duminică, 18 iunie 2017

a înțelege

Deseori, viața te pune în situații mai puțin fericite, în care ceea ce ți-ai proiectat tu în mintea ta plină de utopii rizibile pentru cei mai sceptici nu se întâmplă nicicum, ba tocmai pe dos. Și trebuie să le faci față cumva. Și le faci, de cele mai multe ori le faci. Traversezi cu greu anumite realități amare, cu inima ta îndărătnică și recidivistă grea și dureroasă în piept, ca o rană incurabilă, dar ajungi să le-nțelegi motivațiile, poate și sensul, dacă ești norocos... Și înțelegerea aduce cu ea acceptarea, iar să accepți e semn că te maturizezi, cel puțin așa spun teoriile. De cele mai multe ori, recidivantele doar acceptă și... îmbătrânesc, fără să se maturizeze cu adevărat vreodată. Și sunt încredințată că-i așa, căci dacă scrijelești mai adânc sub pojghița lor de suliman - a se citi comportament adecvat, rezonabil - dai acolo de aceleași latente și vorace speranțe, dorințe, nevoi - cam terfelite, ce-i drept, dar vii și la fel de ”periculoase”, ca niște bombe cu ceas...
Uneori, viața te pune în situația de-a înțelege acele realități incomode, care nu plac nimănui și care pun obrăzare cenușii sufletului. Înțelegi, de exemplu, că vorbele nu au totdeauna sensul de dicționar și că un ”nu îți fă griji!” înseamnă și ”vezi-ți de treaba ta, n-am nevoie de tine”, că ”niciodată” poate fi la fel de tangibil ca o piatră rece și lucioasă de mormânt. 
Uneori, viața te pune în situația de-a înțelege că te ai doar pe tine, că te vei avea în continuare întotdeauna doar pe tine și că trebuie să accepți asta. Și că Dumnezeu îți dă răspunsurile pe care le meriți, nu pe care le dorești, oricât de înverșunat și de jalnic necumpătat ți le dorești... 
Uneori, înțelegerea adevărurilor face totul mai simplu. Poate pentru că înțelegând, te eliberezi, îți faci curat pe dinăuntru și deschizi larg ferestrele să intre ziua de mâine. Alteori, înțelegerea te pune față în față cu vidul unei existențe în care tot ce-a fost crezut solid s-a năruit, căci fusese fundamentat pe erorile anterioare majore de judecată.  Și golul poate fi, deseori, un gol al deznădejdii în care n-ai voie cu niciun chip să intri, căci drumul are sens unic... 
S-a lăsat liniște și oboseala peste pleoapele grele. Mâine... Ziua de mâine vine din nou, iar asta e o speranță într-o binecuvântare divină. 
Mulțumești lui Dumnezeu pentru că a oprit în văzduh ploaia și-a îngăduit oamenilor buni să-și îndeplinească visurile și să se bucure de roadele muncii lor. Mulțumești pentru bunătate și îndurare, mulțumești pentru că ți-au fost ascultate rugăciunile și știi că te încrezi într-un Dumnezeu bun și plin de iubire, Căruia, deși nu-L înțelegi și nu-L iubești destul, căci ești prea nemeritoriu om și prea ticălos, merită să I te predai, căci știi că El știe mai bine decât tine de ce... ceea ce tu nu înțelegi și nu accepți încă. 

duminică, 28 mai 2017

A fost miercuri,a fost joi, a fost vineri, apoi sâmbătă, au fost zile unele după altele, și lucrurile s-au întâmplat cum trebuia să se întâmple, nu după cum am visat sau mi-am imaginat eu. Am împlinit un vis, am realizat ceea ce în urmă cu un an nici nu mi-aș fi pus problema că aș putea să realizez, am trăit niște zile pline, în emoții și osteneli, dar sufletul tot nu mi-i împăcat. Așa e omul, mereu nemulțumit de toate cele exterioare, căci, de fapt, singurele bucurii care pot să-ți umple toate golurile sufletești sunt bucuriile dragostei, iar acestea, văd bine, mie nu mi-s încă hărăzite. Dar, vom mai aștepta! Încă o zi, încă alta, zile după zile, mereu, până ce vor veni și acestea, căci trebuie să vină... La timpul lor, cu omul lor - care va fi fiind cel potrivit... 
Nu putem, văd bine, face abstracție de inimi în exercițiul viețuirii noastre, mai chinuite sau mai line. Nu putem să ne dezbărăm de ea de tot, ca și când nu ne-ar fi în piept ca o fântână cu puteri mai însemnate decât ale apei vii din basme, ca și când  n-am avea-o, ca și când... Nu putem, iată, văd bine, nici la patruzeci, cum nici la douăzeci de ani nu putem... Suntem însemnați cu damnarea perpetuă a unui dor de ceva ce nu poate încăpea în cuvinte decât relativ, mai mult sau mai puțin definit, mai stângaci sau mai nimerit - unii-i spun dragoste, alții fericire, alții pereche- oricum i-ar spune, e aceeași realitate pe care nu putem s-o negăm. 
Nu mai fug de nimic de la o vreme, mă las dusă ca de o apă de viață și de șerpuirile ei plutitoare și implacabile. Nu mă mai împotrivesc, nu mai am ziduri, căci și de le-am avut, nu mi-au folosit niciodată la nimic: le-au luat alte ape, mai năvalnice și mai furioase ale întâmplărilor pe care mi-a fost dat să le trăiesc. Și să le brodez pe horbota inimii, peste alte semne ale altor vârste, iubiri, lacrimi, speranțe... 

sâmbătă, 20 mai 2017

Întâlnirea


M-a primit în ușă cu zâmbet cuceritor și m-a poftit în casa și în povestea lui. Mi-a vorbit și mi-a arătat toate câte avea și făcea cu mărinimie distinsă, pe care recunosc că n-am făcut nimic s-o merit, izvorâtă dintr-o bunăvoință aristocratică și plină de curtenie. O curtenie prețioasă, cu parfum de veac demult trecut, uimitoare ”până peste marginile uimirii”, cum spune povestea, dar care, paradoxal, nu m-a surprins prea tare, căci ceea ce descopeream nu era neaşteptat. Am avut, cumva, sentimentul acela de "déjà vu", ca și cum aș fi deschis o ușă în spatele căreia știam ce va fi, căci decorul îl construisem chiar eu, în imaginația mea.
Venea ca o confirmare că nu mă înșelasem, ca o certificare a unei intuiții și a unei credințe intime că acesta era adevărul despre omul acesta necunoscut, dar cumva familiar. Adevărul prețios pe care inima mea, cumva, l-a simțit dincolo de toate rațiunile, adevărul care mă condusese acolo, în fața bărbatului cu ochii de cărbune, care și-a pus cămașă de sărbătoare în cinstea venirii noastre și ne-a făcut un dar neprețuit: bucuria. Bucuria de a respira același aer pentru câteva ceasuri, de a vedea şi a atinge obiecte înnobilate de oameni iluştri cărora le-au aparținut, de a vedea cum se manifestă prietenia, respectul pentru istorie, neam, trecut, de a vedea cât de simplu se poate trăi altfel decât gloata.
”Aici stai tot timpul?” l-am întrebat pe bărbatul neverosimil din fața mea, cu ținuta mândră și dreaptă de voievod,  cu zâmbet bun și glas puternic, sincer și pasionat, uitându-mă stupefiată în jurul meu, la casa bizară și eclectică în care l-am găsit. ”Da, de doi ani.” mi-a răspuns privindu-mă intens în ochi, ca și când mi-ar fi răspuns la toate întrebările mele nerostite, dar intuite. 
Are ochi negri și strălucitori, ca două sfere mobile de antracit şi zâmbet cald, care-i luminează și-i îndulcește căutătura stranie și severă. Vorbește cu pasiune despre crezul lui, despre munca lui de-o viață, despre admirația pentru niște oameni care l-au format și despre cum înțelege el să le onoreze memoria peste timp, chiar dincolo de mormânt. E un bărbat strașnic și un om fascinant, un amestec aproape neverosimil de extravaganță și modestie, blândețe și violență, inteligență și forță, realism și idealism,  dedicare și vanitate... Și peste toate, e un talent uriaș pe care înțelege, cu generozitate și obstinație, să-l dăruiască lumii. Dincolo de bani, chiar și fără bani, lumii acesteia pestrițe... chiar dacă lumea nu știu dacă e în stare să primească tot ce are el de oferit. Dar e gata s-o facă. ”Pentru copii, pentru cei ce vor veni după noi, că noi... cât vom mai fi...”, spune, şi glasul îi sună cu un fel de melancolie care mă electrocutează de emoție. Îi zâmbesc şi-n acelaşi timp îmi vine să-l îmbrățișez, căci în spatele zâmbetului meu stă lacrima.
E un duh de jertfelnicie și o hotârâre de nestrămutat în ochii negri care mă privesc. O hotârâre de a-și rămâne fidel sieși și unor idealuri în care crede cu tărie, în spiritul cărora își duce viața contradictorie, între asceză și exces. Singuratic, deși mereu înconjurat de ceilalți. 
Omul e un personaj din alte timpuri, un personaj în carne și oase, cu bizarerii comportamentale, oscilând între asprime marțială și maniere de prinț în vestimentație romantică și desuetă, dar e autentic și frumos. Când ridică vocea îți îngheață un pic inima, dar când zâmbește, simți că n-ai de ce te teme. De mult, de foarte mult timp n-am mai întâlnit un om care să merite în asemenea măsură uimirea mea. Am auzit și am văzut lucruri incredibile, care m-au lăsat mută de admirație, nu doar pentru valoarea lor în sine, ci pentru valoarea motivației omului care le făcuse, care le dădea astfel o și mai mare valoare. Pentru că-n vorbele bărbatului cu pletele negre și mâini incredibil de albe și delicate - spun incredibil având în vedere că sunt obișnuite să mânuiască nu doar condeiul, tastatura sau camera de filmat, ci și spada, pistolul și frâiele cailor în egală măsură - se simțea sufletul: cald, vibrant, emoționant, sincer.
Mi-am revenit târziu după întâlnirea de zilele trecute, am trecut-o prin filtrul rațiunii și-am înlăturat urmele entuziasmului, a rămas doar adevărul așa cum l-am perceput, sper netrunchiat de emoție, şi mă străduiesc să-l transcriu. Realizez însă că fără emoție nu se poate...
Și acum, când scriu, înțeleg lămurit că poveștile pot deveni realitate, dacă ai suficientă putere să crezi în ele. El, cel puțin, a reușit și a transformat povestea sa în realitate. Una credibilă, de la oameni până la costume, cai, arme, ba chiar până la duhul ei ce plutește nevăzut pe deasupra tuturor celor ce vor și pot s-o vadă.
Acum știu că oamenii mai pot fi și așa, adică neverosimil de spectaculoşi, cam cum mi-am imaginat eu că pot și trebuie să fie, ca să se potrivească în povestea mea: personalități dificile, da, poate intransigente și chiar maniacale, dar nobile. Așa cum parcă nici măcar eu, cea în ale cărei vene curg visuri şi poveşti, nu mai credeam în ultima vreme, amăgită de mersul anapoda al vremurilor în care trăiesc, că pot fi. Dar speram, nebunește și insistent. (Îmi trece prin minte zisa aia, cred că a lui Tenessee Williams, despre visurile persistente care au rolul lor și se realizează? ceva de genul, nu mai știu exact...) 
Am bucuria unei descoperiri care are, în noutatea ei, paradoxul unui adevăr pe care-l conțin: un om rarissim trăiește printre noi, iar noi nu prea suntem în stare să-l vedem, prea rar să-l prețuim, să-l înțelegem.
O întâlnire cu un om care mai crede în valorile unui cod de conduită al unui cavalerism pe cale de dispariție și trăiește conform credinței lui e un privilegiu. E ÎNTÂLNIREA care te bucură și, printr-un har al stelelor, poate-ți schimbă viața. Iar omul pe care am avut privilegiul să-l întâlnesc eu asta face: schimbă vieți ale celor care au nevoie, deşi poate nici ei înşişi n-o ştiu, adună de pe drumuri tineri și-i face oameni, îmblânzește, hrănește şi iubește cai și câini, scrie povești, instruieşte discipoli și face spectacole, muncește să lase ceva în urmă și-și împlinește destinul.
Și asta e doar frântura pe care m-a lăsat pe mine s-o văd. Restul e poate chiar mai frumos...


luni, 15 mai 2017

25 de trandafiri roșii

N-am mai scris demult. Nu am explicații, pur și simplu...
Astă seară vreau să scriu despre fericire. E un subiect la care nu mă prea pricep, pentru că de prea puține ori l-am conștientizat și l-am trăit, eu cea obișnuită cu autovictimizarea, dar încerc. 
Dimineață am primit vestea pe care-am așteptat-o ani la rând, o confirmare că îmi voi găsi locul meu pe fața acestui pământ, colțișorul meu care să mă ajute să mă simt la adăpost de lumea dezlănțuită, să-mi confirme o parte din ceea ce sunt. Am așteptat-o cu o așteptare flămândă, care se vede doar în ochii copiilor săraci, care tânjesc la vitrina plină de dulciuri a magazinului pentru ei inaccesibil... Am așteptat-o și-a venit. Și-am cunoscut o bucățică din ceea ce trebuie că este fericirea. 
Apoi am reconsiderat toate credințele pe care le-am târât după mine ani de-a rândul și care mi-au fost atât de grele piedici în calea stării de bine și mi-am dat seama că am greșit fundamental. Fără exaltare, de fapt, fericirea e cu mine de atâta vreme, în fiecare dimineață când mă trezesc, când mă bucur că mai am mamă care să mă sune, că am prieteni încă buni, cărora să le pese de mine, să se bucure de bucuriile mele, că am o meserie frumoasă, că Dumnezeu mă iubește atât de mult, incomensurabil.... Că sunt suficient de sănătoasă să umblu prin lume frumos și frumoasă, că-mi mai cântă Tatiana și mi-e drag s-o ascult și s-o-nțeleg, că am parfum în dulap și cărți în bibliotecă de pregătite de citit, că dimineață cafeaua încă mai are gust, că mă pot bucura de tot felul de fleacuri, că mă pot indigna răutatea și nedreptatea, că scriu, cânt, citesc, visez, că pot scrie, cânta, visa, iubi... Câte daruri, Doamne, câte daruri mi-ai dat și ce frumoasă e lumea mea!!!! 
Și habar n-am avut că bucuria putea să fie starea mea de fiecare zi... în schimb, am mers cocoșată prin lume, încruntată și plină de resentimente față de oamenii care mi-au făcut rău și care, d efaptt, nu contează... 
Peste doar câteva luni, poate chiar mai puțin, o să mă pot trezi în casa mea luminoasă și caldă, o să pot mângâia florile pe balcon și voi experia zi de zi bucuria, și greutățile, și provocările vieții acesteia atât de frumoase, pe care am norocul s-o trăiesc. 
Astă noapte am visat că ofeream 25 de trandafiri roșii unui om ticălos, care mi-a făcut foarte mult rău. Nădăjduiesc ca în cele 24 de ore ale zilei de azi să fi oferit celor din jur, oricui, cumulate, 24 de clipe de bucurie... Iar cea de-a douăzecișicincea mi-o rezerv mie, e o certitudine, aceea a bucuriei din vestea bună pe care-am primit-o de dimineață. Bucurie pe care-am întrezărit-o eu în roșul carminat al trandafirilor din vis, oferiți paradoxal și gratuit, ca și toată viața mea de până acum, unor oameni nemeritorii...  
AZI e prima zi din viața mea fericită și simplă. Pentru mine, mai întâi și mai înainte de orice. Și vorbele lui Anatole France mi se par adevărate: 
”Oamenii se cred nenorociţi pentru că nu pot avea ceea ce cred ei că este un bine, sau fiindcă se tem să piardă ceea ce au sau pentru că îndură ceea ce îşi închipuie ei că este un rău. Înlăturaţi toate credinţele de felul acesta şi toate relele vor dispărea!” 

miercuri, 15 martie 2017

Pe măsură ce înaintează în vârstă, omul descoperă că lucrurile sunt altfel decât le credea el în anii de iluzii și de poetice elanuri ale tinereții. Analizează mai serios lucurile și oamenii, găsește mai des explicații, devine mai circumspect, pierzând, rând pe rând, câte o pană albă miraculoasă din himericele aripi cu care îl înzestrase inocența. 
Oamenii ceilalți îi apar, din ce în ce mai des, într-o lumină cenușie și ignobilă, faptele lor mai accentuat degradante și are din ce în ce mai puțin prieteni. Și el le este celorlalți din ce în ce mai puțin prieten sincer, căci, nemaiavând iluzii, nu mai poate avea nici sinceritate în relații sau , cel puțin, n-o mai poate avea pe deplin. Devine din ce în ce mai egoist, mai singur, mai golit lăuntric și mai urât. Penele nălucă ale candorii și nevinovăției îl înfrumusețaseră, îl îmbrăcaseră într-o lumină nepământeană, făcându-l făptură de vis și de lumină, căci sufletul pur e așa, translucid, trece lumina prin el și iradiază în jur... Pierzându-și nevinovăția, penele au căzut rând pe rând și trupurile rămân dezgolite în urâta lor materialitate, chiar dacă se nimerește câteodată ca ele să fie armonioase și atrăgătoare fizic, și stricăciunea din interior fanează și exteriorul, oricât ar fi fost el de frumos... 
Sunt pe lume oameni frumoși cu zâmbete odioase, respingătoare, cu lumina din ochi coruptă sau stinsă, și frumusețea chipului lor exterior nu pare decât o mască prost pusă pe un suflet schimonosit. 
Și trec prin lume împovărați de golul sordid din ei, de greutatea amăgirii a căror victime au căzut fără glorie, amăgind, la rându-le, alte serii de oameni, candidați la pierderea ireversibilă a penelor de duh și de frumusețe, pe care nici măcar nu știu că le poartă pe umeri... 
Oameni ce vor deveni și ei niște trupuri ce-și vor purta goliciunea coruptă amar în absurdul război dintre om și om, dintre durere și sete de durere, dintre măști și candidați la măștile amăgirilor în sălbaticul bal mascat care e viața... 
Gândurile, bile negre necâștigătoare, se-ngrămădesc în șiruri ce converg spre un hău dantesc și înfricoșător. În care, dacă intri, ca și-n proverbialul infern, trebuie să fii convins că nu mai ai nicio speranță să ieși. Căci aripile ți le-ai pierdut ireversivil și caricatural, iar zborul e o imposibilitate la care nu-și mai rămâne decât să tânjești ca după mântuirea nemeritată și improbabilă...

marți, 7 februarie 2017

Biciul


Scriu cu inima, și nu cu degetele pe tastatură. Am văzut cu prietenii un film, un film slab, dar un film tare controversat, din cauza unor scene de violență psihică și sexuală: a fost Fifty shades of grey. 
Un film care n-ar extazia pe nimeni în privința calității lui artistice, de fapt nici nu importă calitatea filmului, cât ceea ce-ți rămâne după ce-l vezi. Unii pot să-l ia drept inspirație pentru tot felul de fantezii bolnăvicioase, alții doar pentru divertismente sexuale, alții pot face doar proverbiala noastră gargară pe seama lui, alții pot să se strâmbe cu o constipată indignare sau să-l incrimineze cu și mai belicoase ipocrizii... În mod cert, oricine poate să-l aprecieze după cum îi permite ceea ce este cel care face aprecierea. 
Pentru mine, filmul a fost un declanșator al unui șuvoi de gânduri despre ce ne poate face, fiecăruia dintre noi, experiențele din prima copilărie, despre traumele pe care le ducem ca un stigmat, spunea prietena mea, ca o matrice factuală, spunea, cândva, cineva pe care l-am iubit, ca o damnare, spun eu... 
Suntem, indubitabil și fatidic, produsul unor experiențe fundamentale, cu caracter imperativ. Ele ne vor condiționa modul de reacție, sub incidența unor procese cognitive complexe și nebănuite, dar cu rol determinant. Amintirile și modul lor bizar și aleator de a funcționa ne influențează deciziile, iar deciziile în lanț stabilesc comportamentul... Și comportamentul îți trasează, până la urmă, destinul. 
Filmul ăsta mi-a pus pe tapet o serie de indicii pe care încerc să le pun în propoziții. Propoziții care nu vor fi altceva decât răspunsuri la întrebări care mă bântuiesc de mult și cu care încă mă lupt ca Don Quijote cu propriile himere.
O serie de imagini greu de suportat în film îmi revin acum în minte, generând gândurile învălmășite de logica lor erotetică... 
O femeie stă în genunchi și acceptă un joc bolnăvicios și umilitor al unui bărbat. De care se simte atrasă, pe care-l dorește, pe care-l iubește. De ce? Ca să-i facă pe plac, ca să-l incite, ca să-l obțină, s-o vrea...
Deseori acceptăm situații ingrate doar ca să le facem pe plac celor care ne flutură pe sub nas iluzia că, acceptând asta, s-ar putea să le placem, să le trezim interesul și să-i determinăm, astfel, să ne accepte, să ne valorizeze, să ne dea acea valoare pe care în copilărie nimeni nu ne-a dat-o, deși știam c-o merităm.... Și o facem, deseori, deși știm că nu e bine, că nu e moral, că nu ne duce acolo unde vrem, dar, totuși, o facem... conștient, benevol, cu plăcere, chiar dacă nu ne place...  
O femeie participă la jocurile sexuale deviate și deviante ale unui bărbat bolnav, superlativul de abuzator sexual, și găsește plăcere în ele, chiar dacă ei principial nu-i plac, chiar dacă îi sunt străine practicile și instrumentele sadice, doar pentru că lui îi fac plăcere... Și ajunge să-i placă, așa cum îi place tot ceea ce ține de el, căci plăcerea și durerea sunt deseori ca două fluvii surori, cu traiecte diferite, dar izvorând din același izvor și, paradoxal, cu același estuar...
Supunem uneori trupul la cazne sau la umilințele unor posturi altfel intolerabile nici în gând, doar din conveniență, conformism, din incapacitate de a ceda unor presiuni, agravant din curiozitate sau încăpățânare... Punem , uneori, chiar sufletul în genunchi din lipsă de fermitate, din lașitate sau din vanitatea de a-l câștiga pe un om cu orice preț... Fie el și prețul propriei demnități, al propriei imagini din oglindă, care, sfidătoare, devine deseori tare greu, dacă nu chiar insuportabil de privit... 
Slăbiciune pe care, din aceeași lașitate, o numim altruism, condescendență, când nu e decât o irațională și păguboasă dependență emoțională de celălalt, pe care-l vrei și fără de care nu te simți suficient de dispus să trăiești...
O femeie e biciuită și plânge. Și acceptă să fie biciuită și să plângă, doar de a-i face pe plac unui bărbat pe care-l iubește. Ca să înțeleagă de ce lui îi face plăcere suferința ei, având iluzia c-o să înțeleagă vreodată. O femeie e biciuită și plânge, o femeie e victimă și ea însăși se victimizează, pentru că acceptă să fie victimă, pentru că are jalnica iluzie că, dacă e victimă, își ispășește greșeala de a nu fi suficient de bună spre a fi iubită. De a nu fi suficient de bună doar când e firească, așa cum e, doar așa cum e... 
Deseori sufletul ne stă în genunchi și e biciuit de cel pe care-l iubim. Și plânge și, chiar dacă doare insuportabil, suportă. Și acceptă să numere lovitură după lovitură, nu până la șase, ci, deseori, la nesfârșit, un interminabil și sardonic șase prelungit in infinit... Și acceptăm, deși plângem, pentru că nu putem face altfel. 
Îi iubim, cu mentalitate de victimă, pe cei care ne fac rău, pentru că nu înțelegem că, de fapt, cei care ne facem rău suntem noi și propriile răni ale propriilor slăbiciuni sângerânde, pe care le ducem cu noi din vremuri imemoriale, din copilăria cețoasă pe care amintirea ne-o aduce la lumină, din când în când, din cine știe ce mâluri de subconștient oprimat și chircit. Chircit sub loviturile de bici ale unor experiențe paradigmatice, ale căror victime am fost când eram neștiutori și neajutorați, abuzați de bunele intenții sau chiar de iubirea celor care ne iubeau cel mai mult... și care, uneori, habar n-aveau că ne fac rău sub forma unor gesturi de iubire, sau de protecție, sau de educație sau, pur și simplu, din neatenție, hazard, accident... Sunt atâtea fețe înșelătoare ale iubirii sau doar ale banalității care ne circumscriu actele existențiale!!! 
Fiecare din noi suntem rodul unor lovituri de bici și fiecare devenim un bici, al altora sau doar al nostru înșine. 
În hăituita căutare a unei iluzorii fericiri, iubirea, slăbiciunea, pasiunea, vanitatea, puterea, controlul, durerea... toate sunt dominate și biciuite mereu de dominatorul ascuns în temnița propriului suflet,  bici și rană, călău și victimă, într-un cerc din care nu mai putem ieși decât odată cu ultima suflare.

marți, 20 decembrie 2016

Tangibila fericire

Aseară mi-am făcut singură cel mai frumos cadou de Crăciun: am fost la Operă, am participat la un eveniment de ținută, în compania unor personalități ale culturii și scenei românești, în prezența Principelui Radu și l-am cunoscut pe Roberto Alagna. 
L-am ascultat, l-am privit cu nesaț, am luat la sfârșitul spectacolului un autograf, ne-am strâns mâinile, el, galant, mi-a sarutat-o pe mea, m-a îmbrățișat și am făcut fotografii, ne-am urat Crăciun fericit și am plecat de la Operă alt om. 
Oricum, după ce intri în incinta Operei devii un alt om, obligatoriu, altfel ai venit acolo degeaba. Dacă nu-ți vibrează sufletul de frumos, dacă nu devii și tu un om mai frumos, contaminându-te de atmosfera aia specială... de fapt, nu prea știu cum să mai continui fraza asta, căci nu-mi imaginez să nu fie așa... Nu știu... 
Știu doar că aseară eu am fost un om fericit. Chiar fericit. Și mă gândesc că e simplă fericirea, tangibilă și așa de personală, că nu se poate așterne în cuvinte, oricât de fericit ai fi. Muzica, rugăciunea sau zâmbetul și îmbrățișarea pruncilor sunt o formă de fericire curată, care curățește, la rândul ei, sufletul prea încercat de ierni gri. Sau oameni negri. 

marți, 27 septembrie 2016

Mai frumoasă

Sunt mai blondă, pentru că dimineață am reușit, în sfârșit, să ajung la coafor și sunt mai bogată. În speranțe că voi reuși să merg pe drumul nou pe care mi-l croiesc cu ajutorul lui Dumnezeu și care sper să fie cel bun, că voi reuși să-mi împlinesc, în sfârșit, un vis de atâta vreme crezut imposibil. Și în răspunsuri, pentru că am mai înțeles ceva azi: că am fost de batjocura prietenei mele cele mai vechi și mai dragi pentru că am avut încredere în ea, pentru că n-am putut concepe nicio clipă că e cum e. Și am mai înțeles ceva: că trebuie să iert orice și să merg mai departe, eliberându-mă de răul pe care cei dragi mi l-au făcut, lăsându-i în urmă. E cel mai greu. Dar voi reuși ... Și asta. 
Azi m-am privit în oglindă și am înțeles că am îmbătrânit, că mi-am irosit ani pe tristeți și lacrimi, că mi s-au adâncit ireversibil ridurile pe chip, că nu mai e nimic de făcut la astea... Încă mai sunt suficient de frumoasă pentru ochii care mă pot vedea. De ceilalți nu am nevoie. 
Sunt mai blondă, da, și-am obținut asta fără prea mare efort, doar cu puțin mai mulți bani decât aș fi vrut. Sunt mai bogată în răspunsuri la întrebări, iar la asta a contribuit întâmplarea- adică modul în care bunului Dumnezeu îi place să umble incognito... 
Sunt mai fragilă după atâta suferință, mai sceptică și mai puțin naivă, mai înțeleaptă și mai hotărâtă ca oricând să nu pierd și anii ce mi-au mai rămas pe amărăciuni. 
Și da, așa terfelită sufletește, scuipată și cu urmele zecilor de cuțite ”prietenești” în scândura inimii, dezamăgită și cu biata-mi inocență pierdută definitiv, mă simt mult mai frumoasă. Așa, cum sunt acum, cu veșmântul meu cel ciuruit de viață și de trăire adevărată, nemăsluită a tot ce mi-a fost dat să trăiesc, sunt mai frumoasă. 

”Cavalerul tristei figuri”

Recitesc Don Quijote cu o bucurie deosebită, printre picături, când am timp, deși nu prea mai am timp deloc, luată cu ale vieții și celelalte griji de fiecare zi, extrem de prozaice și, din păcate, urgente. 
Mi-am cumpărat o ediție pe care am avut surprinderea s-o constat fără greșeli, cel puțin până unde-am ajuns cu lectura, și mă bucur să mă întâlnesc cu bunul cavaler al tristei figuri, care, prin aventurile sale, mă face din nou să regăsesc în mine rațiunile unor acțiuni inutile și imposibile, pe care eu însămi le întreprind. 
Don Quijote mă vindecă de realismul defetist din marea de amărăciuni în care m-am bălăcit în ultimele luni, în compania oamenilor serbezi și meschini ai lumii de azi, pe care-o detest și căreia nu mă potrivesc defel. 
Don Quijote mă face să râd, cu lacrimi de îngăduință și de afecțiune, ca de-un prieten bun, ușor desuet, ale cărui ciudățenii, deși nu le-aș face aidoma, le înțeleg și cu care empatizez din toată inima. Don Quijote e chiar prietenul pe care și l-ar dori fiecare dintre noi, visătorii: bun, onest și generos din convingere, deși cu mintea ușor rătăcită, un naiv deloc naiv, care preferă autoamăgirea ca să dea sens unei existențe fade și absurde, pe care-a suportat-o atâția ani, dar de care s-a săturat până peste cap, căci s-a convins că nu face doi bani. 
Don Quijote nu e nebun, ci e doar un suflet bun și singur, căruia îi trebuie o motivație să poată continua să trăiască în lumea asta care, s-a convins de mult, nu e cea mai bună dintre lumile posibile. Și pe care, chiar și-așa, caricaturizată, încearcă s-o facă mai bună, s-o schimbe prin puterea patetică a exemplului personal, căci, spune el, ”fiecare om e odrasla faptelor sale”. De aceea vede capabili de fapte de noblețe și pe cei incompatibili fundamental cu noțiunea, de aceea speră, cred, prefăcându-se că ignoră realitatea, să descopere în ceilalți un sâmbure de lumină de care nici chiar ei înșiși nu sunt conștienți.
Actele lui de ridicol altruism nu izvorăsc decât dintr-o datorie de conștiință, dacă nu pentru alții, cel puțin pentru sine înșuși, dar nu din egoism, ci din exact opusul egoismului, dintr-un fel bizar de smerenie.
Don Quijote, încercând să-l convingă pe incipient ignobilul și ”sărac cu duhul” Sancho să-i devină scutier, îl momește nu doar cu promisiunile iluzorii ale unor aventuri în compania cavalerului rătăcitor, ci cu stăpânirea unor insule în cine știe ce mări, ba, mai mult, cu titlu de rege al vreunei împărății pe care-o va fi dobândit, mărturisindu-i că nu se va da înapoi de la a-i face această cinste cât de repede se va putea: ”Și să nu ți se pară de-a mirare, căci lucruri ca acestea li se întâmplă cavalerilor rătăcitori, într-un chip atât de nemaivăzut și nemaiauzit, încât ușor mi-ar fi să-ți dau chiar și mai multe decât îți făgăduiesc.”
Ba, mai mult, în smintita lui fantezie e atâta mărinimie, încât nu-i permite lui Sancho, rezonabilul, limitatul și decentul Sancho să ”ajungă la așa micime de inimă” încât să nu țintească la cât mai sus, să aibă visuri prea mici, pentru că - nu-i așa?- „unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor”, cum zicea cândva Paler...
Don Quijote e un spendid idealist tocmai pentru că țintește spre imposibil și neverosimil, căci își permite luxul, dat numai de o atât de blamată lipsă de cumpătare, adică inaccesibil sau autorefuzat de ceilalți, mulți, ”cu scaun la cap”, adică mediocrii dintotdeauna, de a visa măreț și nerezonabil.
Dreptatea lui e o dreptate inutilă, tocmai pentru că e nobilă, gratuită și indezirabilă, dar el se încăpățânează s-o facă. Și o face cu orice preț. Chiar cu prețul derizoiu a hăituirii, cu tot ridicolul implicit, unui vis fără speranță, ca și toate celelalte visuri frumoase, într-o lume care se încăpățânează să le năruie, pe oricare-ar fi, rând pe rând...  
Mie, celei căreia îmi este dat să-l cunosc și să-l întovărășesc în tristele lui isprăvi de hârtie, Don Quijote îmi face onoare. Onoarea de a fi părtașă la fărâma lui de utopică rezistență la urâțenia, la netrebnicia, la mârșăvia copleșitoare din jur.  

sâmbătă, 24 septembrie 2016

Luciditate după cutremur

M-am trezit cu aproximativ un minut înaintea cutremurului, ca și când o voce neauzită și neștiută m-ar fi avertizat să mă trezesc. Nu știu nici acum de ce, dar m-am trezit fără motiv și eram extrem de lucidă. La câteva clipe după, am simțit patul mișcându-se cu mine și am știut clar de ce a trebuit să mă trezesc. Paradoxal, nu prea mi-a fost teamă, deși mi-e foarte teamă de obicei, mai ales că sunt de atâția ani singură, dorm de atâția ani singură și mă simt, mai mereu, a nimănui... E probabil pentru prima dată când nu mi-e prea teamă de moarte... poate pentru că m-a durut așa de ascuțit și de mereu viața în ultimele luni? Că a fost așa de greu de suportat anul acesta, cel mai greu de suportat, cel mai cumplit, cel mai umilitor, cel mai copleșitor din câți am trăit? Habar n-am... M-am gândit la mama, cred... Primul gând a fost s-o sun, că pe altcineva nu am pe cine să sun, să văd dacă e bine, dacă nu s-a speriat, dar am presupus că a dormit și nu știe nimic, nu avea rost s-o sperii degeaba... Apoi nu m-am mai gândit la nimic... am ascultat doar tăcerea și atât... 
Am adormit relativ repede după ce mi-am dat seama că nu va mai urma nimic, și-am visat o familie . Nu știu cine erau, nu le-am reținut deloc chipurile, deși le vedem clar și știam cine sunt, dar sigur erau oameni foarte dragi și apropiați, asta știam în vis, și pe Claudiu, el trebuie să fi fost... Ne împăcam, stabiliserăm să ne împăcăm, să fim din nou împreună, să ne iertăm unul altuia tot ce ne-am făcut, toate rănile... Eram acasă, în casa noastră foarte dragă, eram bine, era cald, ceilalți plănuiau să facem o călătorie, să ne răsplătească pentru faptul că eram din nou o familie, dar eu nu voiam, mă simțeam în siguranță și nu aveam nevoie de nicio răsplată, de nimic... Doar trăiam starea ăaia de bine pe care am uitat-o de atâta timp. Eram în siguranță, el mă ținea în brațe, treceam din mașină în mașină, mă privea cu ochii lui plini de dragoste, ca altădată, foarte demult și știam că nu o să mi se mai întâmple nimic, eram protejată, eram liniștită, eram în siguranță... Nici nu mai aveam chef de ceilalți, nici nu voiam să merg nicăieri, mi-era de-ajuns să stau la mine acasă...
Dimineață m-am trezit întrebându-mă dacă nu cumva am visat totul, dacă nu cumva n-a fost niciun cutremur, doar un vis de-al meu cu ochii deschiși, doar o părere... Știam sigur că după cutremur privisem la ceas și știam sigur că era ora 2, 10... Am deschis telefonul, lumea nu dormise, toți își împărtășeau pe facebook impresii despre cutremurul din noaptea trecută, făcuseră glume sau își exprimaseră spaime, deci nu visasem, fusese, într-adevăr, cutremur.
Am știut, încă o dată, că tot ceea ce cred că știu în adâncul inimii mele chiar așa e, că n-a fost decât un singur vis, probabil o proiecție subconștientă a temerilor mele pe care nu mi le mai îngădui să le am...
Sigur nu-l mai vreau înapoi pe Claudiu pentru nimic în lume, acum ar fi prea târziu și vraja aceea care mă ținuse lângă el atâția ani s-a spulberat de mult, dar sigur l-am iertat pentru toate. De-aș putea să mă întorc în timp, aș face totul altfel, poate chiar l-aș înțelege și i-aș cere mult mai puțin... Oricum, îi mulțumesc pentru tot, pentru rele și bune, pentru anii în care m-a ținut nopțile în brațe și am fost, lângă el și dragostea lui, poate insuficientă, poate nepricepută, poate banală, dar adevărată, atât timp cât a fost, în siguranță.
Subconștient, conștient, vis, realitate... tristeți și certitudini, spaime și răni nevindecate... pasăre rănită ce-și ascunde capul sub aripile cărora le este frică să se mai înalțe spre zboruri... spre nimic... 

duminică, 18 septembrie 2016

Deșertăciunea unui vis...

Citesc mai mult, în ultimul timp, și încerc să vorbesc mai puțin. Ultima e încă la statutul de utopie, prima se străduiește din răsputeri să-mi redevină obicei indispensabil ca în adolescență. O adolescență plină de visuri de care nu m-am putut dezbăra niciodată cu adevărat, care-au subzistat în plăpânda mea ființă de carne și eter, care m-au însuflețit și m-au făcut să sufăr fără măsură în anii amarei mele maturizări și mai amarei maturități. 
Cândva, un om pe care l-am iubit și care nu m-a iubit îmi spunea, condescendent, că visurile-mi vor face doar rău și-mi servea, cu ironie superioară, o frază-îndemn care mă batjocorea și mă rănea nespus: ”Fii realistă, măi, păpușă!”. Mă rănea pentru că nu eram o păpușă și nu voiam să mă considere cineva doar o păpușă, nici fizic și nici în vreun alt fel, și pentru că, în superioara-i atotștiință, ignora că eram foarte realistă: realizam și că nu mă iubea, dar și de ce nu mă iubea. Și, evident, nici nu presupuneam că m-ar fi putut iubi vreodată, ceea ce nu mă împiedica însă, cu toată disperarea, să-mi doresc atât de tare s-o facă... Și mă batjocorea pentru că îmi nega tot ceea ce era frumos în mine, tocmai din cauza faptului că, realistă fiind și știind că n-o să mă iubească niciodată, îl iubeam, totuși, cu toată puterea inimii mele netrunchiate și netemătoare, fără să aștept nimic de la el... Și asta chiar era ceva atât de nobil și de frumos, cum n-a înțeles-o și nici n-o va înțelege niciodată: că iubirea adevărată nu cere nimic în schimb, nici măcar iubire. Se dă gratuit și nemotivat, fără să se poată contabiliza în ce măsură cel căruia i-o oferi merită sau nu, ori îți va răspunde vreodată la fel... 
Mai târziu, același vis năuc m-a împins la nenumărate sacrificii pentru un om căruia i-am oferit inima, și mâna, și viața, și încrederea și fidelitatea mea timp de zece ani de conviețuire. Același vis născut din cărți și din dorința de-a împărtăși din suflet tot ce aveam de dăruit, vis care, deși nu s-a împlinit întocmai ca-n cărți, n-am să consider niciodată că nu ar fi putut să devină permanentă realitate dacă amândoi am fi fost suficient de puternici și de dornici să luptăm pentru el.. și dacă ... multe altele, prea multe... 
Același vis urmărit patetic, dar cu înverșunată speranță, m-a îngenuncheat în zilele negrului marte care trecu... Pentru că am crezut în el și-n minciuna sub care mi s-a vândut, am auzit iarăși, din altă gură cinică de bărbat, aceleași cuvinte cunoscute și înfiorătoare: „ Nu mai fi naivă!”, de parcă eu aș fi fost vinovată de minciună, nu buzele care-au rostit-o ca să mă convingă că visul meu e valabil, că e al amândurora, că e posibil chiar și așa, sub aparența lui inacceptabilă și josnică...
Același vis a cărui deșertăciune o plătesc și azi, cu lacrimi mai amare decât nimic altceva, tot rămâne cel mai frumos...
Și pentru îndeplinirea lui tot mai cred că merită să-ți dai și ultima suflare, căci e cel mai frumos dintre toate himerele viețuirii pe pământ, în neagră și insuportabilă realitate realistă și fără dram de noblețe. 
Și da, sunt astăzi tare realistă și din ce în ce mai puțin ”păpușă”, la colțurile privirilor de neagră catifea s-au strâns brazdele adânci ale anilor de tristeți și-ale nopților de veghe înlăcrimată, mă amenință fatalitatea unei cifre grozav de rotunde și-a unui mare nimic sub linia pe care trebuie s-o tragi obligatoriu când faci socoteala anilor și-a vieții, iar pe frunte se văd tot mai certe urmele îngrijorărilor trecute și prezente pentru ale vieții deșertăciuni de fiecare zi, dar tot păstrez în adâncul sufletului o fărâmă plăpândă de vis, care n-a murit încă... de tot...
Și pentru asta sunt neverosimil de frumoasă, chiar dacă nu-s încă, pe lumea asta, a oamenilor cu burți și împliniri ”realiste” și carieriste, care bifează succese facile și cuceriri într-o listă de jalnice isprăvi cu care să se împăuneze, nu-s - încă-  priviri să mă vadă și să mă aprecieze. 


miercuri, 3 august 2016

În lumea asta sunt femei....

Mă gândeam, mai devreme, citind/recitind o scrisoare de-a lui Eminescu adresată Veronicăi, la ce înseamnă fatalitățile în destinele oamenilor... Azi, când lumea abia își mai aduce aminte, vag, de gestul definitiv al Veronicăi, din noaptea de 3 august 1889, când, disperată și obosită de a se târî prin lume fără omul pe care l-a iubit, înghite arsenicul ce-o va duce spre Eminescu în eternitate, mă gândesc, inevitabil, la ” fericirile care nu te fericesc”, cum ea însăși spunea. 
Iubim, uneori, în viețile noastre, oameni fără de care simțim că nu putem trăi. Ne dedicăm unei  ființe pe de-a-ntregul, în căutarea unei iluzorii fericiri, pentru că avem credința nestrămutată că numai lângă ea o putem găsi.
Și chiar dacă nu avem nicio șansă reală de a găsi ceea ce căutăm, chiar dacă știm că greșim, facem, uneori, lucruri blamabile în ochii celorlalți, ne asumăm, cu un spirit nebun de sacrificiu, riscul oprobiului public, ne lăsăm duși de val, pentru că suntem convinși că răsplata așteptată e pe măsură: inima celuilalt, fericirea visată. Și fericirea e un țel așa de înalt și, totodată, de firesc zidit în ființa noastră de duh și lumină, încât nici nu cred că are cineva dreptul să condamne aspirația cuiva spre ea. E un fel de circumstanță atenuantă, de culpă scuzabilă, în ciuda oricăror nebunii care se fac, adesea, în numele inimii și-ale iubirii, frizând, desigur, chiar nebunia, dacă ne raportăm la ce este socotit de toată lumea ” cu minte” drept nesocotință. Și chiar așa e, căci iubirea a fost definită, uneori, ca un fel de nebunie extravagantă și păguboasă. 
Probabil că suntem contaminați, pentru o vreme, de un soi de nebunie încadrabilă în sfera patologiei, dar în sinele nostru suntem convinși că nu putem altfel. Și nici nu putem, dacă pasiunea e veritabilă. 
Mi-e greu să spun dacă e bine sau rău, aș zice mai degrabă că nu, da asta e absolut irelevant. E un fel de imperativ categoric kantian, care funcționează prin sine înșuși și nu are nevoie de aprobabarea celorlați, de nimic exterior... Și cum să-l convingi pe un om să nu iubească sau să înțeleagă, rațional, ceea ce e irațional și, după unii mai cinici și mai realiști, e determinat de chimie, în mare măsură?
Acum, că e chimie sau că e o vrajă neinteligibilă și inexplicabilă, ține de cât de dispus ești să te trufești, spunând că ție n-o să ți se întâmple niciodată... Ba da, o să ți se ... și ție! Depinde doar din ce stofă ești făcut ca să reacționezi într-un fel ... sau în altul... Și de cât de dispus spre ipocrizie ești... :)
Cu certitudine, sunt oameni care trăiesc la limitele imposibilului, năzuind spre un cer pe care majoritatea îl abandonează, din pricina asperităților și sinuozităților drumului până la el. Care poate dura, uneori, o viață, ba chiar asumându-ți riscul să nu-l atingi niciodată, căci nu garantează nimeni reușita, în materie de ... fericire sau de ceruri...
Și totuși, sunt pe lumea asta oameni care, sfidând logica, raționalul, convențiile, rezonabilul, destinul și condiționările de tot felul, se încăpățânează să se agațe cu degetele de himera unui vis, fără a-i mai da drumul niciodată, chiar și când prăbușirea e ineluctabilă. După unii, aceștia sunt eroii. După alții, doar ratații - depinde de perspectivă, de ce parte a barierei te situezi... niciuna nu-i blamabilă, e doar o chestiune de... alegere.
Din categoria lor sunt Romeo și Julieta, Werther, Paul și Virginia,  Manon Lescaut și cavalerul de Grieux, Anna Karenina, Catherine si Heathcliff, Eminescu și Veronica, Ladima cel îndrăgostit dramatic și fatal de-o vulgară Emilie, și atâția alți insațiabili de acele mari ”fericiri care nu te fericesc”.... de care niște cititori romantici incurabili, ca mine, au mai aflat din cărțile de literatură, pe vremea când se mai citea... și s-au contaminat, aproape fără să știe, de visuri aproape cu neputință de realizat.
Acești dezrădăcinați din cer, acești obstinați în ale adevărurilor inimii lor, vor spune, cu Eminescu, mereu femeii iubite, chiar dacă ea e zână sau vânzătoare la aprozar:
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei...
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!”
Căci dragostea depășește voința, fiind absurdă și, de aceea, magnifică prin iraționalitatea ei...
Probabil de aceea Veronica s-a încrezut în vedenia din fântână, ca oarecând Narcis, dar plătind prețul fără de care azi, în lumea asta fără de iluzii, în care orice fel de naivități sunt aspru pedepsite, mai rău ca blasfemia din vremea închiziției, nici nu s-ar mai fi auzit de ea... Și, oricum, cine poate afirma că știe adevărul? Și cine poate să-și asume riscul de a arunca, primul, piatra? 

joi, 7 iulie 2016

luni, 20 iunie 2016

În prag de solstițiu

În curând, voi întra în cel de-al treizeci și nouălea solstițiu de vară. Sunt mândră de toate 39, căci le-am trăit așa cum m-a îndemnat inima mea: din toată, cu toată, fără de măsură în iubire, în suferință, în speranță, în ce-am avut mai bun și, poate, mai rău. Nu fac niciun bilanț, doar îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate, pentru bune și pentru rele, pentru oameni și pentru lecții, pentru soare și pentru ploi, pentru furtuni și pentru ierni înghețate, pentru lacrimi și pentru zâmbete. 
Sunt un om viu: simt, iubesc, cred, sunt generoasă, mă necăjesc, condamn, uit, rescriu cu colțul de vis al inimii povești și dau șanse tuturor: să mă iubească sau să mă rănească, după cum le-or fi inimile.  
M-a sunat mama, cu lacrimi și cu urări, ca să fie prima și să nu-mi strice somnul mâine dimineață. Grija ei m-a emoționat, m-a înduioșat nespus, căci e, ca și rugăciunile ei, cea mai mare și mai dulce dovadă de iubire pe care-o primesc. O iubesc, la rându-mi, și-i mulțumesc nespus. Mi-am amintit de tata, cu lacrimi și cu dor, azi, la biserică, în ziua Sfintei Treimi, în care-a plecat, în urmă cu 15 ani... Îi mulțumesc pentru tot ce mi-a dat în sufletul, în vinele, în ochii și-n carnea mea, peste viață și moarte, și-l iubesc la fel, nespus. 
M-a sunat Marius, din însorita lui Portugalie, am petrecut cu prietenii mei în avans, căci unii dintre ei nu pot fi mâine lângă mine și știu că sunt iubită. Și sunt recunoscătoare. 
Mi-am vopsit unghiile roșii ca sângele, ca viața din mine și din inima mea și zâmbesc. Știu că-n mine și-n ochii mei e strânsă lumea întreagă și e un dar pentru cine o va vrea și-o va merita. Și că acest al treizeci și nouălea solstițiu de vară e doar începutul un altfel de început al vieții mele, pe care-am decis s-o rescriu definitiv în lumină. Mulțumesc, Doamne! 

duminică, 12 iunie 2016

Mie, cu drag...

Duminica s-a încheiat aproape blând, adunând roadele unei săptămâni pline și interesante. Totdeauna, atunci când afli cu cine ai de-a face, e interesant. Pentru mine, cel mai important e să înțeleg, căci de aici începe drumul spre acceptare chiar și a celor mai bizare realități.
Nu neapărat să le urmezi, să fii de acord cu ele, căci nu ți se datorează, ci să accepți ca sunt într-un fel imuabil, să le reprezinți conștient și să poți să le ordonezi într-un sistem. Ca să poți să treci, eventual, peste ce te deranjează la ele și să mergi mai departe. Pe drumul tău, care nu mai trebuie să depindă de ele și nici să mai interfereze cu ele - cel puțin nu ca până acum.
Cam așa e și cu oamenii din viața noastră: unii se dovedesc a fi altceva decât ceea ce par și ai crezut. Când ai reușit să înțelegi, te protejezi, într-un fel, de influența lor care poate să-ți facă rău. Și mergi mai departe. 
E păcat doar când e vorba de prieteni, mă rog, de cei pe care i-ai considerat prieteni o viață întreagă... Când trebuie să te debarasezi de cei pe care-i credeai prieteni, care erau parte din viața ta, intervine așa o dezamăgire, care te destabilizează un pic, parcă te face să te întrebi despre lume însăși, despre tine, seria aia de întrebări ciudate,  pe care toți ni le punem, mai devreme sau mai târziu.  Of, cred că, de fapt, cauza multor rele e nesiguranța față de propria persoană a multora, care naște sentimentul de invidie și conduce la reacții disproporționate... Care rănesc pe cei care nu merită răniți, care, în fond, rănesc pe cel care le emite, căci fiecare rău pe care-l emiți ți se va întoarce, cu siguranță și precizie indubitabilă... mai devreme sau mai târziu... 
Nu știu de ce am simțit nevoia să scriu asta, nu e nimic nou, ba chiar sunt redundantă, dar scriu ca să conștientizez, cred. Că doar eu sunt cea care trebuie servită necondiționat, iubită necondiționat, respectată necondiționat de mine însămi și căreia trebuie să-i fiu fidelă toată viața. Doar eu am nevoie să primesc din parte-mi iubirea întâi, apoi ceilalți. Și e bine așa, căci prietenii sunt rari, foarte rari, și trebuie selectați cei cu adevărat sinceri, nu cei care-ți sunt ”prieteni” doar atunci când le convine să fie, când au vreun interes sau nu au altceva mai bun, mai oportun, mai la modă, mai... și mai... 
În fine... O săptămână minunată a fost, cu soare, cu zâmbete, cu bucurie și cu binecuvântări. Sunt un om frumos, bag seama, pe dinăuntru și pe dinafară. Și trebuie să o văd bine, cu ochii minții și ai inimii și să fiu recunoscătoare pentru tot. Căci o văd ceilalți, cei care, din frustrări, secretează invidie și se poziționează într-o veșnică și absurdă competiție - absurdă, căci fiecare are rostul și rolul lui în lume, unic, frumos, pe care nu-l poate ocupa sau îndeplini nimeni altcineva - sau ceilalți, foarte puțini, rarissimi, care îți rămân alături și te iubesc, te încurajează, te susțin, nu te sabotează... 
Sunt un om frumos, trăiesc vara, zâmbesc florilor și cerului și experiez miracolul respirației. Mi-a răsărit busuiocul în ghivecele de pe balcon și parfumul frunzelor lui proaspete îmi invadează sufletul, mi-au înflorit în ghivece trandafirii și roza impatiens, camellia are frunzișoare noi și promisiuni de flori, dalia e plină de boboci gata să izbucnească spre inflorescență îmbujorată, e vară peste tot, și-n inima mea care se reface după o iarnă hidoasă. Sunt mai bogată în emoții și experiențe, mai înțeleaptă, cred, și mai puțin pripită ca până acum, dar și mai rezervată cu oamenii. 
Mulțumesc, Doamne, pentru toate lecțiile dureroase și blânda alinare ce le-a urmat. Ce dacă am pierdut oameni care nu au fost în stare să prețuiască prietenia, sinceritatea, generozitatea și delicatețea mea în relație cu ei și să mă iubească? E doar pierderea lor, eu am în mine toate, ca și înainte, de dăruit unora mai meritorii și mai puțini egoiști. 
Drumul meu va fi bun, căci de-acum mi-l fac singură, în concordață cu valorile și idealurile mele, nu-i mai las pe alții să mă ducă unde vor, pe drumurile lor, în slujba scopurilor lor, cum am făcut până acum...
Iertându-mă, în același timp, pentru toate câte mi-am făcut din neiubire față de mine și de darurile minunate pe care mi le-a dat Dumnezeu - talantul pe care l-am îngropat și m-am preocupat să-l sporesc pe-al altora... Uitând față de cine am întâi o obligație s-o iubesc, s-o respect, s-o apreciez, să-i ofer tot ce e mai bun: eu însămi. 

duminică, 22 mai 2016

De soc, de cer, de inimă...

În vizită la mama, la casa copilăriei, unde-am crescut, adică acasă, casă... Ca să stau în curte la soare și să ascult vrăbiile, porumbeii, rândunelele, găinile, cocoșii, guguștiucii - zgomotele familiare și azi binefăcătoare. Ca orice lucru pe care, atunci când îl ai neîncetat, nu-l prețuiești îndeajuns, dar de care, când îl pierzi, ți se face dor.
Încerc să nu fiu lirică, dar e ceva în are care mă face să mă diluez treptat într-un caier de inactivitate și de lene dulce, care te duce, duce, duce... anesteziantă.
Văd zburând porumbei, fluturi, gâze și trag adânc în piept parfum tare, înțepător. Parfumul e al florilor de soc rostogolite de mama pe masă, lângă ceașca mea de cafea și sub un cer albastru, senin, pe care norii, ca niște bulgări imenși de vată de zahăr, dau un spectacol gratuit de frumusețe și te învață din nou să respiri, în lenta lor alunecare spre nicăieri, ca ieri, ca ieri, ieri... 
Se cheamă că trăiesc. Adică, iau o pauză de la zbuciumul dinlăuntru, de la tristețile trecutului care mă urmărește ca pe-o fugitivă ce sunt. Și fug, fug cu privirea la norii albi și diafani, FUG  un pic de amărăciunile gemeni, care nu se prefac decât în alte fărâme de amărăciuni mai mici, oricât le-ar fărâmița gândurile de noapte și de zi. Și fac exerciții de smerenie, de liniște, de tăcere, cere, cer... Cer cu ochii la cer, la gâze, la iarbă, la trandafiri, la cățel, la mâinile mamei muncite și îmbătrânite, alegând florile de soc... Cer ceva ce nu mai vine, o șansă, o nouă șansă... liniștea, pacea, pacea, cea pe care-o tânjesc de atâtea luni... 
Pe masă, lângă o cafea amară ca viața de om mare și fără noroc, e un munte mărunt de aur și parfum. Aur și inflorescențe aromate amețitor, decizii proaste, dar luate din inimă, înțeapă colțul inimii peticite... Printre tufele de trandafiri se apropie Lola, fără pedigree, dar cu pui vii în pântecele pe care și-l leagănă leneșă și apatică. Se cuibărește pe lăbuțele albe sub piciorul mesei la care scriu și gâfâie de căldură și osteneală, aruncându-mi priviri pline de reproș: n-o înțeleg și azi n-am mângâiat-o. Mă revanșez și mă iartă, apoi pleacă în mijlocul curții, pe iarbă, să se lăfăie cu burta albă la soare, tăvălindu-și blana neagră, strălucitoare, printre gâze și furnici, speriind o vrăbiuță, care fuge, țup-țup, spre suratele ei, ascunse sub umbra zarzărului. 
E un fel de liniște, spartă uneori de glasul monoton și trist al mamei, care se plânge, necăjită, de nesfârșite responsabilități, planuri, nemulțumiri, îngrijorată și pesimistă cum o știu de când lumea. Pe masă, florile se soc se lăfăiesc în soarele după-amiezii și-n pulberea fină de aur și flori, răzlețite din buchetele răvășite de degetele harnice ale mamei, se brodează, printre parfumul lor înțepător, o altă poveste în care trebuie, musai, să cred...
Am fost la tata la mormânt. I-am aprins o lumină și i-am mai povestit ce știa: că mi-e dor, că mi-e dor, că mi-e așa de dor...  și că doare. Încă doare la fel că nu i-am spus niciodată ce mult l-am iubit, că doare aprig că nu pot da timpul înapoi să-i pot spune, deși știu că știe... Că-mi pare rău că nu sunt cum am promis că voi fi, cum și-ar fi dorit și cum credea că sunt: perfectă. Și că azi și-n vremea din urmă mi-a fost tare greu, tare greu, tare greu... Că iadul e aici, fără-ndoială că aici e... 
Ne-am înțeles, reciproc, peste viață și moarte, peste regrete și ireparabil. Îi duc mai departe, spre nicăieri, poate, chipul, și privirea și zâmbetul. Mi-a dat din el mai mult decât a știut și mă recunosc nu numai în trăsăturile din fotografia veche, parcă din ce în ce mai mult și mai straniu asemănătoare mie, ci și în tristețile și melancoliile care ne-au legat pe amândoi: cea din privire, pe care i-am moștenit-o și i-o duc mai departe, cea din zâmbetul pe care-l însăilez pe chip deseori, cea de dincolo de ce nu știu, dar simt... 
Sunt copilul lui și asta voi rămâne până la sfârșitul veacurilor. Duc în mine încă, peste țărâna indiferentă, toate visurile lui pe care, foarte probabil, n-o să le îndeplinesc niciodată. Sângele lui, care-mi curge prin vene, va muri odată cu mine și nimeni n-o să ne ducă mai departe nimic din ce-a fost al nostru... Cu mine se stinge numele lui și se vor stinge, sper, toate rănile lui... și poate va veni pacea...
Din cer nu vine, inteligibil, niciun răspuns. Nu încă. Doar soare blând, cald, cald... Din mintea-mi glasurile se aud, deși mă străduiesc să le ignor, căci sunt încă întrebări fără răspuns, dureroase ”de ce”-uri fără rost, știu, fără rost, dar inima e încăpățânată... și-a iubit chiar și fără rost... Din soc vine doar parfum îmbătător de dulce, de dulce, de duce, duce, duce... Să ducă, Doamne, unde-o vrea, să ducă! Îmi atârn o floare la ureche, cum făceam când eram mică, și realizez că nu m-am schimbat chiar atât de mult de atunci... Așa că nu am altceva de făcut decât să aștept să se facă liniște cumva și să sper că se va face. Trebuie să se facă. Trebuie, trebuie, până la urmă.
În curte sunt vrăbii. Zgomotoase, certărețe chiar, dar sunt semne vii că viața merge mai departe. Sunt porumbei care zboară perechi pe cer albastru, e un fel de larmă liniștitoare, sunt trandafiri îngrijiți de mama, a cărei siluetă bombănitoare e peste tot... În mine sunt amintirile tatălui meu, ale copilăriei și adolescenței ignorante și pline de visuri, dar tot în mine e prezentul otrăvit de iluzii și consecințele lor usturătoare, în mine e totul, deși mă străduiesc să ignor, și să uit și să merg mai departe. 
Din trandafirii corai, plini de boboci și flori care se desfac, se ridică spre vară o promisiune. Fie și-n inima mea, din care amărăciunea cuibărită ca un răufăcător, nu mai vrea să se dea dusă...  

luni, 16 mai 2016

Restituire de suflet

Cândva, demult tare, parcă în altă viață, am fost într-un pelerinaj prin țară. M-am oprit peste noapte la Mănăstirea Crasna, unde-am și rămas, ca dimineața să ne spălăm cu apa  rece a izvorului și să vedem un soare ca din alte lumi... Slujba de la Crasna, atmosfera neasemuită de pace și sfințenie mi-a rămas pentru totdeauna în suflet.   A fost ca o ieșire din lumea profană și o excursie pe meleaguri de rai... Un Rai accesibil mereu, dar ignorat. Am primit acolo nu doar binecuvântări, ci și un dar, un dar de suflet, o icoană care mi-a plăcut neasemuit de mult, prin aspectul ei neobișnuit, învechit și fascinant. Auriul veșmântului Născătooarei, somptuos, ca de împărăteasă și doamnă, așa cum Împărăteasă și Doamnă este, coroana de pietre scumpe și nestematele toate care-o încununează pe Ea și pe Prunc, expresia de pe chipul smerit, ușor întunecat al lemnului patinat de trecerea anilor, de o neasemuită blândețe și profundă asceză, toate m-au fascinat.  Ani în șir am privit-o cu dragoste, mi-am plecat genunchii rugăciunii în vremea tinereții mele în fața ei, mi-a fost mereu cea mai dragă icoană- Maica Domnului cu trei mâini. 
N-am știut de ce era prezentă și cea de-a treia mână în icoană, mi-am imaginat mereu că e vreo mână de sfânt și-am aflat, mult mai târziu, în vremea accesibilului internet povestea ei, că mâna din icoană e chiar mâna unui sfânt, a Sfântului Ioan Damaschin, vindecat miraculos de către Născătoarea de Dumnezeu. E o poveste întreagă, adevărată, dar inexplicabilă rațional, ca toate poveștile sfinților, o întâmplare minunată, care arată marea milostivire a Fecioarei față de oameni. 
În secolul VIII, Sfântului Ioan Damaschin, unul dintre iconoduli, i-a fost tăiată mâna dreaptă, cea cu care deseori scrisese scrisori care apărau Biserica lui Hristos, drept pedeapsă pentru unele învinuiri nedrepte ale lui Leon Isaurul. Sfântul s-a înfățișat în fața icoanei cu mâna sa tăiată, rugându-se să fie vindecat, spre a-și folosi dreapta pentru apărarea credinței, iar Maica Domnului i-a alipit-o la loc, în mod misterios și minunat: „Iată, mâna ta este sănătoasă! Să o folosești după cum ai făgăduit și să nu mai fii de acum întristat.” Drept care Sfântul a alipt, la rându-i, o mână de argint icoanei, jos, în partea din stânga, spre pomenirea minunii în veacul veacurilor.
Într-o zi, tristă pentru mine, nepriceperea unor alte mâini mi-au rănit icoana mea cea dragă, neștiind s-o așeze în bună rânduială în peretele dinspre răsărit... O am și-acum, rănită, acasă, în casa în care nu mai e acum decât mama, mereu mai tristă, mai timidă, mai mâhnită că-i lipsesc... Nu mai sunt nici cei care răneau, s-au dus departe, acolo unde le era locul, de altfel, nu mai sunt nici glasurile care mi-au marcat copilăria, monoton, al bunicii și blând, al tatei, nu mai sunt decât amintirile unor clipe de binecuvântată inocență și de exerciții de visare cu ochii nevinovățiilor adolescentine. 
Icoana Maicii  Domnului cu trei mâini, Tricherousa, mi-e în continuare cel mai drag odor din casa copilăriei mele. Simt că vremea în care își va găsi locul ei în viața mea se apropie. Poate într-o casă nouă, poate într-o viață nouă... Tare-aș vrea să fie cât mai repede, căci tare mi-e de dor!... Deocamdată, sper că începe cu harul ei, care i s-a dat și lui Ioan Damaschin: acela de a mângâia în durere, de a șterge lacrimile inimii, răspunzând rugăciunilor glasului care-o cheamă în ajutor. Și toate, ca să nu mai fi de-acum întristat. Ca să te bucuri, ca să-ți regăsești nădejdea, și puterea, și mângâierea și drumul. Și să nu te mai rătăcești niciodată. 

