duminică, 6 ianuarie 2019

la fereastre, ninsori

Ninge, dragostea mea, fără timiditate, vajnic, cu navală de alb cristalin și imponderabil, iar eu nu mă mai tem de nimic. Imi vine să-mi iau singură întreg curajul la purtător și să ies în toiul nopții pe stradă, să-mi las obrajii sărutați de frânturile de miracol alb și rece cernut de cer și să te caut, și să te chem cu numele tău de alint pe care-l știe așa de bine inima mea. Ninge ca și cum toate zăpezile lumii i s-ar aduce ofrandă acestei inimi imense pe care-o  port îmbrățișată în piept. 
Și parcă simt că fiecare fulg e unul dintre miliardele de degete de curăție și de tandru alb cu care aș vrea să te mângâi, să te alint, să te învălui până când te voi revedea...
De la ferestrele ochilor mei negri albul zăpezii e și mai alb, un ocean dezordonat de incandescență sclipitoare, ce se grăbește să acopere toate umbrele dintre noi. 

duminică, 23 decembrie 2018

Privind înapoi

La mine, în satul în care-am crescut, colindătorii soseau odată cu zorii. Cete de copii mai mari sau mai mici strigau pe ulițe: ”Bună dimineața la Moș Ajun!” și un refren destul de sărac, căci în partea asta de lume sudică și tradițiile s-au păstrat mai palide, sub amenințarea civilizației, nu neapărat mai bune ori mai frumoase, ci ineluctabile, ca toate relele lumii...  Deși nu înțelegeam foarte clar semnificația obiceiului și ne bucuram mai mult de ”recolta” de covrigi sau biscuiți ”Eugenia” din trăistuțe, știu sigur că ne doream foarte tare să fim prezenți la colindat, ba de multe ori înfruntam toată strășnicia obiecțiilor părinților doar să ne îngăduie!
Mă gândesc acum că, undeva, știam că e important să fim prezenți, ca și cum am fi participat, inconștient, la mersul firesc al lumii, un fel de must-do în limbajul anglicizat de azi. Și poate că așa și era, făceam parte dintr-un lanț viu al tradiției, sărăcită de ideologia epocii în care ne-am petrecut copilăria cei care avem acum în jur de 40 de ani. E sigur că societatea care stâlcea semnificațiile și păstra doar forma uneori golită de profunzime teologică avea și meritul de a menține real lanțul și conferea un anume soi de rezistență la ... neant. Și asta trebuie că a fost extrem de important, căci a făcut ca toate noutățile lumii caleidoscopice și destul de haotice de după 1990, în care am împrumutat modele străine de ființa noastră etnică și în care generația mea s-a format,  să fie privite cu un pic mai multă circumspecție. Și, nădăjduiesc, îmbrățișate cu mai puțin entuziasm... 
Ca și toți din generația mea, cântecele frumoaselor colinde le-am învățat relativ târziu, iar asta e tot o victorie a libertății, care ne-a adus, odată cu celelalte rele, și posibilitatea accesului la informație. Și-am aflat și semnificațiile atunci când a fost rânduit, iar mai târziu, studentă fiind, am colindat alături de colegi și prieteni colinde adevărate.
Ba, în anii dintâi de entuziast profesorat, i-am învățat și pe copii și-am pornit cu cetele la colindat pe la casele oamenilor. Mă bucur că, alături de colegele mele de facultate, am instaurat în satul copilăriei mele o tradiție pe care nu mă sfiesc s-o numesc frumoasă, care a fost dusă mai departe de-atunci: copiii de școală colindă și azi frumos pe la casele oamenilor, cu leru-i ler și flori dallbe în glasuri încă neprihănite și-mi spune mama că acum sunt însoțiți de preot. Ce bucurie am în suflet e greu să pun în cuvinte.. cam cum era aceea când le cumpăram daruri din darurile oamenilor și le priveam bucuria cu care, la biserică, în ziua de Crăciun, își primeau fiecare răsplata... Așa că doar mă bucur de amintire și sunt recunoscătoare c-o am. E de preț într-o viață de om.
Mă străduiesc, după puteri, să cred că noaptea de colind mi-e ca o sărbătoare personală, chiar și-n cele mai vrăjmașe circumstanțe, pentru că știu că e o noapte menită bucuriei, care te face frumos tare pe dinăuntru. Și cred!
Cred că în noaptea aceasta toți îngerii colindă pe la casele oamenilor. Nevăzuți, dar prezenți pe umărul drept al colindătorilor, se bucură și reamintesc cu glasuri de colindă vestea cea bună: că s-a născut Hristos. Cândva, într-o iesle, în umilință și-n taină, taină care nu s-a revelat decât unor aleși și unor umili: magilor și păstorilor. Taină care-n noaptea asta se dezvăluie tuturor.
Și-n noaptea aceasta, de dragul ostenelii lor, toate tristețile trebuie să fie alungate afară din inimi, iar ușile casei, precum și ale sufletului, să fie lăsate larg deschise. Spre a intra pacea, mângâierea, înțelegerea, nădejdea într-un mâine mai bun. Care e tot o taină, dar ce binecuvântare că poate fi! 
În noaptea aceasta miroase ca-n copilărie: a bucurii simple, a portocale și-a obraji înroșiți de ger și toate celelalte mirosuri străine, cu care ne-am molipsit peste an, al mâhnirilor, al iritărilor, al așteptărilor zadarnice, al minciunilor și-al al deziluziilor zboară ca prin farmec spre neantul din care-au venit. 
În noaptea aceasta și cei fericiți și cei înșelați de nefericiri vremelnice, și cei care se știu buni și aceia care-au simțit gustul amar al înșelătorului rău merită să se primenească în veșmânt de speranță, de lumină și să cânte cu îngerii și colindătorii vestea cea bună: că s-a născut prunc tânăr, de la care învățăm nevinovăția și primim nemurirea. 

sâmbătă, 22 decembrie 2018

Ca să-mi alung gândurile iernatice și lungi cât absența, încerc să urmăresc câte ceva la televizor, dar realizez că pur și simplu e imposibil. Dintr-o nevoie hămesită de mângâiere și de povești, am făcut efortul să mă uit la o ecranizarea a Cenușăresei, dar a fost peste puterile mele mai mult de câteva minute. Pur și simplu nu am nervii suficient de tari sau nu mai am anduranță pentru grotesc și prost gust. Schimb canalul. Pe Filmbox, am surprins niște imagini infiorătoare, care m-au făcut imediat să tresar de oroare: o fetiță tăia cu un satâr uraș capul unei găini, iar obiectivul camerei urmărea cu atenție mișcările în joș și-n sus ale copilei pe gâtul plin de pene roșcate al păsării... mâinile îi erau mai mici decât groaznicul instrument, privirea îi era fixată spre penele ude ale găinii așezată pe o masă de lemn... Schimb din nou canalul... Pe Paramount, un film cu Samuel Jackson, pe care l-am mai văzut, iar pe celelalte canale emisiuni inimaginabil de privit într-o noapte de iarnă, în așteptarea Crăciunului.
N-am mai rezistat, așa că am făcut un ceai și ascult cântece de Crăciun interpretate de Michael Buble, Dean Martin, Bing Crosby, Sinatra... Încerc să fac abstracție de dorul din inimă și să mă bucur că exist, să mă gândesc că ziua de mâine, dacă mi se va îngădui, o să fie spre bine... Din păcate, la mine n-au prea funcționat niciodată genul ăsta de păcăleli pozitive, dar perseverez, privind imaginea unui copil bolnav de cancer cu un picior amputat, gândindu-mă că eu sunt bine...
Încerc să mă recompun din bucăți cu eforturi, să-mi cârpesc din nou inima ca s-o fac cât de cât suportabilă la purtător. Azi am mers printre oameni ca un naufragiat, vorbind singură și silindu-mă să-mi încremenesc un zâmbet stupid și fără rost pe față, deși înlăuntru era un fel de apocalipsă. Printre mulțimea de oameni orbecăind după cadouri, reduceri, mâncare, mă simțeam ca un mutant cu inima numai cratere și găuri din care gâlgâia durerea. Am ajuns acasă, să-mi arunc poverile și să-mi ascund lacrimile indiscrete pe străzi.
În noaptea asta e lună plină, ultima din anul acesta halucinant. Horoscopistele vorbesc despre nevoia de a te refugia în familie, despre revelații, despre acutizarea suferințelor și-a sensibilităților. Mie vorbele lor îmi sunt o adevărată otravă, căci eu n-am a mă refugia în nimic... Cu ferfenițele inimii mele te mângâi pentru ultima oară și încerc să te uit. 

joi, 20 decembrie 2018

până la tine...

Până la tine, dragostea mea, nu voi mai putea străbate niciodată în viața aceasta, căci ne despart regulile cerului și ale pământului, ne despart legăminte care nu pot fi rupte și sentimente care nu trebuie rănite. Până la tine, dragostea mea, e un drum care pentru mine s-a închis, căci peste el s-au prăvălit munții unor prea mulți și prea grei NU. 
Până la tine, dragostea mea, se face zid, de tăcere și durere, care e greu și negru, ca nimicul... și ca moartea. Până la tine, dragostea mea, nu mai pot ajunge în viața aceasta, și chiar și inima mea cutezătoare trebuie să se recunoască învinsă, căci singurul ei drum posibil e tot la altă inimă,  la inima ta. Iar la inima ta nu e nicio cale să poată ajunge, le-ai închis pe toate ieri printr-un răspuns cu DA la o întrebare amară și ruptă cu greu din tremurul ezitant al degetelor și-al sufletului. 
Până la tine, dragostea mea, sunt ierni înghețate și se cern ninsori ca de sfârșit de lume, iar albul nădejdilor mele a înghețat de-atâta imposibil, de-atâta interzis, de-atâta străin... 
Ne-au murit visurile pe care le-am clădit cu nesăbuită și vinovată impertinență, ne-au copleșit tăcerile și ni s-au năruit zidurile fragile ale vorbelor bune pe care ți-a fost teamă să mi le mai spui. 
Va crește buruiana uitării, iarba rea a resemnării și-ai să-mi uiți vorbele, și zâmbetul, și îmbrățișarea, și gustul sărutărilor, și numele și tot... 
Ne vom regăsi, străini, după ce vom trece puntea cea suspendată din visul meu, la capătul ei din celălalt tărâm, în care durerea din inimă se va fi sfârșit, pentru totdeauna, în care-ți voi șopti numele pe care nu ți-l știu, în care lacrimi și dor nu vor mai fi, așa cum nu vor mai fi legi, și reguli cărora să te supui, să mă supui, să mă înfrângi. 
Până la tine, dragostea mea, e așteptare lungă, cât o viață... Dar va trece și ea.



sâmbătă, 15 decembrie 2018

Regina frumuseții

Asculţi Şeherezada lui Korsakov şi muzica învăluie totul ca o vrajă, căreia nu i te poţi sustrage... Nici nu vrei, de altfel, căci astă seară ești regină, regina necunoscută a basmelor care nu se sfârșesc niciodată. 
Parfumul opacelor văluri ale Şeherezadei, aroma scorţişoarei şi-a iasomiei pluteşte prin odăile palatului şi le simţi aproape, parcă ai străbate aievea tărâmul interzis al poveştilor şi-al frumuseţii.
Sufletul cântă o mișcare din suita celor ”O mie şi una de nopţi”, deşi fericirea rămâne o arie mereu viitoare. Va veni, va veni, va veni cândva... Dar azi te risipești în zadar, ca un crin care-și împrăștie parfumurile tari spre nări care nu-s apte sau deprinse să soarbă până-n adânc privilegiul exhalării. Azi ai doar senzația sfâșietoare că pierzi timp, timp preţios care nu se va mai întoarce, dar nu te poți opri să-l pierzi. Așteptând, mereu așteptând...
Nu poţi birui o fatalitate hâdă şi îndărătnicia din ființa ta, o fatalitate care te subjugă de ani și-o îndărătnicie mai nouă, care te condamnă. Condiţionări de tot soiul şi din toate părţile,  deși te admiți femeie până-n măduva oaselor și-n fiecare fibră a trupului pe care-l simti, sub pojghița de carne, încă tânăr și nestăvilit.
Numai stavile-ţi stau în cale... şi drumul spre căldura incandescentă a celor o mie şi una de nopţi rămâne lung, tare lung. Doamne, îngăduie doar viaţă până la el, şi-l vei străbate, chiar de vei ajunge în zdrenţele inimii sfâşiate de-atâtea micimi şi inadvertenţe!
Dansul feeric al Seherezadei sub vălurile-i unduitoare,  subtil, prin muzica minunată- perfecte umbre şi arabescuri de sunete îl porți ca o virtualitate în gleznele tale suave, al căror neastâmpăr abia acum îl înțelegi. Avânturile inimii îl urmează, ești, pe rând, curgere, impetuozitate, vâltoare, lavă fierbinte, magmă care conține secrete care-și așteaptă cheile și descoperitorul. Cel așteptat, tâlhar și fiară, care se lasă mereu așteptat... 
Cele o mie şi una de nopţi rămân o promisiune fierbinte, în care tu, cea care eşti, în același timp, și fragilitate, și vulnerabilitate, și suav și floare translucidă, care poate fi strivită cu ușurință, care poate fi înghețată de o privire, de o vorbă aspră sau doar de indiferența și ignoranţa atâtor inimi neputincioase, aștepți să te dezvălui fiarei jinduite, ca şi sufletul Seherezadei celei înţelepte şi dăruite cu har, treptat, noapte după noapte, unui sultan sceptic şi nefericit...

marți, 11 decembrie 2018

Poduri

Tânjim, dintotdeauna, să ne găsim acel liman liniștit în care să aflăm împlinirea. Și bucuria. Și să nu ne mai simțim atât de goi și incompleți... și singuri.
Traversăm, uneori, pentru el, un pod peste o apă vijelioasă, care știm că nu ne duce decât spre necazuri și suferință, dar ne lăsăm amăgiți de eterna fată morgană care e dragostea. Uneori, ne plătim încăpățânările și speranțele cu lacrimi fierbinți și dezamăgiri crunte. Și cu golul care se face tot mai adânc și mai dureros, cu fiecare vis spulberat, cu fiecare singurătate în plus, cu fiecare lacrimă mai mult...
Și inima se chircește tot mai biciuită, tot mai singură. Ai cârpit-o de atâtea ori și s-a avântat, ca o vitează sau ca o nesăbuită - nici nu mai crezi că e vreo deosebire - din nou la drum, ca să se-ntoarcă tot mai zdrențuită, cu răni tot mai adânci, ca de moarte... Și nu știi cât o să mai îndure s-o mai chinui la nesfârșit, fără sorți de izbândă, căci nu mai poate... Fie-ți milă de ea, fie-ți milă! parcă auzi cum se roagă, la tine în piept... Și-a făcut datoria cum a știut mai bine, a dat tot ce-a avut, dar e înfrântă, căci ai trimis-o în bătălii sortite eșecului, capcane în care căderea e certitudine.
Uneori, capcana e însuși podul. Într-o noapte, un vis : pășeai pe un pod suspendat, deasupra unei prăpăstii fără fund, întunecată ca păcatul și neguroasă ca tentația. Podul nu era susținut de nimic... doar se legăna amenințător deasupra hăului, înșelător, fără niciun fel de capăt. Pășeai pe el și ți-era teamă, dedesubt hăul, deasupra cerul stins și fără răspunsuri, în jur tenebrele și nu te mai puteai întoarce spre nimic, și înaintai, totuși, ca o nefastă premoniție... Și podul se legăna, se legăna... 
Acum știi . Nu există poduri  care să ducă undeva pentru tine, doar capcane. Doar glume proaste pe care ți le faci singură, fată cu ochi negri și fără noroc... 

vineri, 7 decembrie 2018

credo

Ce ironică e psihologia dragostei! Mă gândesc doar la cuvintele lui Dickens, pe care mi le-ai scris, dragul meu, că ”dragostea înseamnă să dai inima și sufletul întreg acelui care ți le va zdrobi.” Îmi amintesc că m-am gândit atunci: ce cruzime să-mi scrii așa ceva! Ce ferocitate a egoismului trebuie să te stăpânească, totuși, dacă socotești că asta trebuie să fie modalitatea în care eu am de dovedit sentimentele mele! 
Și m-am conformat. În fiecare seară îmi zdrobești sufletul întreg când îți iei rămas bun și-n fiecare zi inima mea îndrăgostită se chinuie cumplit : de dor, de tot felul de temeri și amărăciuni, de gustul amar al absenței tale. Dar, din toate ”gusturile”, cred că cel mai cumplit e al indiferenței tale. Când trec ore în șir în care nu exist, în care nu-mi scrii, în care nu mă suni, în care nu îmi arăți că te gândești cumva la mine... Asta e, să știi, cel mai dureros. Care mă năruiește, care mă înfrânge, care îmi face bucăți inima aia de care zici tu că trebuie să ți-o dau fără niciun fel de condiții, cu o voluptate a conștientizării că mi-o vei zdrobi. 
N-am crezut și nu cred că iubirea trebuie să doară. N-am crezut că iubirea trebuie să te facă să suferi. N-am crezut și nu cred că iubirea trebuie să te umilească, ci că trebuie să te ducă în rai, că trebuie să te facă să te simți una cu cerul, nu că trăiești în iad pe pământ. 
Cred îndărătnic că un om care te iubește nu poate îndura să te facă să suferi, nici măcar fără de voie, nici măcar accidental. 
Cred, nătâng și candid, că un om care te iubește e gata să accepte bucuros iadul, decât un ipotetic rai fără tine. 
Cred nealterat că marile iubiri sunt posibile - și sunt mari tocmai pentru că sunt posibile ca durabilitate a intensității - tocmai pentru că doi oameni își doresc același lucru: să înfăptuiască o imposibilă, dar sublimă aritmetică: unu plus unu să facă tot unu. Un indestructibil și durabil, un permanent UNU. 
Cred fără puțină de tăgadă în vorbele lui Paler, că ”un bărbat și o femeie care se iubesc corectează, în parte, ceea ce e rău alcătuit în creația lumii.
Și totuși, Doamne, dragostea e mai tare ca moartea, și ea schimbă definitv inima omului, încât nu mai încape  în ea niciun fel de orgoliu și niciun fel de fărâmă de eu, ci e doar tu, infinit și definitiv. Și pentru dulceața glasului tău, merită orice. Chiar și lacrima.  

luni, 3 decembrie 2018

Mă tem de urât

De la o vreme, poate pentru că îmbătrânesc sau mă uzez interior, nu mai pot suporta urâțenia. Nici înainte nu-mi era lesne tolerabilă, dar acum simt că n-o mai pot tolera într-un fel organic, fizic... 
Nu pot , de pildă, să mai privesc grafii ilizibile și dezordonate, nu mai suport greșelile de ortografie, mă irită la maximum glasurile stridente și hăhăielile zgomotoase ale colegilor, prostia sforăitoare a celor din jur, neadevărurile, ascunzișurile, grosolănia, tot ce e urât și disonant, tot ce mă năruie și mă risipește fără rost... Tot ce mă îndepărtează de la mine și de la rostul pe care îl cunoaște bine sufletul meu, de la ceea ce simt și știu eu că e frumos. Certificat și veritabil frumos, îmi zic cu orgoliu nedisimulat. 
De la o vreme mă dor tare toate. Mă dor amărăciunile pe care le acumulează dragostea mea, mă dor tăcerile pedepsitoare ale omului iubit, inadvertențele întrezărite în purtarea lui, care-mi par din ce în ce mai izbitor că nu se mai potrivesc cu vorbele, cu declarațiile în care mi-am pus încrederea și pentru care mi-am pus chezaș sufletul... Ba chiar mi l-am vândut pe dulceața unor îmbrățișări, văduvindu-l pe veșnicie de rai.
Și mi-e teamă de ceea ce mi-a fost teamă mereu, că vorbele și faptele se dovedesc monedă calpă și dezvăluie fața banală spre sordid a unei realități pe care-am crezut-o magică, unică, mai adevărată decât tot ce trăisem până atunci...  Și mă cutremur de durere, decepție, descurajare,  deziluzie și toate cele ce vor fi începând cu acest crud d și vor fi având același amar sens.
Tot felul de naivități mă locuiesc. Sunt ca o floare naivă, ieșită prea devreme din pământul reavăn, care se chircește și îngheață inevitabil în înșelătoria primăverii de suflet pe care-am dorit-o cu atâta ardoare. Și înghețul îl simt mai vrăjmaș cu cât am dorit-o mai aprig, căci a venit primăvara aceasta  în inimă când nici n-o mai așteptam, când mi se părea atât de puțin probabilă și mă resemnam, cred, încet-încet, că nu va mai veni și începusem să mă împrietenesc cu vara mea pornită către sfârșit... 
Am oroare organic de sluțenie și mă tem de orice sluțire. Mă străduiesc să păstrez un fel de poezie a trăirii și a rostirii în ceea ce fac și croiesc cu visuri, cu suflet, cu sinceritatea candorilor care mi-au mai rămas. Mă nevoiesc să văd doar ce e frumos într-un zâmbet, chiar și când întrezăresc fața lui hâdă sau falsitatea din care e fabricat. Mi-e tot mai greu odată ce trece timpul, pentru că-mi scade rezistența și insula mea de cleștar e năpădită de buruieni. Și oamenii... ah, oamenii  care-mi răsar în drum parcă dinadins vor să-mi dea cu tifla și să-mi spună, ca oarecând un om drag și conformist banalității cotidiene: ”Fii realistă, măi păpușă!”  
De parcă a fi realist te ajută cu ceva...  Oricât de realistă și de lucidă aș fi, și chiar cred că sunt deseori, ba conștientizez și cât sunt de anacronică și repetitivă, nu voi putea accepta niciodată urâțenia și să mă conformez ei. Cel puțin nu de tot! Și chiar dacă încerc, mă încearcă pe mine așa o revoltă, că mă trădez... și stric totul... nu pot ieși din mine însămi, cu niciun chip! 
Poate e în mine, cine-știe, ceva din încăpățânarea florii plăpânde de primăvară, care nu se poate opri să nu-și scoată tulpina fragedă spre înghețul mincinoaselor primăveri, ca o damnare perpetuă, conștientizată, dar ineluctabilă. 

duminică, 25 noiembrie 2018

Răvaș la chindii

Domnița trimite, pe-un fir de dor, ibovnicului ei răvaș de dragoste mângâios și desfătător:
Voinicul inimii mele,
se lasă molcom înserarea acestei nouă duminici în care n-ai fost lângă mine, în care m-am răzvrătit și m-am sfâșiat, dar în care te-am iubit nesăbuit, un simțământ ce-l port în piept scris cu slovele de flacără ale numelui ce-mi e îndrăgit peste măsură, în vremea din urmă.
Mi-a fost dor covârșitor de domnia ta, simțindu-mă neputincioasă și înfrântă de ceva mai puternic decât mine și de sorții potrivnici, și-au vărsat ochii mei lacrămi, mâhniți de atâta risipire.
Și m-a durut toată făptura mea de femeie care-a învățat ce înseamnă cercările mustrărilor de cuget și singurătățile cele mai depline, dar care nu se poate împiedica să-ți scrie acum slove care glăsuiesc deslușit că-i ești drag, mai drag decât sufletul pe care și-l pierdu de bunăvoie pentru domnia ta.
Sunt încredințată că nu poți auzi glasul meu, că nu poate răzbate până la tine prin atâta vrăjmașă depărtare și vrăjmașe împrejurări în care se nevoiește tulburarea mea,  că nu ți-o pot spune oricând și de câte ori o râvnește sufletul meu, dar dragostea mea nouă, și tăinuită, și necugetată, și adâncă, și deplină, dragostea mea cu neputință și peste puțință de vinovată, dar  înflăcărată și neprefăcută este încredințată c-o să-l auzi fără zăbavă. 
Se lasă lin întunericul cu umbrele lui peste cetatea în care-s prizonieră fără de tine și peste lume, și-l aștept cu nerăbdare, căci cunosc și înțeleg că se sfârșește o zi nemăsurat de lungă și pustie, cum sunt toate zilele în care nu-mi ești. 
Să zboare, așadar, către necurmata întunecime în care se perindă toate zilele vieții rânduite-ne nouă încă o duminică stearpă, pe care-am petrecut-o în pustnicia mea de voie, pe care n-o voiesc îndulcită de nimeni altul decât de domnia ta, voinicul inimii mele flâmânde și nărăvașe, strânsă în asprele chingi ale supunerii.
Inima mea trufașă care te-a îndrăgit și-a predat armele oricărui fel de împotrivire în fața patimii tale de bărbat, și-a blândeții glasului tău, și-a miresmei sărutărilor și-a îmbrățișărilor tale, care-mi lipsesc așa de tare, strivitor de tare... cum nu încape nici măcar în slove de domniță, care se fălea, până mai ieri, că nu se poate găsi pe lume lucru ce nu poate fi prefăcut în vorbe de miere meșteșugite!  
Mi-e dor de tine cu lacrimi cerșetoare, iar dorul meu strivește printre obloanele genelor plecate o netrebnică lacrimă deșartă. Și aștept, cu nădejde înnoită, zorile, căci puține mai sunt ceasurile nopții ce vine, iar dimineața îmi vor aduce de la tine răvaș și cuvânt bun și-o să-mi bată iarăși inima cu ropot de armăsari sălbatici în năvalnică goană spre inima ta. 
Îți pecetluiesc cu sărutările dragostei mele luminile ochilor în care-aș voi să mă dezmierd fără încetare, te învălui în mantia gândurilor mele statornice și-ți trec, ca aievea, bobocii degetelor  fără parfum prin părul ce-ți străjuiește fruntea, sălășluindu-mă lângă pieptul tău, să-ți veghez somnul și visurile... 
 Domnița Ruxandra

vineri, 23 noiembrie 2018

vis pe lună plină

Să fie o noapte cu stele multe și sclipitoare ca niște cioburi împrăștiate printre lespezile de smoală ale cerului complice. Să bem un vin rubiniu întunecat și onctuos, ca sângele unor zei vechi, care s-au decis să ne fie mai buni și să spunem povești fără cuvinte, doar privindu-ne în ochii flămânzi, așa cum numai tu și eu ne putem privi.
Să fie posibil să vii așa cum te doresc, impetuos și fierbinte, fără să-mi schingiuiesc sufletul cu așteptări îndelungi, în care viața se târâie cu lentoarea unei broaște țestoase, între ”bună dimineața!” și asistola angoasantă a inimii când îmi spui ”noapte bună!”...  
Să ningă vânjos și alb la ferestrele lumii, în casă să fie cald și să miroasă-a paciulii, să nu te mai las să pleci spre alte brațe care te revendică  și te smulg dragostei mele deznădăjduite și învinse. Și să mă ții în brațe până când ființa mea de carne și sânge nu mai există, ci îți curge prin vene odată cu sângele tău, unduitor, spre inima în care-mi doresc să mă mut.
Să te sărut până când rămân fără respirație, până când dorul meu insațiabil se mai ostoiește măcar cât să nu-mi mai simt inima dureroasă și imensă pentru pieptul meu firav, de femeie copil care n-a prea știut cum să se facă mare și nu reușește să se bucure decât cu pojarul lacrimilor.
Să se transforme conjunctivul într-un prezent palpabil, care să-mi înlăture toate îndoielile, temerile, ezitările, autocondamnările, lamentările și să nu mai conteze decât clipa, imensă, dilatată cât pentru eternitățile pe care le trăim așa, recuperându-le neantului din cuvântul niciodată.

vineri, 18 mai 2018

excentricii indezirabili

Cred că dintre toate virtuțile sufletului uman, fără să aibă neapărat un caracter teologal, cea mai tragică și mai înălțătoare este aceea a iubirii neîmpărtășite. Facultatea de a iubi fără speranță cred că n-o au toți oamenii și mai cred că îți trebuie un suflet anume fabricat pentru asta. 
Intâmplător, oricine poate iubi”, spunea Dostoevski, pentru că iubirea, în sine, nu e o excepție, dar perseverența într-un sentiment,  în ciuda faptului că știi că nu există nicio speranță ca el să-ți fie împărtășit, e ca un fel de apriorică predestinare, de care nu toate sufletele sunt ”vrednice”. Și nici n-ar fi bine, căci nu e firească! 
Nu cred că e neapărat ceva lăudabil în acest gen de comportament, dimpotrivă! Asociind-o cu un fel de damnare, cred că e totalmente indezirabilă, pentru că toți oamenii, împlinindu-se afectiv doar prin răspunsul pozitiv al celuilalt, o socotesc o nenorocire personală, un cataclism care le spulberă sentimentul demnității și stimei de sine. Că tot am vorbit de Dostoevski, cred că tot el spune pe undeva că ”iubirea îi face pe oameni să se simtă egali”, spulberând orice fel de diferențe și anulând antinomiile, ca un fel de sublim paradox al existențelor noastre vremuite și circumscrise vremii care trece. Soiul nefast de iubire despre care vorbeam adâncește și mai amar diferențele dintre destinele oamenilor, care nu converg, lăsând în peisajul sufletesc al celui care iubește și nu este iubit urme aproape imposibil de șters. Foarte des genul acesta de eșecuri îi menesc unui sfârșit prematur sau îi invalidează afectiv pentru tot restul existenței - asta în cazul fericit, dacă poate fi acceptat termenul fericit în acest soi de povești...  
Știu oameni care ajung la balamuc pentru întâmplări mult mai puțin dureroase, așa cum știu și povești ale unor destine ce s-au frânt tragic din acest motiv. Îmi amintesc și-acum de Jana, sărmana nebună din satul copilăriei mele, despre care mama-mi spunea că își pierduse mințile pentru că o concediaseră din slujba modestă de funcționară la poștă!!! Venea pe la noi, iar mamaia îi dădea de mâncare și o trata cu nespusă toleranță și compasiune, pentru tinerețea ei pierdută, pentru că i-au cedat resorturile interioare din cauza unei așa de neînsemnate situații, gândea ea, dar biata Jana evident că resimțise întâmplarea cu mult mai profund decât ne-am putea imagina vreodată. Fără îndoială, dezastrele erotice au fost și vor fi mult mai dese, mai dureroase și cu infinit mai multe victime...
Și literatura o confirmă, prin câteva cazuri celebre, ale unor îndrăgostiți fără speranță, ghinioniști ce au purtat acest stigmat. Dacă ne gândim doar la Werther al lui Goethe, care a emoționat milioane de cititori luându-și viața din dragoste fără speranță pentru Charlotte,  tot e desăvârșită demonstrația. Și ca el sunt atâția alții...
Ceea ce e, până la un punct, foarte greu de înțeles este puterea interioară a celor care aleg să trăiască totuși, mai departe, asumându-și acest faliment sentimental și fără să mai încerce să lupte împotriva a ceea ce simt sau să-și repudieze, în apele mlăștinoase ale altei ”iubiri”, eșecul prim.
E un soi de excentricitate costisitoare această consecvență în a urma același drum, care știi că nu duce nicăieri, de fapt, căci nimeni nu e poate fi atât de nebun să nu înțeleagă evidența. A-ți asuma că nu are niciun rost și a continua să rămâi, cu îndărătnicie, fidel unei obsesii care te consumă, dar cărei fascinații nu i te poți sustrage, cred că e un act de curaj, și nu de lașitate sau de insanitate mintală.
Nu știu de unde-și iau puterea de a continua astfel de oameni, sisifi insignifianți și poate destul de prozaici, dar, atunci când o fac cu demnitate și rezervându-și dreptul de a-și fi dăunători doar lor înșiși, nu mă pot împiedica să nu-i privesc cu admirație și un oarecare soi de empatie.  
Nu e ușoară crucea și nu sunt sigură nici că nu e exclusă o atare beatitudine în purtarea ei...
Cert e că oamenii de soiul ăsta, socotind că nu sunt doar niște indivizi în trecătoare crize erotice ori ”cazuri” patologice, sunt rari. Foarte rari. Pentru că-și asumă să trăiască în limitele impuse de un ”niciodată” cert, autoabandonându-se unui sentiment care nu le va aduce altceva decât voluptatea durerii. Durere care, foarte probabil, nu va trece decât odată cu viața... Și dacă avea dreptate Antoine de Saint-Exupery, că ”durerea unui singur ins face cât durerea lumii întregi”, cred că sunt rari pentru că nimeni nu-și mai asumă azi, când genul acesta de iubiri romantice s-a demonetizat și-a ajuns de râsul lumii, când aproape orice relații sentimentale au termen de garanție foarte scurt și oamenii se pot așa de lesne înlocui cu alți oameni, spre binele obștesc și cât mai puție complicații, nimeni nu-și mai asumă să trăiască, gratuit și derizoriu, ”toată durerea lumii”... 

joi, 17 mai 2018

miresme

Vin de la serviciu pe o stradă cu case. De obicei, merg pe trotuar agale, cu pași obosiți de povara zilei și cu ochii urmărind-mi vârfurile pantofilor, atentă la trotuarul plin de tot soiul de denivelări, să nu-mi prind tocurile în vreo despărțitură a pavelelor așezate strâmb încă de la început. Mi-am stricat așa vreo câteva perechi de pantofi, unele la care țineam mult. Din când în când, mă mai uit la casele care au mai păstrat câteva urme ale vechii arhitecturi de început de secol și mă simt ca-ntr-o bulă temporală. Ca și cum aș fi evadat pentru câteva clipiri de pleoape din lumea prin care îmi e dat să mă strecor în lumea romanelor cu care mi-am populat fantezia adolescentină. 
Mă gândesc cum o fi în interiorul lor, imaginez decoruri, mobilă, tablouri, lămpi, dar imaginația mea dă repede înapoi când vine vorba de mirosuri. Am avut dintotdeauna o sensibilitate olfactivă deosebită, mirosul a avut pentru mine mereu o imensă semnificație. Am asociat mereu parfumuri momentelor importante din viața mea, am iubit sau am respins oamenii involuntar din cauza mirosului, nasul mi-a funcționat ca un radar inconștient toată viața. 
Oamenii au trecut prin viața mea și au lăsat în urma lor mirosul, uneori fără să-l pot îndepărta cu anii din memorie, din... neant, căci se insinua ca o formă de a-mi reaminti prezența lor. Am spălat ca o ieșită din minți lucrurile atinse de un om care-mi călcase pragul și-și lăsase, cumva, o amprentă negativă, căci mi se părea că întreaga atmosferă îi purta mirosul care mă îmbolnăvea, la propriu... Mă rog, omul zisese la început că e miros de Chanel - o fi fost, nu zic nu, chiar tind să cred că era, dar după ce se evaporase Chanel rămăsese mirosul falsității, și ăsta e ieftin și insalubru, de aceea, probabil, l-am găsit așa de insuportabil.
Mirosul ierbii, al pâmântului reavăn după o ploaie de primăvară îmi face bine, cred că nimic nu mă bucură mai mult decât senzația binefăcătoare a plămânilor mei plini de aer curat: e ca și cum simt organic că trăiesc, cu fiecare alveolă beată de fericire.  
Ieri, de pildă, după o zi întreagă pe drumuri, cu picioarele suferinde în pantofi, am apucat pe o altă străduță, paralelă celei pe care vin în mod obișnuit spre casă. Căzuseră câțiva stropi de ploaie mai devreme și strada era zbicită și liniștită. Nu trecea nicio mașină, nu urla nicio muzică violentă, soarele era la chindie și-am mers agale privind în curțile oamenilor la culorile trandafirilor. Erau pe alese: albi, galbeni, roșii sângerii, roșii trandafirii, roz, cățărați pe zidurile caselor, pe șipcile pergolelor sau înălțându-se trufași din tufele lor spre cerul înserării de mai. 
O risipă de splendoare și parfum spre ochi care nu mai sunt deprinși să vadă frumusețile simple, ci reacționează doar la artificialități sofisticate și convenționale!
Parcă ochii noștri și-au pierdut capacitatea de a vedea stridențele unor false frumuseți: femei împopoțonate, mașini luxoase, telefoane smart, genți cu logourile firmelor la vedere, unghii, gene, sprâncene, sâni, fețe... false... Toate ”splendide ca o ironie”, cum zicea poetul, dar ne umplu viețile cu simulacrul de sens pe care-l vădesc, dar cu care păream a ne mulțumi în patetica noastră tânjire spre acel ceva pe care nu-l avem. 
Am zâmbit tuturor trandafirilor și bujorilor de prin curțile oamenilor, mușcatelor din ghivece și orhideelor multicolore de la ferestre, am respirat verdele ierbii și al caprifoiului care escalada gardurile și am venit acasă cu o nătângă mulțumire de mine însămi, de parcă făcusem cine știe ce ispravă. De mi-ar fi văzut cineva pe față zâmbetul lăbărțat până spre urechi, mare minune de nu m-ar fi crezut zăludă că rânjesc singură pe stradă, dar chiar că nu mi-ar fi păsat.
În primăvara asta cu duium de miresme și cer albastru ca și cum s-ar fi diluat în el toată cerneala lui Dumnezeu, când îmi învăț inima să accepte tot felul de perfidii și inconsecvențe de la oameni, fără să-i urască și fără nici măcar să-i mai condamne, chiar n-ar fi contat.
Nu știu și cred că nici n-am speranțe prea mari c-o să învăț vreodată cum e gustul fericirii, dar una dintre cele mai mari satisfacții e să simți în nări ”parfum de roze” și să te ghiftuiești de verdele nărăvaș, ca și când l-ai știi...

