Îi spuneam unui prieten azi cât de mult m-au pus pe gânduri cele ce-am văzut la televizor, despre sinuciderea unei femei frumoase, în aparenţă perfecte. Din multitudinea de stări şi emoţii care m-au copleşit şi pe mine ca şi pe majoritatea celor ce au aflat de la televizor tragedia, cred că cea mai persistentă a fost tristeţea. Şi cel mai tare m-a întristat felul în care am observat că pecepe lumea în care trăim, cu oamenii ei plini de superficialitate, dramele celor de lângă noi, tristeţea sufletelor lor.
M-am gândit la raporturile ce se nasc, firesc, între oameni, pe care, până mai ieri, le consideram lesnicioase datorită firescului lor, capacitaţii de empatie pe care, în anumite circumstanţe normale, fiecare din noi o dovedim.
Azi realizam, privind circul mediatic şi încrâncenarea cu care anumite personaje de pe sticlă susţineau nişte subiectivităţi ridicându-le, cu îngâmfare, la rang de imeperative, că trăiesc în ţara anormalului, a prostului gust, a limitării, a nonvalorii care se afirmă din ce în ce mai acut, mai violent. Mi-am dat seama că nu mă mai potrivesc unei asemenea lumi, că, în mod straniu, climatul exterior e atât de agresiv , încât o să ajungem cu toţii să nu-l mai suportăm, dacă ne încăpăţânăm sau pur şi simplu nu putem să-i importăm rigorile.
Am privit stupefiată un intelectual, o femeie medic care susţinea virulent o inepţie, fără să-şi dea seama de nefirescul posturii sale şi de totala inadecvare a discursului cu momentul pe care-l traversa. Totodată, m-a şocat lipsa de delicateţe, de pudoare a sentimentelor unor oameni, care îşi afirmau nişte opinii banale, de înălţimea morală a unor platitudini asemănătoare discuţiilor dintre babe , pe şant, fără să se gândească la faptul că, indirect, comiteau un sacrilegiu: acela de-a condamna pe cei pe care nu-s la fel ca tine, pe care nu-i înţelegi.
Doamne, cât de uşor e să arunci piatra! Cât de uşor e să blamezi şi să etichetezi pe cel pe care nu-l înţelegi... Doar pentru vina de a nu fi gândit ca tine, de a nu fi simţit ca tine... probabil după vechea paradigmă: cine nu e ca mine e împotriva mea!
În copilărie, am citit într-o carte o frază care mi s-a întipărit în memorie, nu ştiu prea bine de ce, dar n-am uitat-o niciodată... Probabil pentru titlul pe care-l avea cartea aceea - "Acest trecut a fost cândva viitor"- sau aşa, fără motiv aparent, habar n-am, nici subiectul nu-l mai ştiu bine, sigur era ceva legat de război...cert e că n-am uitat-o niciodată... Spunea ceva bizar despre moarte: " a dezvălui circumstanţele în care a murit cineva este ca şi cum l-ai mai omorî odată"...
Şi-acum cred cu tărie în adevărul acestor cuvinte... şi-acum mă feresc să fiu curioasă în aflarea unor asemenea detalii, probabil pentru că n-am fascinaţia asta pentru morbididate sau, pur şi simplu , din jena de a afla detalii care-ar trebui să fie doar povara celor apropiaţi...
Nu ştiu, dar mă feresc să cer informaţii despre astfel de dureri, pentru că ştiu că, orice-ai spune, explicaţia este totdeauna alta şi nu trebuie s-o ştii...
"Ajunge zilei grija ei" spune o pericopă evanghelică şi fiecăruia durerea lui, fără să fie nevoie să scormoneşti în ea după amănunte care să-ţi satisfacă o curiozitate meschină, care nu ajută în niciun fel.
Fiecare dintre noi ducem în spate povara noastră... avem dreptul să ne-o ducem cât mai demn cu putinţă şi da, avem dreptul de-a ne-o duce fără să dăm celorlaţi explicaţii, pentru că fiecare ne nevoim în locul ce ni s-a dat nouă şi nu altcuiva.
Pentru durerile pe care nu le cunoaştem, dar pe care le recunoaştem mai adânci ca ale noastre se cuvine să plecăm fruntea. Şi dacă în inimi aprindem candela unui gând curat... e destul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu