Fericirea adusă de-o veste bună te readuce, subit, la vârsta bucuriilor fugare ale bomboanelor pastelate şi alunecării nebune într-un carusel multicolor.
Redevii, subit, copil în faţa unei surprize dulci, în învelitoare strălucitoare, cu ochi umezi şi rotunzi, cu obrajii ardenţi şi îmbujoraţi de nerăbdarea descoperirii minunii ascunse, care-ţi pune lumea la picioarele tale micuţe, cu ciorăpei albi şi pantofiori cu funde de lac...
De-o vreme - cam lungă, bate-o vina!- veştile bune sunt aşa de rare, încât şi bucuriile-s mai sărăcăcioase şi mai şubrede, de parcă, odată cu vremea poveştilor, s-a dus şi toată bunătatea şi tot optimismul lumii. Poate de aceea ne bucurăm mai mult şi mai intens de fleacuri sau de normalitatea atât de rară într-o lume din ce în ce mai anormală.
O veste bună aduce cu sine şi speranţa că lucrurile reîncep a avea sens sau şi-l găsesc, în cele din urmă, pe cel adevărat şi rătăcit într-o mare de dezamăgiri.
O veste bună e ca un far: luminează depărtările visărilor neţărmurite, călăuzeşte pânzele corăbiilor de gânduri spre liman liniştit, dă încredere şi alungă însingurarea în care ne-nvăluim ca într-un scut, în aceste timpuri înviforate de amară şi deziluzionantă contemporaneitate.
O veste bună te întoarce - a câta oară? - la Dumnezeul nădejdii, la atitudinea păstrată într-un cotlon de suflet pentru zile de adevărată sărbătoare: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!"
O veste bună într-un conglomerat de zvonuri cu iz de politichie de şi mai puţin de doi bănuţi e o eliberare de frustrările acumulate în nevoinţele adaptării la un soi de existenţă desprinsă, parcă, din mascarada teatrului absurd.
O veste bună e ca picătura de ploaie ce cade peste un tărâm sufletesc ars de setea unei vieţi frumoase, ca-n basmele cu care ne-au deprins bunici albe şi taţi osteniţi, cu răbdare nesfârşită şi zâmbet în colţul buzelor pentru isprăvi năstruşnice...
O veste bună te face să-ţi ridici fruntea, să-ţi îndrepţi coloana pe care se chircesc, printre vertebre, invizibile, dar atât de grele poveri de "om mare"( a se citi matur, cică!!!) şi să-ţi spui ca Iona, sorescianul şi atât de omenescul Iona: "dar nu mă las, plec din nou! răzbim noi, cumva, la lumină!"
Fie!