sâmbătă, 21 aprilie 2018

Stop cadru

Deseori, pe măsură ce trec anii, mă încearcă o atare descumpănire în fața spectacolului existenței. Și, în ciuda firii mele analitice, simt că, oricât aș încerca, n-aș avea niciun fel de răspuns la dilemele în care se zbate inocența mea lăptoasă și desuetă, de om cu de repere interioare despre ideea de normalitate destul de… conservatoare.
Înșir aici niște reflecții despre versatilitatea unor trăiri, de fapt, căci nu pot cuprinde în căușul vorbelor sărace tot ce gândesc despre oameni, toate întrebările pe care mi le pun și la care nu voi găsi răspuns niciodată.
Cu certitudine însă pot afirma că oamenii ce-au pornit la drumul vieții cu croiala interioară strâmbă, cu țesătura sufletească grosolană, din material ieftin și vulgar nu încetează să-mi provoace tot soiul de perplexități...
Am văzut, deunăzi, pe o rețea de socializare foarte cunoscută, un filmuleț la care, privind, n-am știut întâi dacă să râd sau să plâng. Asta deoarece conținea ceva greu de imaginat azi, în 2018: un fel de muștruluială contondentă, un fragment din ritualul unui soi de înjosire publică tragicomică; în rezumat: un bărbat era obligat de lege să încaseze public o ciomăgeală zdravănă de la nevastă-sa, drept pedeapsă pentru comportamentul său violent față de ea.
Decorul - o cocioabă de bar de prin lumea sud-americană, personajele - un bărbat slab și tuciuriu, cu o figură înfricoșată și spășită, de victimă resemnată, o nevastă grasă, care se scobea în nas, chibiți, plus un soi de judecător - maestru de ceremonii, care explica motivul pentru care bărbatul aștepta, rezemat de o masă de plastic, să-și primească loviturile hotărâte, spre delectarea martorilor ahtiați de senzații tari și de circ, ca odinioară spectatorii măcelurilor din arenele romane.
Judecătorul comenta și îl întreba pe nefericit: o să continui să-ți mai lovești soția? în timp ce-o îndemna pe soția cea grasă să ”înfăptuiască dreptatea” și să-i aplice aplice loviturile pe care așa de scump le ”câștigase”, iar femeia lovea cu scrupulozitate pe unde nimerea. 
Nemaiputând rezista de durere, bărbatul dădea să se îndepărteze, dar judecătorul o îndemna intransigent: ”continuă, continuă!”, apoi întreba martorii la câte lovituri ajunseseră? Din public, care ținuse o socoteală strictă, se răspundea conștiincios: cinci. 
Femeia se ștergea pe fruntea-i grasă și îmbrobonată de sudoare, își flutura bâta ca și când s-ar fi pregătit pentru o partidă de polo și continua să-i aplice, conștiincios, lovitură după lovitură. Degeaba protesta nenorocitul, judecătorul era inflexibil: ți-ai lovit soția, i-ai dat douăzeci și una de lovituri, doamna îți va aplica tot douăzeci și una de lovituri, pentru ca altădată să n-o mai agresezi. Condamnatul, neavând de ales, se apleca iarăși cu mânile pe masă, iar soața îi mai aplica vreo câteva lovituri zdravene, cam cât rezista individul, care din când în când sărea ca ars, frecându-și rușinoasele părți dorsale…
Un binevoitor o mută pe soția care se scobea placidă în nas în partea cealaltă, să dea mai cu sete, pe când judecătorul o întreba, ca să fie sigur că individa a înțeles rostul exemplar al altoirii: ”De ce-ți lovești, doamnă, soțul?” ”Pentru că m-a bătut!” ”Sigur, pentru că te-a lovit!”, întărea judecătorul, și iar o îndemna să dea cu sârg, până când bărbatul nu mai rezista și se ferea din nou, sărind în lături și frecându-și urmele dureroase de pe pulpe. ”Vezi? Doare! Așa dor loviturile!” se auzea o voce feminină cunoscătoare din public, satisfăcută pentru că, asistând, poate se simțea prin empatie răzbunată. Și iar judecătorul o îndemna pe femeie la rațiune: ”să vedem, doamnă, câte sunt?” ”Opt!”, răspundea publicul, vezi bine, foarte priceput la aritmetică. ”Hai-hai, apleacă-te, apleacă-te!”, se auzea vocea judecătorului către soț, care se uita cu ochi cerșetori în ochii bovini ai soaței, sperând s-o înduplece. Nici pomeneală! Femeia se scobea netulburată în nas, iar vocea judecătorului puncta neînduplecată: ”Nu se lovește o femeie! Doamna te iubește și tot așa o dor și pe doamna coastele din cauza loviturilor tale… Hai, grăbește-te! ”zicea femeii, care scotea degetul din nas și flutura parul, pregătindu-se pentru o nouă repriză de ciomăgeală temeinică. Nu știu cât o fi continuat execuția publică, filmulețul dura un minut și ceva, dar foarte probabil până la înfăptuirea ireproșabilă a sfintei dreptăți și până la ultima din cele douăzeci și una de lovituri. Le fel, nu mă îndoiesc, au continuat și explicațiile și mustrările pedagogice ale judecătorului, spre descurajarea violenței… conjugale. 
Printre nenumăratele bizarerii care apar postate de omenire pe rețelele de socializare sunt sigură că aceasta era chiar slăbuță, prin comparație. De ce mi-a rămas în minte, totuși? Nu doar pentru că pare desprinsă din vremuri… aproape medievale, într-atât e de neverosimilă, ci și pentru că înțeleg lămurit că, în vremurile astea de paradoxal eclectism de mileniu trei, în care conviețuiește mârlanul alături de intelectual, în care într-o speluncă sud-americană câțiva nefericiți se zgâiesc la spectacolul grotesc al linșării unui nefericit, umanitatea aplică încă o barbară lege a talionului, incapabilă de a evolua, de fapt, vreodată.

duminică, 18 iunie 2017

a înțelege

Deseori, viața te pune în situații mai puțin fericite, în care ceea ce ți-ai proiectat tu în mintea ta plină de utopii rizibile pentru cei mai sceptici nu se întâmplă nicicum, ba tocmai pe dos. Și trebuie să le faci față cumva. Și le faci, de cele mai multe ori le faci. Traversezi cu greu anumite realități amare, cu inima ta îndărătnică și recidivistă grea și dureroasă în piept, ca o rană incurabilă, dar ajungi să le-nțelegi motivațiile, poate și sensul, dacă ești norocos... Și înțelegerea aduce cu ea acceptarea, iar să accepți e semn că te maturizezi, cel puțin așa spun teoriile. De cele mai multe ori, recidivantele doar acceptă și... îmbătrânesc, fără să se maturizeze cu adevărat vreodată. Și sunt încredințată că-i așa, căci dacă scrijelești mai adânc sub pojghița lor de suliman - a se citi comportament adecvat, rezonabil - dai acolo de aceleași latente și vorace speranțe, dorințe, nevoi - cam terfelite, ce-i drept, dar vii și la fel de ”periculoase”, ca niște bombe cu ceas...
Uneori, viața te pune în situația de-a înțelege acele realități incomode, care nu plac nimănui și care pun obrăzare cenușii sufletului. Înțelegi, de exemplu, că vorbele nu au totdeauna sensul de dicționar și că un ”nu îți fă griji!” înseamnă și ”vezi-ți de treaba ta, n-am nevoie de tine”, că ”niciodată” poate fi la fel de tangibil ca o piatră rece și lucioasă de mormânt. 
Uneori, viața te pune în situația de-a înțelege că te ai doar pe tine, că te vei avea în continuare întotdeauna doar pe tine și că trebuie să accepți asta. Și că Dumnezeu îți dă răspunsurile pe care le meriți, nu pe care le dorești, oricât de înverșunat și de jalnic necumpătat ți le dorești... 
Uneori, înțelegerea adevărurilor face totul mai simplu. Poate pentru că înțelegând, te eliberezi, îți faci curat pe dinăuntru și deschizi larg ferestrele să intre ziua de mâine. Alteori, înțelegerea te pune față în față cu vidul unei existențe în care tot ce-a fost crezut solid s-a năruit, căci fusese fundamentat pe erorile anterioare majore de judecată.  Și golul poate fi, deseori, un gol al deznădejdii în care n-ai voie cu niciun chip să intri, căci drumul are sens unic... 
S-a lăsat liniște și oboseala peste pleoapele grele. Mâine... Ziua de mâine vine din nou, iar asta e o speranță într-o binecuvântare divină. 
Mulțumești lui Dumnezeu pentru că a oprit în văzduh ploaia și-a îngăduit oamenilor buni să-și îndeplinească visurile și să se bucure de roadele muncii lor. Mulțumești pentru bunătate și îndurare, mulțumești pentru că ți-au fost ascultate rugăciunile și știi că te încrezi într-un Dumnezeu bun și plin de iubire, Căruia, deși nu-L înțelegi și nu-L iubești destul, căci ești prea nemeritoriu om și prea ticălos, merită să I te predai, căci știi că El știe mai bine decât tine de ce... ceea ce tu nu înțelegi și nu accepți încă. 

duminică, 28 mai 2017

A fost miercuri,a fost joi, a fost vineri, apoi sâmbătă, au fost zile unele după altele, și lucrurile s-au întâmplat cum trebuia să se întâmple, nu după cum am visat sau mi-am imaginat eu. Am împlinit un vis, am realizat ceea ce în urmă cu un an nici nu mi-aș fi pus problema că aș putea să realizez, am trăit niște zile pline, în emoții și osteneli, dar sufletul tot nu mi-i împăcat. Așa e omul, mereu nemulțumit de toate cele exterioare, căci, de fapt, singurele bucurii care pot să-ți umple toate golurile sufletești sunt bucuriile dragostei, iar acestea, văd bine, mie nu mi-s încă hărăzite. Dar, vom mai aștepta! Încă o zi, încă alta, zile după zile, mereu, până ce vor veni și acestea, căci trebuie să vină... La timpul lor, cu omul lor - care va fi fiind cel potrivit... 
Nu putem, văd bine, face abstracție de inimi în exercițiul viețuirii noastre, mai chinuite sau mai line. Nu putem să ne dezbărăm de ea de tot, ca și când nu ne-ar fi în piept ca o fântână cu puteri mai însemnate decât ale apei vii din basme, ca și când  n-am avea-o, ca și când... Nu putem, iată, văd bine, nici la patruzeci, cum nici la douăzeci de ani nu putem... Suntem însemnați cu damnarea perpetuă a unui dor de ceva ce nu poate încăpea în cuvinte decât relativ, mai mult sau mai puțin definit, mai stângaci sau mai nimerit - unii-i spun dragoste, alții fericire, alții pereche- oricum i-ar spune, e aceeași realitate pe care nu putem s-o negăm. 
Nu mai fug de nimic de la o vreme, mă las dusă ca de o apă de viață și de șerpuirile ei plutitoare și implacabile. Nu mă mai împotrivesc, nu mai am ziduri, căci și de le-am avut, nu mi-au folosit niciodată la nimic: le-au luat alte ape, mai năvalnice și mai furioase ale întâmplărilor pe care mi-a fost dat să le trăiesc. Și să le brodez pe horbota inimii, peste alte semne ale altor vârste, iubiri, lacrimi, speranțe... 

sâmbătă, 20 mai 2017

Întâlnirea


M-a primit în ușă cu zâmbet cuceritor și m-a poftit în casa și în povestea lui. Mi-a vorbit și mi-a arătat toate câte avea și făcea cu mărinimie distinsă, pe care recunosc că n-am făcut nimic s-o merit, izvorâtă dintr-o bunăvoință aristocratică și plină de curtenie. O curtenie prețioasă, cu parfum de veac demult trecut, uimitoare ”până peste marginile uimirii”, cum spune povestea, dar care, paradoxal, nu m-a surprins prea tare, căci ceea ce descopeream nu era neaşteptat. Am avut, cumva, sentimentul acela de "déjà vu", ca și cum aș fi deschis o ușă în spatele căreia știam ce va fi, căci decorul îl construisem chiar eu, în imaginația mea.
Venea ca o confirmare că nu mă înșelasem, ca o certificare a unei intuiții și a unei credințe intime că acesta era adevărul despre omul acesta necunoscut, dar cumva familiar. Adevărul prețios pe care inima mea, cumva, l-a simțit dincolo de toate rațiunile, adevărul care mă condusese acolo, în fața bărbatului cu ochii de cărbune, care și-a pus cămașă de sărbătoare în cinstea venirii noastre și ne-a făcut un dar neprețuit: bucuria. Bucuria de a respira același aer pentru câteva ceasuri, de a vedea şi a atinge obiecte înnobilate de oameni iluştri cărora le-au aparținut, de a vedea cum se manifestă prietenia, respectul pentru istorie, neam, trecut, de a vedea cât de simplu se poate trăi altfel decât gloata.
”Aici stai tot timpul?” l-am întrebat pe bărbatul neverosimil din fața mea, cu ținuta mândră și dreaptă de voievod,  cu zâmbet bun și glas puternic, sincer și pasionat, uitându-mă stupefiată în jurul meu, la casa bizară și eclectică în care l-am găsit. ”Da, de doi ani.” mi-a răspuns privindu-mă intens în ochi, ca și când mi-ar fi răspuns la toate întrebările mele nerostite, dar intuite. 
Are ochi negri și strălucitori, ca două sfere mobile de antracit şi zâmbet cald, care-i luminează și-i îndulcește căutătura stranie și severă. Vorbește cu pasiune despre crezul lui, despre munca lui de-o viață, despre admirația pentru niște oameni care l-au format și despre cum înțelege el să le onoreze memoria peste timp, chiar dincolo de mormânt. E un bărbat strașnic și un om fascinant, un amestec aproape neverosimil de extravaganță și modestie, blândețe și violență, inteligență și forță, realism și idealism,  dedicare și vanitate... Și peste toate, e un talent uriaș pe care înțelege, cu generozitate și obstinație, să-l dăruiască lumii. Dincolo de bani, chiar și fără bani, lumii acesteia pestrițe... chiar dacă lumea nu știu dacă e în stare să primească tot ce are el de oferit. Dar e gata s-o facă. ”Pentru copii, pentru cei ce vor veni după noi, că noi... cât vom mai fi...”, spune, şi glasul îi sună cu un fel de melancolie care mă electrocutează de emoție. Îi zâmbesc şi-n acelaşi timp îmi vine să-l îmbrățișez, căci în spatele zâmbetului meu stă lacrima.
E un duh de jertfelnicie și o hotârâre de nestrămutat în ochii negri care mă privesc. O hotârâre de a-și rămâne fidel sieși și unor idealuri în care crede cu tărie, în spiritul cărora își duce viața contradictorie, între asceză și exces. Singuratic, deși mereu înconjurat de ceilalți. 
Omul e un personaj din alte timpuri, un personaj în carne și oase, cu bizarerii comportamentale, oscilând între asprime marțială și maniere de prinț în vestimentație romantică și desuetă, dar e autentic și frumos. Când ridică vocea îți îngheață un pic inima, dar când zâmbește, simți că n-ai de ce te teme. De mult, de foarte mult timp n-am mai întâlnit un om care să merite în asemenea măsură uimirea mea. Am auzit și am văzut lucruri incredibile, care m-au lăsat mută de admirație, nu doar pentru valoarea lor în sine, ci pentru valoarea motivației omului care le făcuse, care le dădea astfel o și mai mare valoare. Pentru că-n vorbele bărbatului cu pletele negre și mâini incredibil de albe și delicate - spun incredibil având în vedere că sunt obișnuite să mânuiască nu doar condeiul, tastatura sau camera de filmat, ci și spada, pistolul și frâiele cailor în egală măsură - se simțea sufletul: cald, vibrant, emoționant, sincer.
Mi-am revenit târziu după întâlnirea de zilele trecute, am trecut-o prin filtrul rațiunii și-am înlăturat urmele entuziasmului, a rămas doar adevărul așa cum l-am perceput, sper netrunchiat de emoție, şi mă străduiesc să-l transcriu. Realizez însă că fără emoție nu se poate...
Și acum, când scriu, înțeleg lămurit că poveștile pot deveni realitate, dacă ai suficientă putere să crezi în ele. El, cel puțin, a reușit și a transformat povestea sa în realitate. Una credibilă, de la oameni până la costume, cai, arme, ba chiar până la duhul ei ce plutește nevăzut pe deasupra tuturor celor ce vor și pot s-o vadă.
Acum știu că oamenii mai pot fi și așa, adică neverosimil de spectaculoşi, cam cum mi-am imaginat eu că pot și trebuie să fie, ca să se potrivească în povestea mea: personalități dificile, da, poate intransigente și chiar maniacale, dar nobile. Așa cum parcă nici măcar eu, cea în ale cărei vene curg visuri şi poveşti, nu mai credeam în ultima vreme, amăgită de mersul anapoda al vremurilor în care trăiesc, că pot fi. Dar speram, nebunește și insistent. (Îmi trece prin minte zisa aia, cred că a lui Tenessee Williams, despre visurile persistente care au rolul lor și se realizează? ceva de genul, nu mai știu exact...) 
Am bucuria unei descoperiri care are, în noutatea ei, paradoxul unui adevăr pe care-l conțin: un om rarissim trăiește printre noi, iar noi nu prea suntem în stare să-l vedem, prea rar să-l prețuim, să-l înțelegem.
O întâlnire cu un om care mai crede în valorile unui cod de conduită al unui cavalerism pe cale de dispariție și trăiește conform credinței lui e un privilegiu. E ÎNTÂLNIREA care te bucură și, printr-un har al stelelor, poate-ți schimbă viața. Iar omul pe care am avut privilegiul să-l întâlnesc eu asta face: schimbă vieți ale celor care au nevoie, deşi poate nici ei înşişi n-o ştiu, adună de pe drumuri tineri și-i face oameni, îmblânzește, hrănește şi iubește cai și câini, scrie povești, instruieşte discipoli și face spectacole, muncește să lase ceva în urmă și-și împlinește destinul.
Și asta e doar frântura pe care m-a lăsat pe mine s-o văd. Restul e poate chiar mai frumos...


luni, 15 mai 2017

25 de trandafiri roșii

N-am mai scris demult. Nu am explicații, pur și simplu...
Astă seară vreau să scriu despre fericire. E un subiect la care nu mă prea pricep, pentru că de prea puține ori l-am conștientizat și l-am trăit, eu cea obișnuită cu autovictimizarea, dar încerc. 
Dimineață am primit vestea pe care-am așteptat-o ani la rând, o confirmare care să mă ajute să mă simt la adăpost de lumea dezlănțuită, să-mi confirme o parte din ceea ce sunt. Am așteptat-o cu o așteptare flămândă, care se vede doar în ochii copiilor săraci, care tânjesc la vitrina plină de dulciuri a magazinului pentru ei inaccesibil... Am așteptat-o și-a venit. Și-am cunoscut o bucățică din ceea ce trebuie că este fericirea. 
Apoi am reconsiderat toate credințele pe care le-am târât după mine ani de-a rândul și care mi-au fost atât de grele piedici în calea stării de bine și mi-am dat seama că am greșit fundamental. Fără exaltare, de fapt, fericirea e cu mine de atâta vreme, în fiecare dimineață când mă trezesc, când mă bucur că mai am mamă care să mă sune, că am prieteni încă buni, cărora să le pese de mine, să se bucure de bucuriile mele, că am o meserie frumoasă, că Dumnezeu mă iubește atât de mult, incomensurabil.... Că sunt suficient de sănătoasă să umblu prin lume frumos și frumoasă, că-mi mai cântă Tatiana și mi-e drag s-o ascult și s-o-nțeleg, că am parfum în dulap și cărți în bibliotecă  pregătite de citit, că dimineață cafeaua încă mai are gust, că mă pot bucura de tot felul de fleacuri, că mă pot indigna răutatea și nedreptatea, că scriu, cânt, citesc, visez, că pot scrie, cânta, visa, iubi... Câte daruri, Doamne, câte daruri mi-ai dat și ce frumoasă e lumea mea!!!! 
Și habar n-am avut că bucuria putea să fie starea mea de fiecare zi... în schimb, am mers cocoșată prin lume, încruntată și plină de resentimente față de oamenii care mi-au făcut rău și care, de fapt, nu contează... 
Astă noapte am visat că ofeream 25 de trandafiri roșii unui om ticălos. Nădăjduiesc ca în cele 24 de ore ale zilei de azi să fi oferit celor din jur, oricui, cumulate, 24 de clipe de bucurie... Iar cea de-a douăzecișicincea mi-o rezerv mie, e o certitudine, aceea a bucuriei din vestea bună pe care-am primit-o de dimineață. Bucurie pe care-am întrezărit-o eu în roșul carminat al trandafirilor din vis, oferiți paradoxal și gratuit, ca și toată viața mea de până acum, unor oameni nemeritorii...  
AZI e prima zi din viața mea fericită și simplă. Pentru mine, mai întâi și mai înainte de orice. Și vorbele lui Anatole France mi se par adevărate: 
”Oamenii se cred nenorociţi pentru că nu pot avea ceea ce cred ei că este un bine, sau fiindcă se tem să piardă ceea ce au sau pentru că îndură ceea ce îşi închipuie ei că este un rău. Înlăturaţi toate credinţele de felul acesta şi toate relele vor dispărea!” 

miercuri, 15 martie 2017

Pe măsură ce înaintează în vârstă, omul descoperă că lucrurile sunt altfel decât le credea el în anii de iluzii și de poetice elanuri ale tinereții. Analizează mai serios lucurile și oamenii, găsește mai des explicații, devine mai circumspect, pierzând, rând pe rând, câte o pană albă miraculoasă din himericele aripi cu care îl înzestrase inocența. 
Oamenii ceilalți îi apar, din ce în ce mai des, într-o lumină cenușie și ignobilă, faptele lor mai accentuat degradante și are din ce în ce mai puțin prieteni. Și el le este celorlalți din ce în ce mai puțin prieten sincer, căci, nemaiavând iluzii, nu mai poate avea nici sinceritate în relații sau , cel puțin, n-o mai poate avea pe deplin. Devine din ce în ce mai egoist, mai singur, mai golit lăuntric și mai urât. Penele nălucă ale candorii și nevinovăției îl înfrumusețaseră, îl îmbrăcaseră într-o lumină nepământeană, făcându-l făptură de vis și de lumină, căci sufletul pur e așa, translucid, trece lumina prin el și iradiază în jur... Pierzându-și nevinovăția, penele au căzut rând pe rând și trupurile rămân dezgolite în urâta lor materialitate, chiar dacă se nimerește câteodată ca ele să fie armonioase și atrăgătoare fizic, și stricăciunea din interior fanează și exteriorul, oricât ar fi fost el de frumos... 
Sunt pe lume oameni frumoși cu zâmbete odioase, respingătoare, cu lumina din ochi coruptă sau stinsă, și frumusețea chipului lor exterior nu pare decât o mască prost pusă pe un suflet schimonosit. 
Și trec prin lume împovărați de golul sordid din ei, de greutatea amăgirii a căror victime au căzut fără glorie, amăgind, la rându-le, alte serii de oameni, candidați la pierderea ireversibilă a penelor de duh și de frumusețe, pe care nici măcar nu știu că le poartă pe umeri... 
Oameni ce vor deveni și ei niște trupuri ce-și vor purta goliciunea coruptă amar în absurdul război dintre om și om, dintre durere și sete de durere, dintre măști și candidați la măștile amăgirilor în sălbaticul bal mascat care e viața... 
Gândurile, bile negre necâștigătoare, se-ngrămădesc în șiruri ce converg spre un hău dantesc și înfricoșător. În care, dacă intri, ca și-n proverbialul infern, trebuie să fii convins că nu mai ai nicio speranță să ieși. Căci aripile ți le-ai pierdut ireversivil și caricatural, iar zborul e o imposibilitate la care nu-și mai rămâne decât să tânjești ca după mântuirea nemeritată și improbabilă...

marți, 7 februarie 2017

Biciul


Scriu cu inima, și nu cu degetele pe tastatură. Am văzut cu prietenii un film, un film slab, dar un film tare controversat, din cauza unor scene de violență psihică și sexuală: a fost Fifty shades of grey. 
Un film care n-ar extazia pe nimeni în privința calității lui artistice, de fapt nici nu importă calitatea filmului, cât ceea ce-ți rămâne după ce-l vezi. Unii pot să-l ia drept inspirație pentru tot felul de fantezii bolnăvicioase, alții doar pentru divertismente sexuale, alții pot face doar proverbiala noastră gargară pe seama lui, alții pot să se strâmbe cu o constipată indignare sau să-l incrimineze cu și mai belicoase ipocrizii... În mod cert, oricine poate să-l aprecieze după cum îi permite ceea ce este cel care face aprecierea. 
Pentru mine, filmul a fost un declanșator al unui șuvoi de gânduri despre ce ne poate face, fiecăruia dintre noi, experiențele din prima copilărie, despre traumele pe care le ducem ca un stigmat, spunea prietena mea, ca o matrice factuală, spunea, cândva, cineva pe care l-am iubit, ca o damnare, spun eu... 
Suntem, indubitabil și fatidic, produsul unor experiențe fundamentale, cu caracter imperativ. Ele ne vor condiționa modul de reacție, sub incidența unor procese cognitive complexe și nebănuite, dar cu rol determinant. Amintirile și modul lor bizar și aleator de a funcționa ne influențează deciziile, iar deciziile în lanț stabilesc comportamentul... Și comportamentul îți trasează, până la urmă, destinul. 
Filmul ăsta mi-a pus pe tapet o serie de indicii pe care încerc să le pun în propoziții. Propoziții care nu vor fi altceva decât răspunsuri la întrebări care mă bântuiesc de mult și cu care încă mă lupt ca Don Quijote cu propriile himere.
O serie de imagini greu de suportat în film îmi revin acum în minte, generând gândurile învălmășite de logica lor erotetică... 
O femeie stă în genunchi și acceptă un joc bolnăvicios și umilitor al unui bărbat. De care se simte atrasă, pe care-l dorește, pe care-l iubește. De ce? Ca să-i facă pe plac, ca să-l incite, ca să-l obțină, s-o vrea...
Deseori acceptăm situații ingrate doar ca să le facem pe plac celor care ne flutură pe sub nas iluzia că, acceptând asta, s-ar putea să le placem, să le trezim interesul și să-i determinăm, astfel, să ne accepte, să ne valorizeze, să ne dea acea valoare pe care în copilărie nimeni nu ne-a dat-o, deși știam c-o merităm.... Și o facem, deseori, deși știm că nu e bine, că nu e moral, că nu ne duce acolo unde vrem, dar, totuși, o facem... conștient, benevol, cu plăcere, chiar dacă nu ne place...  
O femeie participă la jocurile sexuale deviate și deviante ale unui bărbat bolnav, superlativul de abuzator sexual, și găsește plăcere în ele, chiar dacă ei principial nu-i plac, chiar dacă îi sunt străine practicile și instrumentele sadice, doar pentru că lui îi fac plăcere... Și ajunge să-i placă, așa cum îi place tot ceea ce ține de el, căci plăcerea și durerea sunt deseori ca două fluvii surori, cu traiecte diferite, dar izvorând din același izvor și, paradoxal, cu același estuar...
Supunem uneori trupul la cazne sau la umilințele unor posturi altfel intolerabile nici în gând, doar din conveniență, conformism, din incapacitate de a ceda unor presiuni, agravant din curiozitate sau încăpățânare... Punem , uneori, chiar sufletul în genunchi din lipsă de fermitate, din lașitate sau din vanitatea de a-l câștiga pe un om cu orice preț... Fie el și prețul propriei demnități, al propriei imagini din oglindă, care, sfidătoare, devine deseori tare greu, dacă nu chiar insuportabil de privit... 
Slăbiciune pe care, din aceeași lașitate, o numim altruism, condescendență, când nu e decât o irațională și păguboasă dependență emoțională de celălalt, pe care-l vrei și fără de care nu te simți suficient de dispus să trăiești...
O femeie e biciuită și plânge. Și acceptă să fie biciuită și să plângă, doar de a-i face pe plac unui bărbat pe care-l iubește. Ca să înțeleagă de ce lui îi face plăcere suferința ei, având iluzia c-o să înțeleagă vreodată. O femeie e biciuită și plânge, o femeie e victimă și ea însăși se victimizează, pentru că acceptă să fie victimă, pentru că are jalnica iluzie că, dacă e victimă, își ispășește greșeala de a nu fi suficient de bună spre a fi iubită. De a nu fi suficient de bună doar când e firească, așa cum e, doar așa cum e... 
Deseori sufletul ne stă în genunchi și e biciuit de cel pe care-l iubim. Și plânge și, chiar dacă doare insuportabil, suportă. Și acceptă să numere lovitură după lovitură, nu până la șase, ci, deseori, la nesfârșit, un interminabil și sardonic șase prelungit in infinit... Și acceptăm, deși plângem, pentru că nu putem face altfel. 
Îi iubim, cu mentalitate de victimă, pe cei care ne fac rău, pentru că nu înțelegem că, de fapt, cei care ne facem rău suntem noi și propriile răni ale propriilor slăbiciuni sângerânde, pe care le ducem cu noi din vremuri imemoriale, din copilăria cețoasă pe care amintirea ne-o aduce la lumină, din când în când, din cine știe ce mâluri de subconștient oprimat și chircit. Chircit sub loviturile de bici ale unor experiențe paradigmatice, ale căror victime am fost când eram neștiutori și neajutorați, abuzați de bunele intenții sau chiar de iubirea celor care ne iubeau cel mai mult... și care, uneori, habar n-aveau că ne fac rău sub forma unor gesturi de iubire, sau de protecție, sau de educație sau, pur și simplu, din neatenție, hazard, accident... Sunt atâtea fețe înșelătoare ale iubirii sau doar ale banalității care ne circumscriu actele existențiale!!! 
Fiecare din noi suntem rodul unor lovituri de bici și fiecare devenim un bici, al altora sau doar al nostru înșine. 
În hăituita căutare a unei iluzorii fericiri, iubirea, slăbiciunea, pasiunea, vanitatea, puterea, controlul, durerea... toate sunt dominate și biciuite mereu de dominatorul ascuns în temnița propriului suflet,  bici și rană, călău și victimă, într-un cerc din care nu mai putem ieși decât odată cu ultima suflare.

marți, 20 decembrie 2016

Tangibila fericire

Aseară mi-am făcut singură cel mai frumos cadou de Crăciun: am fost la Operă, am participat la un eveniment de ținută, în compania unor personalități ale culturii și scenei românești, în prezența Principelui Radu și l-am cunoscut pe Roberto Alagna. 
L-am ascultat, l-am privit cu nesaț, am luat la sfârșitul spectacolului un autograf, ne-am strâns mâinile, el, galant, mi-a sarutat-o pe mea, m-a îmbrățișat și am făcut fotografii, ne-am urat Crăciun fericit și am plecat de la Operă alt om. 
Oricum, după ce intri în incinta Operei devii un alt om, obligatoriu, altfel ai venit acolo degeaba. Dacă nu-ți vibrează sufletul de frumos, dacă nu devii și tu un om mai frumos, contaminându-te de atmosfera aia specială... de fapt, nu prea știu cum să mai continui fraza asta, căci nu-mi imaginez să nu fie așa... Nu știu... 
Știu doar că aseară eu am fost un om fericit. Chiar fericit. Și mă gândesc că e simplă fericirea, tangibilă și așa de personală, că nu se poate așterne în cuvinte, oricât de fericit ai fi. Muzica, rugăciunea sau zâmbetul și îmbrățișarea pruncilor sunt o formă de fericire curată, care curățește, la rândul ei, sufletul prea încercat de ierni gri. Sau oameni negri. 

marți, 27 septembrie 2016

Mai frumoasă

Sunt mai blondă, pentru că dimineață am reușit, în sfârșit, să ajung la coafor și sunt mai bogată. În speranțe că voi reuși să merg pe drumul nou pe care mi-l croiesc cu ajutorul lui Dumnezeu și care sper să fie cel bun, că voi reuși să-mi împlinesc, în sfârșit, un vis de atâta vreme crezut imposibil. 
Azi m-am privit în oglindă și am înțeles că am îmbătrânit, că mi s-au adâncit ireversibil ridurile pe chip, că nu mai e nimic de făcut la astea... Încă mai sunt suficient de frumoasă pentru ochii care mă pot vedea. De ceilalți nu am nevoie. 
Sunt mai blondă, da, și-am obținut asta fără prea mare efort, doar cu puțin mai mulți bani decât aș fi vrut. Sunt mai bogată în răspunsuri la întrebări, iar la asta a contribuit întâmplarea- adică modul în care bunului Dumnezeu îi place să umble incognito... 
Sunt mai fragilă după atâta suferință, mai sceptică și mai puțin naivă, mai înțeleaptă și mai hotărâtă ca oricând să nu pierd și anii ce mi-au mai rămas pe amărăciuni. 
Și da, așa terfelită sufletește, scuipată și cu urmele zecilor de cuțite ”prietenești” în scândura inimii, dezamăgită și cu biata-mi inocență pierdută, mă simt mult mai frumoasă. Așa, cum sunt acum, cu veșmântul meu cel ciuruit de viață și de trăire adevărată, nemăsluită a tot ce mi-a fost dat să trăiesc, sunt mai frumoasă. 

”Cavalerul tristei figuri”

Recitesc Don Quijote cu o bucurie deosebită, printre picături, când am timp, deși nu prea mai am timp deloc, luată cu ale vieții și celelalte griji de fiecare zi, extrem de prozaice și, din păcate, urgente. 
Mi-am cumpărat o ediție pe care am avut surprinderea s-o constat fără greșeli, cel puțin până unde-am ajuns cu lectura, și mă bucur să mă întâlnesc cu bunul cavaler al tristei figuri, care, prin aventurile sale, mă face din nou să regăsesc în mine rațiunile unor acțiuni inutile și imposibile, pe care eu însămi le întreprind. 
Don Quijote mă vindecă de realismul defetist din marea de amărăciuni în care m-am bălăcit în ultimele luni, în compania oamenilor serbezi și meschini ai lumii de azi, pe care-o detest și căreia nu mă potrivesc defel. 
Don Quijote mă face să râd, cu lacrimi de îngăduință și de afecțiune, ca de-un prieten bun, ușor desuet, ale cărui ciudățenii, deși nu le-aș face aidoma, le înțeleg și cu care empatizez din toată inima. Don Quijote e chiar prietenul pe care și l-ar dori fiecare dintre noi, visătorii: bun, onest și generos din convingere, deși cu mintea ușor rătăcită, un naiv deloc naiv, care preferă autoamăgirea ca să dea sens unei existențe fade și absurde, pe care-a suportat-o atâția ani, dar de care s-a săturat până peste cap, căci s-a convins că nu face doi bani. 
Don Quijote nu e nebun, ci e doar un suflet bun și singur, căruia îi trebuie o motivație să poată continua să trăiască în lumea asta care, s-a convins de mult, nu e cea mai bună dintre lumile posibile. Și pe care, chiar și-așa, caricaturizată, încearcă s-o facă mai bună, s-o schimbe prin puterea patetică a exemplului personal, căci, spune el, ”fiecare om e odrasla faptelor sale”. De aceea vede capabili de fapte de noblețe și pe cei incompatibili fundamental cu noțiunea, de aceea speră, cred, prefăcându-se că ignoră realitatea, să descopere în ceilalți un sâmbure de lumină de care nici chiar ei înșiși nu sunt conștienți.
Actele lui de ridicol altruism nu izvorăsc decât dintr-o datorie de conștiință, dacă nu pentru alții, cel puțin pentru sine înșuși, dar nu din egoism, ci din exact opusul egoismului, dintr-un fel bizar de smerenie.
Don Quijote, încercând să-l convingă pe incipient ignobilul și ”sărac cu duhul” Sancho să-i devină scutier, îl momește nu doar cu promisiunile iluzorii ale unor aventuri în compania cavalerului rătăcitor, ci cu stăpânirea unor insule în cine știe ce mări, ba, mai mult, cu titlu de rege al vreunei împărății pe care-o va fi dobândit, mărturisindu-i că nu se va da înapoi de la a-i face această cinste cât de repede se va putea: ”Și să nu ți se pară de-a mirare, căci lucruri ca acestea li se întâmplă cavalerilor rătăcitori, într-un chip atât de nemaivăzut și nemaiauzit, încât ușor mi-ar fi să-ți dau chiar și mai multe decât îți făgăduiesc.”
Ba, mai mult, în smintita lui fantezie e atâta mărinimie, încât nu-i permite lui Sancho, rezonabilul, limitatul și decentul Sancho să ”ajungă la așa micime de inimă” încât să nu țintească la cât mai sus, să aibă visuri prea mici, pentru că - nu-i așa?- „unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor”, cum zicea cândva Paler...
Don Quijote e un spendid idealist tocmai pentru că țintește spre imposibil și neverosimil, căci își permite luxul, dat numai de o atât de blamată lipsă de cumpătare, adică inaccesibil sau autorefuzat de ceilalți, mulți, ”cu scaun la cap”, adică mediocrii dintotdeauna, de a visa măreț și nerezonabil.
Dreptatea lui e o dreptate inutilă, tocmai pentru că e nobilă, gratuită și indezirabilă, dar el se încăpățânează s-o facă. Și o face cu orice preț. Chiar cu prețul derizoiu a hăituirii, cu tot ridicolul implicit, unui vis fără speranță, ca și toate celelalte visuri frumoase, într-o lume care se încăpățânează să le năruie, pe oricare-ar fi, rând pe rând...  
Mie, celei căreia îmi este dat să-l cunosc și să-l întovărășesc în tristele lui isprăvi de hârtie, Don Quijote îmi face onoare. Onoarea de a fi părtașă la fărâma lui de utopică rezistență la urâțenia, la netrebnicia, la mârșăvia copleșitoare din jur.  

