, mai totdeauna convenţionale, mai totdeauna lipsite de sensul lor cel adevărat: bucuria de a-l bucura pe celălalt, de a face gesturi gratuite fără a aştepta nimic în schimb, nici măcar mulţumiri.
Mi-amintesc că am întrebat, cândva, un bărbat care este cel mai generos lucru pe care l-a făcut pentru o femeie şi răspunsul a fost : am iertat. M-am gândit şi-atunci, mă gândesc şi azi că iertarea, de fapt, e cel mai egoist lucru pe care-l putem face, întrucât nu iertăm pentru ceilalţi, ci pentru noi, pentru a ne ostoi nevoia noastră de a deveni mai buni, de a ne recunoaşte slăbiciunea de a nu putea să trăim fără cei ce ne-au greşit şi a căror prezenţă lângă noi nu mai poate fi justificată logic, decât prin iertarea şi generozitatea noastră... Poate tot un fel de egocentrism?...
Simbolic vorbind, "inima" ne-o dăm cu greutate, afecţiunea noastră se oferă cu rezerve, cu ezitări, cu şovăiri, cu înterogaţii nesfârşite şi cu probe de "bene merenti", pretinzând ca aşteptările să nu ne fie înşelate, pentru că înseşi cutumele societăţii şi vremurilor în care trăim, însăşi educaţia pe care-o primim de mici ne învaţă să fim neîncrezători faţă de ceilalţi, să avem grijă, nesfârşită grijă...
Şi ne menţinem mai mereu întru aceste delimitări convenţionale, ca Făt-Frumos în tărâmul tinereţii fără bătrâneţe, străduinde-ne să nu călcăm interdicţia, să nu ajungem în fatala vale a plângerii interumane, pentru că ştim că e ireversibilă, că acolo ne pierdem inocenţa şi seninătatea atât de comodă.
Să-ţi dai inima - în sensul cel mai propriu al cuvântului- cuiva care are nevoie de ea mai mult decât ai tu, e azi doar o ficţiune care întrece până şi basmul, unde-am învăţat că totul e posibil, de unde ştim că binele învinge totdeauna şi perseverenţa în el este întotdeauna, dar întotdeauna răsplătită...
Poate din pricina asta filmul aduce după sine un moment de tăcere şi meditaţie necesară - de ce nu?- în vâltoarea cotidiană prin care trecem cu toţii și ne înstrăinăm a face daruri mult mai puțin categorice, mult mai puțin importante...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu