Răvaș la chindii

Domnița trimite, pe-un fir de dor, ibovnicului ei răvaș de dragoste mângâios și desfătător:
Voinicul inimii mele,
se lasă molcom înserarea acestei nouă duminici în care n-ai fost lângă mine, în care m-am răzvrătit și m-am sfâșiat, dar în care te-am iubit nesăbuit, un simțământ ce-l port în piept scris cu slovele de flacără ale numelui ce-mi e îndrăgit peste măsură, în vremea din urmă.
Mi-a fost dor covârșitor de domnia ta, simțindu-mă neputincioasă și înfrântă de ceva mai puternic decât mine și de sorții potrivnici, și-au vărsat ochii mei lacrămi, mâhniți de atâta risipire.
Și m-a durut toată făptura mea de femeie care-a învățat ce înseamnă cercările mustrărilor de cuget și singurătățile cele mai depline, dar care nu se poate împiedica să-ți scrie acum slove care glăsuiesc deslușit că-i ești drag, mai drag decât sufletul pe care și-l pierdu de bunăvoie pentru domnia ta.
Sunt încredințată că nu poți auzi glasul meu, că nu poate răzbate până la tine prin atâta vrăjmașă depărtare și vrăjmașe împrejurări în care se nevoiește tulburarea mea,  că nu ți-o pot spune oricând și de câte ori o râvnește sufletul meu, dar dragostea mea nouă, și tăinuită, și necugetată, și adâncă, și deplină, dragostea mea cu neputință și peste puțință de vinovată, dar  înflăcărată și neprefăcută este încredințată c-o să-l auzi fără zăbavă. 

Se lasă lin întunericul cu umbrele lui peste cetatea în care-s prizonieră fără de tine și peste lume, și-l aștept cu nerăbdare, căci cunosc și înțeleg că se sfârșește o zi nemăsurat de lungă și pustie, cum sunt toate zilele în care nu-mi ești. 
Să zboare, așadar, către necurmata întunecime în care se perindă toate zilele vieții rânduite-ne nouă încă o duminică stearpă, pe care-am petrecut-o în pustnicia mea de voie, pe care n-o voiesc îndulcită de nimeni altul decât de domnia ta, voinicul inimii mele flâmânde și nărăvașe, strânsă în asprele chingi ale supunerii.
Inima mea trufașă care te-a îndrăgit și-a predat armele oricărui fel de împotrivire în fața patimii tale de bărbat, și-a blândeții glasului tău, și-a miresmei sărutărilor și-a îmbrățișărilor tale, care-mi lipsesc așa de tare, strivitor de tare... cum nu încape nici măcar în slove de domniță, care se fălea, până mai ieri, că nu se poate găsi pe lume lucru ce nu poate fi prefăcut în vorbe de miere meșteșugite!  
Mi-e dor de tine cu lacrimi cerșetoare, iar dorul meu strivește printre obloanele genelor plecate o netrebnică lacrimă deșartă. Și aștept, cu nădejde înnoită, zorile, căci puține mai sunt ceasurile nopții ce vine, iar dimineața îmi vor aduce de la tine răvaș și cuvânt bun și-o să-mi bată iarăși inima cu ropot de armăsari sălbatici în năvalnică goană spre inima ta. 
Îți pecetluiesc cu sărutările dragostei mele luminile ochilor în care-aș voi să mă dezmierd fără încetare, te învălui în mantia gândurilor mele statornice și-ți trec, ca aievea, bobocii degetelor  fără parfum prin părul ce-ți străjuiește fruntea, sălășluindu-mă lângă pieptul tău, să-ți veghez somnul și visurile... 
 Domnița Ruxandra

vis pe lună plină

Să fie o noapte cu stele multe și sclipitoare ca niște cioburi împrăștiate printre lespezile de smoală ale cerului complice. Să bem un vin rubiniu întunecat și onctuos, ca sângele unor zei vechi, care s-au decis să ne fie mai buni și să spunem povești fără cuvinte, doar privindu-ne în ochii flămânzi, așa cum numai tu și eu ne putem privi.

Să fie posibil să vii așa cum te doresc, impetuos și fierbinte, fără să-mi schingiuiesc sufletul cu așteptări îndelungi, în care viața se târâie cu lentoarea unei broaște țestoase, între ”bună dimineața!” și asistola angoasantă a inimii când îmi spui ”noapte bună!”...  

Să ningă vânjos și alb la ferestrele lumii, în casă să fie cald și să miroasă-a paciulii, să nu te mai las să pleci spre alte brațe care te revendică  și te smulg dragostei mele deznădăjduite și învinse. Și să mă ții în brațe până când ființa mea de carne și sânge nu mai există, ci îți curge prin vene odată cu sângele tău, unduitor, spre inima în care-mi doresc să mă mut.
Să te sărut până când rămân fără respirație, până când dorul meu insațiabil se mai ostoiește măcar cât să nu-mi mai simt inima dureroasă și imensă pentru pieptul meu firav, de femeie copil care n-a prea știut cum să se facă mare și nu reușește să se bucure decât cu pojarul lacrimilor.
Să se transforme conjunctivul într-un prezent palpabil, care să-mi înlăture toate îndoielile, temerile, ezitările, autocondamnările, lamentările și să nu mai conteze decât clipa, imensă, dilatată cât pentru eternitățile pe care le trăim așa, recuperându-le neantului din cuvântul niciodată.