sâmbătă, 24 septembrie 2016

Luciditate după cutremur

M-am trezit cu aproximativ un minut înaintea cutremurului, ca și când o voce neauzită și neștiută m-ar fi avertizat să mă trezesc. Nu știu nici acum de ce, dar m-am trezit fără motiv și eram extrem de lucidă. La câteva clipe după, am simțit patul mișcându-se cu mine și am știut clar de ce a trebuit să mă trezesc. Paradoxal, nu prea mi-a fost teamă, deși mi-e foarte teamă de obicei, mai ales că sunt de atâția ani singură, dorm de atâția ani singură și mă simt, mai mereu, a nimănui... E probabil pentru prima dată când nu mi-e prea teamă de moarte... poate pentru că m-a durut așa de ascuțit și de mereu viața în ultimele luni? Că a fost așa de greu de suportat anul acesta, cel mai greu de suportat, cel mai cumplit, cel mai umilitor, cel mai copleșitor din câți am trăit? Habar n-am... M-am gândit la mama, cred... Primul gând a fost s-o sun, că pe altcineva nu am pe cine să sun, să văd dacă e bine, dacă nu s-a speriat, dar am presupus că a dormit și nu știe nimic, nu avea rost s-o sperii degeaba... Apoi nu m-am mai gândit la nimic... am ascultat doar tăcerea și atât... 
Am adormit relativ repede după ce mi-am dat seama că nu va mai urma nimic, și-am visat o familie . Nu știu cine erau, nu le-am reținut deloc chipurile, deși le vedem clar și știam cine sunt, dar sigur erau oameni foarte dragi și apropiați, asta știam în vis, și pe Coco, el trebuie să fi fost... Ne împăcam, stabiliserăm să ne împăcăm, să fim din nou împreună, să ne iertăm unul altuia tot ce ne-am făcut, toate rănile... Eram acasă, în casa noastră foarte dragă, eram bine, era cald, ceilalți plănuiau să facem o călătorie, să ne răsplătească pentru faptul că eram din nou o familie, dar eu nu voiam, mă simțeam în siguranță și nu aveam nevoie de nicio răsplată, de nimic... Doar trăiam starea aia de bine pe care am uitat-o de atâta timp. Eram în siguranță, el mă ținea în brațe, treceam din mașină în mașină, mă privea cu ochii lui plini de dragoste, ca altădată, foarte demult și știam că nu o să mi se mai întâmple nimic, eram protejată, eram liniștită, eram în siguranță... Nici nu mai aveam chef de ceilalți, nici nu voiam să merg nicăieri, mi-era de-ajuns să stau la mine acasă...
Dimineață m-am trezit întrebându-mă dacă nu cumva am visat totul, dacă nu cumva n-a fost niciun cutremur, doar un vis de-al meu cu ochii deschiși, doar o părere... Știam sigur că după cutremur privisem la ceas și știam sigur că era ora 2, 10... Am deschis telefonul, lumea nu dormise, toți își împărtășeau pe facebook impresii despre cutremurul din noaptea trecută, făcuseră glume sau își exprimaseră spaime, deci nu visasem, fusese, într-adevăr, cutremur.
Am știut, încă o dată, că tot ceea ce cred că știu în adâncul inimii mele chiar așa e, că n-a fost decât un singur vis, probabil o proiecție subconștientă a temerilor mele pe care nu mi le mai îngădui să le am...
Sigur nu-l mai vreau de ani pe Coco pentru nimic în lume, sigur vraja aceea care mă ținuse lângă el atâția ani s-a spulberat de mult și la fel de sigur l-am iertat pentru toate. De-aș putea să mă întorc în timp, poate aș face totul altfel, poate chiar i-aș cere mult mai puțin... Oricum, pentru tot, pentru rele și bune, pentru anii în care m-a ținut nopțile în brațe și am fost, lângă el și dragostea lui, poate insuficientă, poate nepricepută, poate banală, dar adevărată, atât timp cât a fost,  i-am mulțimit. Am fost în siguranță. Subconștient, conștient, vis, realitate... tristeți și certitudini, spaime și răni nevindecate... pasăre rănită ce-și ascunde capul sub aripile cărora le este frică să se mai înalțe spre zboruri... spre nimic... 

duminică, 18 septembrie 2016

Deșertăciunea unui vis...

Citesc mai mult, în ultimul timp, și încerc să vorbesc mai puțin. Ultima e încă la statutul de utopie, prima se străduiește din răsputeri să-mi redevină obicei indispensabil ca în adolescență. O adolescență plină de visuri de care nu m-am putut dezbăra niciodată cu adevărat, care-au subzistat în plăpânda mea ființă de carne și eter, care m-au însuflețit și m-au făcut să sufăr fără măsură în anii amarei mele maturizări și mai amarei maturități. 
Cândva, un om pe care l-am iubit și căruia i-am fost prea tare amenințare îmi spunea, condescendent, că visurile-mi vor face doar rău și-mi servea, ironic și cu aere de superioritate, ca să se apere de luciditatea cu care-i dezgoleam lașitatea,  o frază-îndemn care mă batjocorea și mă rănea nespus: ”Fii realistă, măi, păpușă!”
Mă rănea pentru că nu eram o păpușă și nu voiam să mă considere cineva doar o păpușă, nici fizic și nici în vreun alt fel, și pentru că, în superioara-i atotștiință, ignora că eram foarte realistă: realizam și că nu mă iubea, dar și de ce nu mă iubea. Și, evident, nici nu presupuneam că m-ar fi putut prețui cum merit vreodată, ceea ce nu mă împiedica însă, cu toată disperarea, să-mi doresc atât de tare s-o facă... Și mă batjocorea pentru că îmi nega tot ceea ce era frumos în mine, tocmai din cauza faptului că, realistă fiind și știind că n-o să mă înțeleagă niciodată, îl iubeam, totuși, cu toată puterea inimii mele netrunchiate și netemătoare, fără să aștept nimic de la el... Și asta chiar era ceva atât de nobil și de frumos, cum n-a înțeles-o și nici n-o va înțelege niciodată: că iubirea nu cere în schimb, nici măcar iubire, ci doar s-o primești. Se dă gratuit și nemotivat, fără să se poată contabiliza în ce măsură cel căruia i-o oferi merită sau nu, ori îți va răspunde vreodată la fel... 
Mai târziu, același vis năuc m-a împins la nenumărate sacrificii pentru un om căruia i-am oferit inima, și mâna, și viața, și încrederea și fidelitatea mea timp de zece ani de conviețuire. Același vis născut din cărți și din dorința de-a împărtăși din suflet tot ce aveam de dăruit, vis care, deși nu s-a împlinit întocmai ca-n cărți, n-am să consider niciodată că nu ar fi putut să devină permanentă realitate dacă amândoi am fi fost suficient de puternici și de dornici să luptăm pentru el și dacă ... multe altele, prea multe... 
Același vis urmărit patetic, dar cu înverșunată speranță, m-a îngenuncheat în zilele negrului marte care trecu... Pentru că am crezut în el și-n minciuna sub care mi s-a vândut, am auzit iarăși, din altă gură cinică, aceleași cuvinte cunoscute și înfiorătoare: „ Nu mai fi naivă!”, de parcă eu aș fi fost vinovată de minciună, nu buzele care-au rostit-o ca să mă convingă că visul meu e valabil, că e al amândurora, că e posibil chiar și așa, sub aparența lui inacceptabilă și josnică...
Același vis a cărui deșertăciune o plătesc și azi, cu lacrimi mai amare decât nimic altceva, tot rămâne cel mai frumos...
Și pentru îndeplinirea lui tot mai cred că merită să-ți dai și ultima suflare, căci e cel mai frumos dintre toate himerele viețuirii pe pământ, în neagră și insuportabilă realitate pragmatică și fără dram de noblețe. 
Și da, sunt astăzi tare realistă și din ce în ce mai puțin ”păpușă”, la colțurile privirilor de neagră catifea s-au strâns brazdele adânci ale anilor de tristeți și-ale nopților de veghe înlăcrimată, mă amenință fatalitatea unei cifre grozav de rotunde și-a unui mare nimic sub linia pe care trebuie s-o tragi obligatoriu când faci socoteala anilor și-a vieții, iar pe frunte se văd tot mai certe urmele îngrijorărilor trecute și prezente pentru ale vieții deșertăciuni de fiecare zi, dar tot păstrez în adâncul sufletului o fărâmă plăpândă de vis, care n-a murit încă... de tot...
Și pentru asta sunt neverosimil de frumoasă, chiar dacă nu-s încă, pe lumea asta, a oamenilor cu burți și împliniri ”realiste” și carieriste, care bifează succese facile și cuceriri într-o listă de jalnice isprăvi cu care să se împăuneze, nu-s - încă-  priviri să mă vadă și să mă aprecieze. 


miercuri, 3 august 2016

În lumea asta sunt femei....

Mă gândeam, mai devreme, citind/recitind o scrisoare de-a lui Eminescu adresată Veronicăi, la ce înseamnă fatalitățile în destinele oamenilor... Azi, când lumea abia își mai aduce aminte, vag, de gestul definitiv al Veronicăi, din noaptea de 3 august 1889, când, disperată și obosită de a se târî prin lume fără omul pe care l-a iubit, înghite arsenicul ce-o va duce spre Eminescu în eternitate, mă gândesc, inevitabil, la ” fericirile care nu te fericesc”, cum ea însăși spunea. 
Iubim, uneori, în viețile noastre, oameni fără de care simțim că nu putem trăi. Ne dedicăm unei  ființe pe de-a-ntregul, în căutarea unei iluzorii fericiri, pentru că avem credința nestrămutată că numai lângă ea o putem găsi.
Și chiar dacă nu avem nicio șansă reală de a găsi ceea ce căutăm, chiar dacă știm că greșim, facem, uneori, lucruri blamabile în ochii celorlalți, ne asumăm, cu un spirit nebun de sacrificiu, riscul oprobiului public, ne lăsăm duși de val, pentru că suntem convinși că răsplata așteptată e pe măsură: inima celuilalt, fericirea visată. Și fericirea e un țel așa de înalt și, totodată, de firesc zidit în ființa noastră de duh și lumină, încât nici nu cred că are cineva dreptul să condamne aspirația cuiva spre ea. E un fel de circumstanță atenuantă, de culpă scuzabilă, în ciuda oricăror nebunii care se fac, adesea, în numele inimii și-ale iubirii, frizând, desigur, chiar nebunia, dacă ne raportăm la ce este socotit de toată lumea ” cu minte” drept nesocotință. Și chiar așa e, căci iubirea a fost definită, uneori, ca un fel de nebunie extravagantă și păguboasă. 
Probabil că suntem contaminați, pentru o vreme, de un soi de nebunie încadrabilă în sfera patologiei, dar în sinele nostru suntem convinși că nu putem altfel. Și nici nu putem, dacă pasiunea e veritabilă. 
Mi-e greu să spun dacă e bine sau rău, aș zice mai degrabă că nu, da asta e absolut irelevant. E un fel de imperativ categoric kantian, care funcționează prin sine înșuși și nu are nevoie de aprobabarea celorlați, de nimic exterior... Și cum să-l convingi pe un om să nu iubească sau să înțeleagă, rațional, ceea ce e irațional și, după unii mai cinici și mai realiști, e determinat de chimie, în mare măsură?
Acum, că e chimie sau că e o vrajă neinteligibilă și inexplicabilă, ține de cât de dispus ești să te trufești, spunând că ție n-o să ți se întâmple niciodată... Ba da, o să ți se ... și ție! Depinde doar din ce stofă ești făcut ca să reacționezi într-un fel ... sau în altul... Și de cât de dispus spre ipocrizie ești... :)
Cu certitudine, sunt oameni care trăiesc la limitele imposibilului, năzuind spre un cer pe care majoritatea îl abandonează, din pricina asperităților și sinuozităților drumului până la el. Care poate dura, uneori, o viață, ba chiar asumându-ți riscul să nu-l atingi niciodată, căci nu garantează nimeni reușita, în materie de ... fericire sau de ceruri...
Și totuși, sunt pe lumea asta oameni care, sfidând logica, raționalul, convențiile, rezonabilul, destinul și condiționările de tot felul, se încăpățânează să se agațe cu degetele de himera unui vis, fără a-i mai da drumul niciodată, chiar și când prăbușirea e ineluctabilă. După unii, aceștia sunt eroii. După alții, doar ratații - depinde de perspectivă, de ce parte a barierei te situezi... niciuna nu-i blamabilă, e doar o chestiune de... alegere.
Din categoria lor sunt Romeo și Julieta, Werther, Paul și Virginia,  Manon Lescaut și cavalerul de Grieux, Anna Karenina, Catherine si Heathcliff, Eminescu și Veronica, Ladima cel îndrăgostit dramatic și fatal de-o vulgară Emilie, și atâția alți insațiabili de acele mari ”fericiri care nu te fericesc”.... de care niște cititori romantici incurabili, ca mine, au mai aflat din cărțile de literatură, pe vremea când se mai citea... și s-au contaminat, aproape fără să știe, de visuri aproape cu neputință de realizat.
Acești dezrădăcinați din cer, acești obstinați în ale adevărurilor inimii lor, vor spune, cu Eminescu, mereu femeii iubite, chiar dacă ea e zână sau vânzătoare la aprozar:
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei...
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!”
Căci dragostea depășește voința, fiind absurdă și, de aceea, magnifică prin iraționalitatea ei...
Probabil de aceea Veronica s-a încrezut în vedenia din fântână, ca oarecând Narcis, dar plătind prețul fără de care azi, în lumea asta fără de iluzii, în care orice fel de naivități sunt aspru pedepsite, mai rău ca blasfemia din vremea închiziției, nici nu s-ar mai fi auzit de ea... Și, oricum, cine poate afirma că știe adevărul? Și cine poate să-și asume riscul de a arunca, primul, piatra? 

joi, 7 iulie 2016

luni, 20 iunie 2016

În prag de solstițiu

În curând, voi întra în cel de-al treizeci și nouălea solstițiu de vară. Sunt mândră de toate 39, căci le-am trăit așa cum m-a îndemnat inima mea: din toată, cu toată, fără de măsură în iubire, în suferință, în speranță, în ce-am avut mai bun și, poate, mai rău. Nu fac niciun bilanț, doar îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate, pentru bune și pentru rele, pentru oameni și pentru lecții, pentru soare și pentru ploi, pentru furtuni și pentru ierni înghețate, pentru lacrimi și pentru zâmbete. 
Sunt un om viu: simt, iubesc, cred, sunt generoasă, mă necăjesc, condamn, uit, rescriu cu colțul de vis al inimii povești și dau șanse tuturor: să mă iubească sau să mă rănească, după cum le-or fi inimile.  
M-a sunat mama, cu lacrimi și cu urări, ca să fie prima și să nu-mi strice somnul mâine dimineață. Grija ei m-a emoționat, m-a înduioșat nespus, căci e, ca și rugăciunile ei, cea mai mare și mai dulce dovadă de iubire pe care-o primesc. O iubesc, la rându-mi, și-i mulțumesc nespus. Mi-am amintit de tata, cu lacrimi și cu dor, azi, la biserică, în ziua Sfintei Treimi, în care-a plecat, în urmă cu 15 ani... Îi mulțumesc pentru tot ce mi-a dat în sufletul, în vinele, în ochii și-n carnea mea, peste viață și moarte, și-l iubesc la fel, nespus. 
M-a sunat Marius, din însorita lui Portugalie, am petrecut cu prietenii mei în avans, căci unii dintre ei nu pot fi mâine lângă mine și știu că sunt iubită. Și sunt recunoscătoare. 
Mi-am vopsit unghiile roșii ca sângele, ca viața din mine și din inima mea și zâmbesc. Știu că-n mine și-n ochii mei e strânsă lumea întreagă și e un dar pentru cine o va vrea și-o va merita. Și că acest al treizeci și nouălea solstițiu de vară e doar începutul un altfel de început al vieții mele, pe care-am decis s-o rescriu definitiv în lumină. Mulțumesc, Doamne! 

duminică, 12 iunie 2016

Mie, cu drag...

