vineri, 24 iunie 2011

Seară cu gust sec de imposibil. Trebuie să te obişnuieşti, trebuie, şopteşte îngerul de pe umărul drept. Noapte de Sânziene, fără răspuns, fără întrebări, fără nimic. Doar cu evidenţe indenegabile. Necesarul punct al unui delir de suflet, de speranţe fără temei, de naivităţi impardonabile în atare condiţii negre.
Îmi tot spun prietenii că se va face lumină în curând, că eclipsa asta cumplită nu are cum să mai dureze mult, că sa va întâmpla ceea ce dospeşti de mult dedesubtul pleoapelor flâmânde de alfel de lumină, dar evidenţele îţi spun că nimic nu ma schimba nimic.
Niciun mister, doar o realitate bleagă şi stearpă, aşa cum ţi-a confirmat-o ieri un glas care nu te mai iubeşte demult şi nu-ţi mai permite nici măcar , de dragul unui trecut scurt, dar drag, să-ţi faci iluzii şi să nu te simţi inutilă.
Fetele, când cresc mari, trebuie să se confrunte cu deziluzionanta şi cruda realitate şi s-o accepte, aşa cum îşi acceptă imaginea din oglindă, aşa cum acceptă că nu-şi pot schimba părinţii, trecutul, genele, nimic din ce e mai presus de ele şi definitiv.
Exerciţiu necesar ca să ...ca să ce, Doamne? ....

vineri, 17 iunie 2011

Vară, vară cu prea puţin aer în piept, cu căldură înăbuşitoare, discuţii interminabile cu Den până la ore sfâşiate de noapte, agitaţie obositoare la serviciu, final de multe. Destule întrebări asupra modului în care te privesc ceilalţi, pe care îi ghiceşti mai puţin inocenţi decât îţi place ţie, în ignoranţa ta castă, să-i crezi.
Te străduieşti să pari puternică, să mergi mai departe printre tot soiul de umilinţe şi eşecuri, nu prea ştii unde s-o apuci, ai obosit, dar continui în virtutea obişnuinţei şi-a exerciţiilor de disimulare constante- cred că tot un fel de psihoză...:)
Am citit undeva ca fericirea, conform unor specialişti din ăştia anonimi e apreciată drept o tulburare majoră de personalitate, aşadar fericirea, conchidea tot articolul ăla cinic, este o stare considerată anormală "din punct de vedere statistic"... Niciun gând nu mai e în stare să apară după aşa ceva......