”În semn de mulţumire pentru minunea Ta, Sfântul Ioan Damaschin a înfrumuseţat icoana Ta cu o mână de argint, ce arată mâna lui dăruită de Tine; pe Tine Te rugăm să ridici mâna Ta şi să binecuvintezi pe cei care strigă Ţie aşa:
Bucură-te, bucuria celor tămăduiţi de Tine;
Bucură-te, râu nesecat de milostivire;
Bucură-te, minune mai presus de minune;
Bucură-te, tainică scăpare a celor evlavioşi;
Bucură-te, cetate a Împărăţiei cerurilor;
Bucură-te, apărătoarea celor biruiţi de neputinţe;
Bucură-te, glasul cântărilor duhovniceşti;
Bucură-te, că ai primit darul celui plin de mulţumire;
Bucură-te, că ne dai şi nouă mână de ajutor în primejdii;
Bucură-te, că ne scoţi din valurile patimilor;
Bucură-te, că ne aduci la limanul înţelepciunii;
Bucură-te,că ne păzeşti de atacurile celui viclean;
Bucură-te, Maica Domnului, mâna nevăzută a milostivirii Preasfintei Treimi !”
Icosul al treilea din Imnul acatist la Icoana Maicii Domnului TRICHEROUSA (,,CU TREI MÂINI”)

miercuri, 11 mai 2016

Mesajul ASR Principesa Moştenitoare Margareta şi Concertul Cameratei Regale

Mesajul ASR Principesa Moştenitoare Margareta şi Concertul Cameratei Regale: Mesajul Alteţei Sale Regale Principesa Moştenitoare Margareta, Custodele Coroanei, adresat cu ocazia Jubileului Regal.
Concertul Regal la Castelul Peleş, susținut de orchestra lărgită a Cameratei Regale.
Transmisiune directă de la Castelul Peleș.

sâmbătă, 16 aprilie 2016

Floria Tosca sau ce poate face iubirea dintr-un suflet de femeie

Ascult în transmisiune directă Tosca de la Opera din Viena. Cu Angela Gheorghiu în rolul Floriei Tosca. Și Kaufmann, iubitul meu Kaufmann în rolul lui Cavaradossi. E un fel de stare de sărbătoare cu pielea de găină tot timpul. O minunăție așteptată, o bucurie pe care nu mai știi cum s-o prelungești mai mult... 
Splendide sunt aici vocile, interpretările, splendidă partitura, spendidă... 
Tosca e o sărbătoare a femeii, care iubește și luptă cu toate armele feminității  pentru dragostea ei liberă și completă, posesivă și generoasă... Își vizitează iubitul și-l anunță că-i pregătește o surpriză: o întâlnire de dragoste. Reacția lui o descumpănește, pentru că-l simte preocupat de altceva și-i reproșează că nu se bucură suficient, așa că-i descrie cum proiectează ea întâlnirea lor pasională. Reușește să-l capteze, deși gândul bărbatului, ca al tuturor bărbaților, de altfel, vorba lui Moromete, ”e la alte prostii”, respectiv la evadatul pe care-l ascunsese în biserică...
Încearcă să scape de Floria așa cum fac toți bărbații cu toate femeile: spunându-le minciuni dulci, ca să le facă pe plac... Numai că femeia cercetează geloasă, posesivă, atentă, pictura din care i se pare că recunoaște cei doi ochi albaștri care-i stârnesc furia... tocmai pentru că-i recunoaște și-i consideră rivali. Pentru că orice femeie care iubește vede în orice altă femeie frumoasă o posibilă rivală și suferă. Pentru că nu se vrea înlocuită din inima bărbatului drag, pentru că se vrea unică, așa cum și merită... Și Floria îi reproșează, geloasă, pictorului, că a pictat-o pe marchiză prea frumoasă, ba chiar îi cere... să-i facă ochii negri, căci nu poate suporta ca alți ochi să-i privească pe ai iubitului ei... nici măcar dintr-o pictură ieșită din mâinile lui... 
Cavaradossi este cucerit. Îi declară dragostea, îi spune că numai ochii ei negri îi sunt dragi pe lume, căci o iubește sincer... Și chiar i-am auzit pe Angela și pe Jonas Kaufmann, un cuplu de neuitat, ideal cred, convingători, real îndrăgostiți... 
În actul al doilea, Floria, care nu mai poate suporta durerea să-l vadă chinuit pe omul iubit, face imposibilul posibil: îl ucide pe Scarpia, după ce îi promisese că i se va dărui, în schimbul hârtiei de liberă trecere pentru ea și al ei Mario.... Nu știe că ticălosul o amăgește și-și învinge scârba, își calcă pe mândrie pentru a obține viitoarea ei eliberare. Însă o femeie care iubește e capabilă de orice. Chiar și să ucidă. După ce, anterior de a lua hotărârea eroică, se lamentase, își strigase durerea și revolta unui Dumnezeu pe care-l credea surd în splendida arie Vissi d' arte, Tosca înfige, cu mâinile ei făcute pentru artă, pentru a purta florile dăruite Madonnei și pentru a le înălța în rugăciune, pumnalul în inima lui Scarpia... 
Odată ucis tiranul, femeia exclamă epuizată și consternată: ”E avanto a lui tremavo tutta Roma!...” Prin vocea Angelei sună copleșitor... Încă o dată o femeie a depășit, prin curajul ei nebunesc, într-o clipă de intensitate maximă, lumea... Femeia a realizat că a fost măreață; ea, o făptură slabă, delicată, care-a trăit toată viața pentru artă și pentru dragoste, s-a învins pe sine, și-a învins neputința, și-a învins limitele...
Se aud suspinurile ei de femeie care și-a călcat pe inimă, și-a strâns în ea tot curajul și-a ucis... pentru inima ei... Ca să salveze și să se salveze... și ți se face, instantaneu, pielea de găină. Simți, dintr-o dată, iubirea ei pasională, simți sacrificiul ei total, dragostea ei pentru Cavaradossi care-o împinge să nu se gândească decât la viața celui fără de care nici viața ei nu mai are sens... Intuitiv, femeia știe asta, de aceea nu se dă în lături de la nimic... Cu mâinile ei mici se luptase cu Scarpia, cu mâinile ei îl ucide și... tot cu mâinile ei, îi pune crucifixul pe piept... ca-ntr-un gest de  supremă umanitate....
E magistrală Angela și mă gândesc că, implicit, e magistrală o femeie care iubește. Capabilă de orice pentru omul iubit, gata să se uite pe sine, gata să se dăruiască lui, mai presus de rațiune, de Dumnezeu, de tot... Niciodată un bărbat n-ar putea iubi așa, niciodată n-ar putea fi așa de pătimaș și de total dăruit, până la sacrificu de sine... Cică ei sunt cerebrali sau... doar egoiști...
Deși Cavaradossi, în actul trei, spală rușinea tuturor bărbaților planetei: pentru că în fața morții, rănit, torturat, lipsit de speranță, nu se gândește decât la ea, pentru că dă tot ce mai are înaintea execuției temnicerului - un inel, spre a-i permite să-i scrie Floriei un ultim adio... Și și-o reamintește, jalnic, pe femeia iubită, cum păsea, parfumată, pe nisipul aleii și cum o strângea în brațe, dezvelind-o din vălurile care-i ascundeau frumusețea și misterul ... 
Ascult uralele înnebunite al sălii operei din Viena după E lucevan le stelle cântat dumnezeiește de Kaufmann... Cu lacrimi de bucurie. Și de speranță, că umanitatea nu s-a pierdut, căci mai vibrează la frumusețe, la muzică sublimă, la voci divine...  Sala ovaționează un om care se întrece pe sine, un artist minunat, care acum bisează cea mai frumoasă arie a operei... visul de dragoste al lui Cavaradossi... 
Din acest motiv e minunată muzica: pentru că scoate ce e mai frumos și mai nobil în oameni. Minunat Kaufmann, bucurie deplină, sală și ascultători din lumea întreagă... A doua oară parcă e și mai frumos... 
Intră Angela... Floria cu biletul salvator... Cavaradossi ascultă înmărmurit spovedania ei și îi sărută dulcile mâini care aduc biletul de liberă trecere... O dolci mani... Făcute să mângâie copii, să poarte trandafiri, să mângâie iubitul... au făcut dreptate, mâinile victorioase... și pure... 
Dar femeia îi dezvăluie planul ei,  îl încurajează să  spere că vor fi, peste câteva clipe, liberi, liberi să-și trăiască dragostea... Îi așteaptă un viitor luminos, departe de Roma, de răutate, și femeia e gata să renunțe la toate pentru a fi alături de el... Ai crede că așa va fi, dar nu în lumea aceasta... Căci finalul e cumplit: execuția preconizată a fi o simulare se va dovedi reală, Cavaradossi cade ucis de gloanțele mincinosului Scarpia, care se va răzbuna și după moarte, iar Floria, înnebunită de durere, își urmează drumul spre iubitul plecat în lumea celor drepți... pe buze cu ultimele cuvinte adresate lui Scarpia, pe care parcă pleacă să-l acuze pe lumea de dincolo, în fața lui Dumnezeu, căci nu-l iartă: ”O Scarpia, avanti a Dio!...”  Poate spre a ne reaminti că femeile iartă orice omului iubit, dar nimic celor care li-l răpesc? Că într-o femeie sălășluiește divin și demonic, rai și iad, slăbiciune și putere nestrămutată? ... 
Superbă și captivantă Angela Gheorghiu în acest minunat personaj care e Floria Tosca: o femeie între femei! Dar, oare, nu așa e o femeie care iubește cu adevărat? 