Duminica s-a încheiat aproape blând, adunând roadele unei săptămâni pline și interesante. Totdeauna, atunci când afli cu cine ai de-a face, e interesant. Pentru mine, cel mai important e să înțeleg, căci de aici începe drumul spre acceptare chiar și a celor mai bizare realități.
Nu neapărat să le urmezi, să fii de acord cu ele, căci nu ți se datorează, ci să accepți ca sunt într-un fel imuabil, să le reprezinți conștient și să poți să le ordonezi într-un sistem. Ca să poți să treci, eventual, peste ce te deranjează la ele și să mergi mai departe. Pe drumul tău, care nu mai trebuie să depindă de ele și nici să mai interfereze cu ele - cel puțin nu ca până acum.
Cam așa e și cu oamenii din viața noastră: unii se dovedesc a fi altceva decât ceea ce par și ai crezut. Când ai reușit să înțelegi, te protejezi, într-un fel, de influența lor care poate să-ți facă rău. Și mergi mai departe. 
E păcat doar când e vorba de prieteni, mă rog, de cei pe care i-ai considerat prieteni o viață întreagă... Când trebuie să te debarasezi de cei pe care-i credeai prieteni, care erau parte din viața ta, intervine așa o dezamăgire, care te destabilizează un pic, parcă te face să te întrebi despre lume însăși, despre tine, seria aia de întrebări ciudate,  pe care toți ni le punem, mai devreme sau mai târziu.  Of, cred că, de fapt, cauza multor rele e nesiguranța față de propria persoană a multora, care naște sentimentul de invidie și conduce la reacții disproporționate... Care rănesc pe cei care nu merită răniți, care, în fond, rănesc pe cel care le emite, căci fiecare rău pe care-l emiți ți se va întoarce, cu siguranță și precizie indubitabilă... mai devreme sau mai târziu... 
Nu știu de ce am simțit nevoia să scriu asta, nu e nimic nou, ba chiar sunt redundantă, dar scriu ca să conștientizez, cred. Că doar eu sunt cea care trebuie servită necondiționat, iubită necondiționat, respectată necondiționat de mine însămi și căreia trebuie să-i fiu fidelă toată viața. Doar eu am nevoie să primesc din parte-mi iubirea întâi, apoi ceilalți. Și e bine așa, căci prietenii sunt rari, foarte rari, și trebuie selectați cei cu adevărat sinceri, nu cei care-ți sunt ”prieteni” doar atunci când le convine să fie, când au vreun interes sau nu au altceva mai bun, mai oportun, mai la modă, mai... și mai... 
În fine... O săptămână minunată a fost, cu soare, cu zâmbete, cu bucurie și cu binecuvântări. Sunt un om frumos, bag seama, pe dinăuntru și pe dinafară. Și trebuie să o văd bine, cu ochii minții și ai inimii și să fiu recunoscătoare pentru tot. Căci o văd ceilalți, cei care, din frustrări, secretează invidie și se poziționează într-o veșnică și absurdă competiție - absurdă, căci fiecare are rostul și rolul lui în lume, unic, frumos, pe care nu-l poate ocupa sau îndeplini nimeni altcineva - sau ceilalți, foarte puțini, rarissimi, care îți rămân alături și te iubesc, te încurajează, te susțin, nu te sabotează... 
Sunt un om frumos, trăiesc vara, zâmbesc florilor și cerului și experiez miracolul respirației. Mi-a răsărit busuiocul în ghivecele de pe balcon și parfumul frunzelor lui proaspete îmi invadează sufletul, mi-au înflorit în ghivece trandafirii și roza impatiens, camellia are frunzișoare noi și promisiuni de flori, dalia e plină de boboci gata să izbucnească spre inflorescență îmbujorată, e vară peste tot, și-n inima mea care se reface după o iarnă hidoasă. Sunt mai bogată în emoții și experiențe, mai înțeleaptă, cred, și mai puțin pripită ca până acum, dar și mai rezervată cu oamenii. 
Mulțumesc, Doamne, pentru toate lecțiile dureroase și blânda alinare ce le-a urmat. Ce dacă am pierdut oameni care nu au fost în stare să prețuiască prietenia, sinceritatea, generozitatea și delicatețea mea în relație cu ei și să mă iubească? E doar pierderea lor, eu am în mine toate, ca și înainte, de dăruit unora mai meritorii și mai puțini egoiști. 
Drumul meu va fi bun, căci de-acum mi-l fac singură, în concordață cu valorile și idealurile mele, nu-i mai las pe alții să mă ducă unde vor, pe drumurile lor, în slujba scopurilor lor, cum am făcut până acum...
Iertându-mă, în același timp, pentru toate câte mi-am făcut din neiubire față de mine și de darurile minunate pe care mi le-a dat Dumnezeu - talantul pe care l-am îngropat și m-am preocupat să-l sporesc pe-al altora... Uitând față de cine am întâi o obligație s-o iubesc, s-o respect, s-o apreciez, să-i ofer tot ce e mai bun: eu însămi. 

duminică, 22 mai 2016

De soc, de cer, de inimă...

În vizită la mama, la casa copilăriei, unde-am crescut, adică acasă, casă... Ca să stau în curte la soare și să ascult vrăbiile, porumbeii, rândunelele, găinile, cocoșii, guguștiucii - zgomotele familiare și azi binefăcătoare. Ca orice lucru pe care, atunci când îl ai neîncetat, nu-l prețuiești îndeajuns, dar de care, când îl pierzi, ți se face dor.
Încerc să nu fiu lirică, dar e ceva în are care mă face să mă diluez treptat într-un caier de inactivitate și de lene dulce, care te duce, duce, duce... anesteziantă.
Văd zburând porumbei, fluturi, gâze și trag adânc în piept parfum tare, înțepător. Parfumul e al florilor de soc rostogolite de mama pe masă, lângă ceașca mea de cafea și sub un cer albastru, senin, pe care norii, ca niște bulgări imenși de vată de zahăr, dau un spectacol gratuit de frumusețe și te învață din nou să respiri, în lenta lor alunecare spre nicăieri, ca ieri, ca ieri, ieri... 
Se cheamă că trăiesc. Adică, iau o pauză de la zbuciumul dinlăuntru, de la tristețile trecutului care mă urmărește ca pe-o fugitivă ce sunt. Și fug, fug cu privirea la norii albi și diafani, FUG  un pic de amărăciunile gemeni, care nu se prefac decât în alte fărâme de amărăciuni mai mici, oricât le-ar fărâmița gândurile de noapte și de zi. Și fac exerciții de smerenie, de liniște, de tăcere, cere, cer... Cer cu ochii la cer, la gâze, la iarbă, la trandafiri, la cățel, la mâinile mamei muncite și îmbătrânite, alegând florile de soc... Cer ceva ce nu mai vine, o șansă, o nouă șansă... liniștea, pacea, pacea, cea pe care-o tânjesc de atâtea luni... 
Pe masă, lângă o cafea amară ca viața de om mare și fără noroc, e un munte mărunt de aur și parfum. Aur și inflorescențe aromate amețitor, decizii proaste, dar luate din inimă, înțeapă colțul inimii peticite... Printre tufele de trandafiri se apropie Lola, fără pedigree, dar cu pui vii în pântecele pe care și-l leagănă leneșă și apatică. Se cuibărește pe lăbuțele albe sub piciorul mesei la care scriu și gâfâie de căldură și osteneală, aruncându-mi priviri pline de reproș: n-o înțeleg și azi n-am mângâiat-o. Mă revanșez și mă iartă, apoi pleacă în mijlocul curții, pe iarbă, să se lăfăie cu burta albă la soare, tăvălindu-și blana neagră, strălucitoare, printre gâze și furnici, speriind o vrăbiuță, care fuge, țup-țup, spre suratele ei, ascunse sub umbra zarzărului. 
E un fel de liniște, spartă uneori de glasul monoton și trist al mamei, care se plânge, necăjită, de nesfârșite responsabilități, planuri, nemulțumiri, îngrijorată și pesimistă cum o știu de când lumea. Pe masă, florile se soc se lăfăiesc în soarele după-amiezii și-n pulberea fină de aur și flori, răzlețite din buchetele răvășite de degetele harnice ale mamei, se brodează, printre parfumul lor înțepător, o altă poveste în care trebuie, musai, să cred...
Am fost la tata la mormânt. I-am aprins o lumină și i-am mai povestit ce știa: că mi-e dor, că mi-e dor, că mi-e așa de dor...  și că doare. Încă doare la fel că nu i-am spus niciodată ce mult l-am iubit, că doare aprig că nu pot da timpul înapoi să-i pot spune, deși știu că știe... Că-mi pare rău că nu sunt cum am promis că voi fi, cum și-ar fi dorit și cum credea că sunt: perfectă. Și că azi și-n vremea din urmă mi-a fost tare greu, tare greu, tare greu... Că iadul e aici, fără-ndoială că aici e... 
Ne-am înțeles, reciproc, peste viață și moarte, peste regrete și ireparabil. Îi duc mai departe, spre nicăieri, poate, chipul, și privirea și zâmbetul. Mi-a dat din el mai mult decât a știut și mă recunosc nu numai în trăsăturile din fotografia veche, parcă din ce în ce mai mult și mai straniu asemănătoare mie, ci și în tristețile și melancoliile care ne-au legat pe amândoi: cea din privire, pe care i-am moștenit-o și i-o duc mai departe, cea din zâmbetul pe care-l însăilez pe chip deseori, cea de dincolo de ce nu știu, dar simt... 
Sunt copilul lui și asta voi rămâne până la sfârșitul veacurilor. Duc în mine încă, peste țărâna indiferentă, toate visurile lui pe care, foarte probabil, n-o să le îndeplinesc niciodată. Sângele lui, care-mi curge prin vene, va muri odată cu mine și nimeni n-o să ne ducă mai departe nimic din ce-a fost al nostru... Cu mine se stinge numele lui și se vor stinge, sper, toate rănile lui... și poate va veni pacea...
Din cer nu vine, inteligibil, niciun răspuns. Nu încă. Doar soare blând, cald, cald... Din mintea-mi glasurile se aud, deși mă străduiesc să le ignor, căci sunt încă întrebări fără răspuns, dureroase ”de ce”-uri fără rost, știu, fără rost, dar inima e încăpățânată... și-a iubit chiar și fără rost... Din soc vine doar parfum îmbătător de dulce, de dulce, de duce, duce, duce... Să ducă, Doamne, unde-o vrea, să ducă! Îmi atârn o floare la ureche, cum făceam când eram mică, și realizez că nu m-am schimbat chiar atât de mult de atunci... Așa că nu am altceva de făcut decât să aștept să se facă liniște cumva și să sper că se va face. Trebuie să se facă. Trebuie, trebuie, până la urmă.
În curte sunt vrăbii. Zgomotoase, certărețe chiar, dar sunt semne vii că viața merge mai departe. Sunt porumbei care zboară perechi pe cer albastru, e un fel de larmă liniștitoare, sunt trandafiri îngrijiți de mama, a cărei siluetă bombănitoare e peste tot... În mine sunt amintirile tatălui meu, ale copilăriei și adolescenței ignorante și pline de visuri, dar tot în mine e prezentul otrăvit de iluzii și consecințele lor usturătoare, în mine e totul, deși mă străduiesc să ignor, și să uit și să merg mai departe. 
Din trandafirii corai, plini de boboci și flori care se desfac, se ridică spre vară o promisiune. Fie și-n inima mea, din care amărăciunea cuibărită ca un răufăcător, nu mai vrea să se dea dusă...