marți, 7 iunie 2011

Epuizarea ca urmare a banalităţii cotidiene şi a vieţii cu program este cauza pentru care scrisul mă ademeneşte tot mai rar. Este şi aceasta o stare specială, căci altfel nu rămân decât câteva platitudini firave, precum unele dintre cele pe care le înşirui pe aici.
Nici nu ştii de unde să începi şi unde să termini, e un exerciţiu atât de gratuit şi de inutil, încât abia dacă îndrăzneşti să-l mai faci. Te gândeşti că pe lumea asta se scrie profesionist, cu adevărat, că oamenii au gânduri coerente şi lucruri importante de spus, iar tu nu ai nimic, decât un fel de amestecătură ambiguă, ca şi când gândul încă nu s-ar hotărî: să se nască sau să rămână doar la stadiu de tentativă? ...
Stau prost cu ordinea , sunt dezordonată ca vara, ca florile care cresc în grădiniţa mamei într-o explozie sălbatică şi derutantă. Îmi pierd şirul încă înainte de a materializa ideea sub forma cuvântului, ca şi cum s-ar scrie şi s-ar şterge, concomitent şi la infinit în sufletul meu urmele de gânduri plăpânde.
Vara îmi tulbură undeva, în profunzimile fiinţei mele, un fel de echilibru cumsecade la care lucrez cu îndărătnicie, căci, mărturisesc, sunt încăpăţânată în a încerca să nu ies în evidenţă.
Nici nu ştiu sigur dacă asta e o consecinţă a modestiei sau a unui mod de educaţie extrem de conservator cu care ai mei m-au deprins. Cert e că tendinţa mi-a devenit deja mult prea proprie şi, aşa cum mai stau câteodată cu Den de vorbă, nu cred că îmi face prea mult bine din punct de vedere social, căci azi, în timpul în care numai cei ambiţioşi şi care dau straşnic din coate se fac remarcaţi, nu e deloc la modă să "stai în banca ta", căci devii, realmente, neînsemnat.
Neîndoios, nu tânjesc la vreun fel de glorie rizibilă şi obscură, ci vreau doar să am tihna necesară pentru a mă ocupa mai mult de lucrurile la care mă simt restanţieră de atâta vreme: să-mi citesc noile cărţi care mi s-au aglomerat în bibliotecă, să fac pentru mine lucrurile pe care mi le doresc şi nu mi le îngădui din mult prea multe cauze exterioare... şi lista e lungă.
Iunie însă ma nelinişteşte peste măsură, pentru că simt o presiune ciudată, ca şi cum energii puternice, care s-au abţinut până acum, explodează deodată şi-n afară şi-n interior, încât vraiştea pune stăpânire pe toate ale mele, de la casă până la obiecte şi gânduri, pe care nu le mai pot ordona şi le privesc neajutorată cum capătă o existenţă a lor.
Altfel, vara, în fiecare noapte strâng în braţe un vis altfel intangibil în realitate, îl plăsmuiesc din substanţa imaterială a imaginilor dindărătul frunţii şi el capătă contur de imagini cărora dimineaţa, le simt absenţa dureros, aproape fizic. Şi ziua se urzeşte sub tirania de foc a unor virtualităţi care plutesc peste orele lungi, la şcoală, pe stradă, acasă- mai ales acasă, în singurătatea nesuferită a unui apartament de bloc în care parcă nu mi-e niciodată suficient de cald.
În lunile din urmă îmi doresc tot mai mult să-mi schimb atât casa, cât şi mobilierul, iar alegerea, când va fi, va fi cu siguranţă albul, de la uşi până la mobilier şi podele. E în mine o nevoie de nou şi de curat, de început ...de "de la capăt", impecabil, cum ar fi trebuit şi n-a fost...
Cred că orbitoarea lumină de iunie ar înnobila albul odăilor mele şi a lucrurilor ce le-ar popula, încât mi-ar fi , dintr-o dată, cald şi bine, iar starea asta perpetuă de veghe s-ar sfârşi odată pentru totdeauna.
Eeeei, dragii moşului, cum spune un text drag din Cărtărescu, dar asta e încă atât de departe de posibilitate, încât nici nu ştiu... decenţei mele i se face jenă până şi s-o spere...

luni, 6 iunie 2011

Trăiesc uneori coincidenţe stranii, ce-mi stârnesc, din nou, aceleaşi întrebări şi aceleaşi bătăi de inimă care-mi confirmă nite prezumţii considerate de ceilalţi nerezonabile.
De pildă, Den, prietena mea care se încăpăţânează să se considere cea mai sceptică şi mai realistă persoană, total rezonabilă în relaţiile cu ceilalţi, fără "abilitatea" mea păguboasă de a mai funcţiona ghidată de naivităţi de copil mare, a fost tentată zilele trecute să se plece în faţa unor evidenţe care-mi dau dreptate mie şi credinţelor mele absolut nerezonabile!.
Extrem de analitică din fire, am obiceiul de a căuta o explicaţie pentru toate lucrurile care se petrec, pentru că am învăţat din nişte tipuri de experienţe că nimic nu este întâmplător pe lume şi că toate lucrurile şi acţiunile omeneşti au o cauzalitate clară, uneori materială, alteori de-a dreptul neverosimilă, dar întotdeauna extrem de reală.
Dilema intervine atunci când , în ciuda unor strădanii de a mă ralia omenirii civilizate şi, deci, incredule în semne şi minuni, nu reuşeşc să găsesc ca singura validă decât tot o raţiune misterioasă şi inexplicabilă din punct de vedere logic cuminte.
NU, n-am veleităţi de oracol, nici aplecare către ocultism , nici simpatii pentru parapsihologi (îi găsesc pe unii dintre ei de-a dreptul nişte şarlatani de toată jena), ba, aş zice, intuiesc deseori- nu fără tristeţe, recunosc!- motivaţii foarte pământene în acţiunile convivilor mei.
Şi, cu toate astea, ajung uneori la convingerea că trăim lucruri inscrise, într-un mod inexplicabil, într-un soi de fatalitate care ne urmăreşte, oricât ne-am strădui cu mijloacele inteligenţei şi ale civilizaţiei să le ignorăm, ba chiar să le respingem.
Ce probabilitate există ca o paradigmă să te urmărească în mod constant, fără să fii certificat drept nebun sau obsesiv, ba, dimpotrivă, să te laşi cu totul angrenat în uniformizanta şi conformista realitate, încât să le dai chiar şi visurilor celor mai dragi un pic de vacanţă?... Probabil că una foarte mică, iar dac-ar fi să fac o raportare... ştiu şi eu? să zicem... demografică... probabilitatea ar scădea simţitor, către infim.
Acest soi de întâmplări care m-au urmărit , mai ales în ultima vreme şi cu referire strictă la geografia inimii mele, îmi readuc cântecul pe care m-am străduit să uit că-l învăţasem, disperat şi nebunesc, adolescentin şi naiv: tic-tac, tic-tac...
Ei, da, se pare că n-am reuşit să nu mai cred în minuni, în acel glas tainic care-mi şopteşte că ele se întâmplă, numai să ţi le doreşti suficient de tare... Şi e-n mine atâta ardentă dorinţă, atât de covârşitoare nevoie de ele, că viaţa trebuie să mi le aducă, chiar de-ar fi să plătesc cu singurul material care la mine se pare că e inepuizabil: cu suflet.

joi, 2 iunie 2011

printre amintiri...

Sunt unele clipe pe care le trăieşti menite să se amprenteze atât de puternic în memoria sufletului, încât le simţi pecetea peste ani şi ani, intactă, de parcă n-ar sta sub sub stăpânirea implacabilă a timpului. Azi am retrăit unele dintre ele, cu intensitatea pe care ţi-o dă anii de flacără şi avânt ai adolescenţei.
Am fost la Nucet, la liceul meu, care împlineşte azi 110 ani de existenţă. Am urcat treptele cu emoţie , ca de fiecare dată, deşi mă aflam acum în postura destul de intimidantă de invitat şi-a trebuit să vorbesc publicului într-o ipostază oficială, de fost elev al liceului care-a dat lumii acum un dascăl...
Treptele acelea le-am urcat şi coborât de nenumărate ori, dincolo de ele era pentru mine răcoarea bătrânei clădiri în care mi-am legănat visurile emfatice ale acelor ani, în care m-am îndrăgostit pentru prima dată de un băiat cu ochii verzi, în care am clădit o arhitectură de suflet de care nu am reuşit să mă dezic niciodată....
În liceul meu am învăţat gustul primelor melancolii, la umbra castanilor am explorat de-atâta ori cerul cu vrăbiile şi himerele viitorului meu necunoscut, am citit poezie şi-am gustat din liniştea de catifea a toamnelor ruginii cum nu mai există nicăieri, pentru că ochii care le puteau observa atunci frumuseţea, acum nu mai ştiu sau nu mai au timp să le privească.
Arborii vechi din curte erau la fel de verzi şi neliniştiţi, ferestrele înalte ale clădirii ridicate în urmă cu mai bine de-un secol din ordinul ministrului de-atunci al "şcoalelor", Spiru Haret, ascundeau în spatele lor alte chipuri de elevi, profesorii mei, mare parte din ei, păreau neatinşi de cursul firesc al anilor, iar inima mea dezvelea, sub fiecare bătaie, câte-o amintire de liceean...
Ani de liceu cu parfum de melancolii şi tăceri mai grave, ani de liceu care s-au strecurat atât de repede prin sita timpului şi ne-a dat vieţii naivi şi nepregătiţi pentru nişte vremuri pe care nu le imaginam atât de capricioase...
Aminiri în blugi şi adidaşi cu şireturile fosforescente, amintiri cu colegii mei gălăgioşi şi neastâmpăraţi, cu domnul diriginte la orele- care-mi păreau nesfârşite- de matematică, amintiri din perioada practicii la fermă, plimbându-ne prin pădure sau susţinându-ne colegii, pe stadion, amintiri cu profesorul meu de literatură în sala de clasă în care-am dat examen de admitere şi-n care-am ascultat pentru prima dată înregistrări de la cenaclul Flacăra sau vocea lui Tudor Gheorghe cântând versurile lui Labiş , toate au dat năvală peste sufletul meu şi mi-au făcut această zi , încărcată de emoţie, încă o zi specială din viaţa mea.


„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...