joi, 14 aprilie 2016

Puls

La încheietura mâinii stângi pomul vieții, încadrat într-un medalion circular cu marginile dantelate, stă prins de-un șnur roșu care, din cauza apei, a devenit aproape roz și strălucește ca un talisman delicat și inutil... Vinișoarele albăstrui se întrezăresc, în arborescența lor ciudată, conferită de hazardul anatomiei, prin pielea translucidă și caldă, mirosind a patchouli. Privindu-le, mă gândesc la cât  de fragili și efemeri suntem, în ciuda a tot ce facem să ignorăm asta. 
Palmele ce au acoperit, de atâtea ori, ochi înlăcrimați sau au sprijinit fruntea visătoare,  au desenată în plaja lor de carne roz o hartă complicată, imposibil de descifrat, în care poate stau ascunse, îmi zic cu zâmbet, toate răspunsurile la întrebările atâtor nopți de nesomn. O, de-ar fi așa!... Dar răspunsurile stau în faptele celorlalți și-n secretele ascunse sub frunțile lor... Și-n ceva mai mare de-atât, îmi șoptește îngerul bun de pe umărul drept, în voința lui Dumnezeu, bunul...
S-a sfârșit o săptămână cu griji multe și cu speranțe, conștientizez în timp ce-mi privesc mâinile care scriu, harnice, pe tastatura laptopului șiruri de cuvinte fără rost... Mi-am condus pe ultimul drum o fostă colegă, o doamnă specială, care m-a plăcut și pe care-am respectat-o tare mult, a cărei pierdere m-a îndurerat și înlăcrimat, pentru că nu mă gândisem niciodată la o atare posibilitate prea curând... Era un om plin de vitalitate și slăbiciunea, boala, moartea păreau puțin, prea puțin probabile.... Facem, deseori, greșeala să-i credem pe oameni nemuritori. Și nu sunt, au o fragilitate demnă de a firului de păianjen, în ciuda tuturor lucrurilor mărețe sau a josniciilor de care sunt capabili, uneori... Drum bun, doamnă Mirela Dumitrescu, drum bun spre lumină și pace, de unde a fugit toată întristarea pe care-n lumea aceasta prea des o gustăm! 
Tot zilele astea am constatat, stupefiată, că-n sufletul unui om pe care l-am crezut ani de zile prietenul meu nu e, uneori, decât ură și orgoliu agresiv. Și-am suferit, căci atunci când realizezi că nu mai ai un prieten, ești cu siguranță mai sărac. 
La încheietura mânii stângi simt sângele cum pulsează tainic și-mi amintesc că suntem miracol și lumină, că suntem fragilitate și frumusețe, că suntem iubire și așa trebuie să rămânem. M-am rugat din tot sufletul pentru viață, pentru viața unui om drag, pe care-l iubesc chiar și-n genunchi, acolo unde m-a prăbușit prin fapte care m-au îndurerat într-atât, încât am simțit cum trebuie să fie iadul deznădejdii...  Dar pe care le-am și uitat, le-am uitat cu desăvârșire, odată ce teama pentru viața lui a căzut peste mine ca un trăznet, cu câteva zile în urmă... Și orice-a fost durere și lacrimi s-au dus ca prin minune, căci, din genunchi, sufletul s-a înălțat la cer cu vorbele rugăciunii, în care nu-i poți cere lui Dumnezeu decât binele... Căci iubirea e mai mare decât nedreptatea, decât egoismul, decât orice înguste neîmpliniri, frustrări, amărăciuni sau orgolii de moment, și ea șterge orice resentiment... 
Mâinile astea obosite ca și fruntea, care s-a plecat sub povara deznădejdii din luna lui Marte, scriu acum un mare ”mulțumesc” Dumnezeului milei și-al iubirii, care tămăduiește toate rănile și suferințele trupului pe care nu ni-l cruțăm deseori  și, din iubirea-I nesfârșită, ne dă speranțe. Mulțumesc, Doamne! 

duminică, 3 aprilie 2016

Frânturi din bisericuța de lumină

Duminică binecuvântată. Am fost cu Cri la biserica din Drăgănescu. Pentru prima dată eu, de mai multe ori, ea. Am fost să văd  pictura atât de celebră, dar și să reîncep să văd, căci am fost oarbă. Să văd cu ochii trupului și-ai inimii mele. Și să-nțeleg, de-oi putea...
Și-am văzut truda mâinilor sfinte ale părintelui Arsenie și-am înțeles câte ceva. Puține, dar drumul e lung...
Pictura e neasemuită și neobișnuită. Luminoasă și puțin stranie. E mult alb, multă lumină peste tot. Biserica e mică, o biserică de țară, neîncăpătoare pentru zecile de oameni hămesiți de speranță, veniți să vadă, ca și mine. Zidurile, pe alocuri, sunt crăpate. Se cântă la strană fals, femeile se străduiesc, preotul e calm. Ține predica solemn, dar pe înțelesul oamenilor. Le amintește și că vor urma lucrări de reabilitare, de lipire a crăpăturilor din zid, de spălare a picturii afumate de lumina lumânărilor aprinse de atâtea suflete flămânde de ajutor. Zidurile te copleșesc. Nu știi cum să te uiți la ele, căci surpriza e prea mare, detaliile sunt prea multe, trebuie să le observi atent și nu poți, căci e lume prea multă și nu prea îndrăznești să te miști, să nu stânjenești libertatea celorlalți.
Prima dată am văzut pictura răstignirii. Hristos e trist, în suferință, din trupul lui picură sângele rănilor pe cruce, la picioarele crucii, pe  rămășițele craniului lui Adam din pământul Golgotei. Lângă cruce, Maria și Ioan, cu împietrirea durerii pe chipuri.
Apoi privirile sunt furate iremediabil de icoana Învierii. Hristos e lumină, în haine de lumină, cu crucea într-o mână, binecuvântând cu cealaltă. Pe trupul Lui se văd urmele cuielor. Și știi că tu, care ești așa nedesăvârșit, chiar tu, om cu păcate, tu i le-ai înfipt. Privirea Lui te vede în străfundurile cele mai intime ale ființei tale, te silește la luciditate, dar nu te condamnă, paradoxal, căci e bună și te trezește. De condamnat, te condamni singur, inevitabil, dacă mai ai conștiință.
Deasupra sunt, în medalion, sfintele ”păcătoase”, Maria Egipteanca și Maria Magdalena, alături de prima femeie muceniță, întocmai cu Apostolii, Tecla, „călăuza celor care suferă și cea care deschide drum de ieșire din orice chin”. Fără deosebire, semn că la Hristos e mai mare iubirea decât dreptatea. Zâmbesc cu lacrimi chiar și acum când scriu, căci minunile sunt lângă noi. Doar să le vedem... Și de nu putem să le înțelegem, tot El ne ajută s-o facem. Și sfinții. Din dreapta iconostasului, privește blând făcătorul de minuni, Nicolae. Al căruia e hramul. Atmosfera nu e monahală, ci firească, așa cum e-n orice biserică de mir de la țară, însă urmele părintelui Arsenie sunt peste tot. Preotul nu uită să-l amintească repetitiv în predică. E un fel de smerenie și înțelegere tacită că le aparține tuturor, că e Sfântul lui Dumnezeu, deși încă nu l-a canonizat Biserica.
Chiar cred că părintele Arsenie e și azi de ajutor celor ce-l caută. În alt fel decât se crede, în alt fel decât mă gândeam eu. Și gândesc, zic, mai elaborat decât babele de pe marginea șanțului, deși nu sunt sigură dacă nu cumva e mai bună ignoranța, de multe ori... Te scutește de multă suferință, asta e sigur. Și de conștientizarea atâtor enormități de care ești în stare, deși ești om cu carte, cu studii teologice, cu conștiință, care îți vorbește, chiar și când tu, cu ticăloșie, cu egoismul disperării și-al neiubirii, te străduiești să n-o auzi.
Sfinții știu ei totul. Și chiar e adevărat: cine caută, trebuie să afle! Mai greu, mai dureros, mai cu lacrimi, dar răspunsurile sunt doar într-un singur loc. 
Hristos ne privește de pe zidul bisericii cu o blândețe nesfârșită. Drept în ochi, dar, mai ales, drept în inimi, pe care le cunoaște deplin. Ca o oglindă e privirea Lui de pe zid, în care te vezi așa cum ești și nu te poți minți. Dar privirea Lui nu rănește, ci vindecă. Limpezește ce e tulbure, luminează hăul și noaptea. Închide rănile. Și dă speranță că nu e sfârșitul, că nu ești pierdut, că nu... așa cum credeai...
Hristos ne privește de pe zidul bisericii din Drăgănescu și din cer și ne iubește pe toți. Și ne cheamă acasă: ”Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei, 11, 28-30) 
Mulțumesc, Doamne!
Duminica de azi a fost a crucii, a Sfintei Cruci. Evanghelia ne învață să ne luăm crucea și să-i urmăm lui Hristos. Cine vrea, căci libertatea este cea mai mare binecuvântare și, în același timp, cea mai mare povară.
Știu ce înseamnă să ți-o folosești rău. Cred că fiecare dintre noi știm.
Știu și ce înseamnă să-ți dorești să n-o fi avut. Știu toate, ca și mulți alții, de altfel. E și asta o parte a crucii. Cruce care, pentru fiecare, e altfel. Cruce care doare, cum trebuie că L-a durut și pe Hristos. Dar El n-a cârtit, nu s-a plâns. Noi ne plângem când ne-o ducem, căci suntem doar oameni. Știu pe... inima mea ce amărăciune lasă gustul rușinii, al căinței că nu suntem puternici, dar și al lașității, al fricii. Știu și-am să-l mai știu, sunt sigură, căci sunt doar om.
Am înțeles greu și cu rușine. Și cu greu accept că trebuie să scap de orgoliu, de mândria de-a nu fi perfectă, de-a nu fi puternică, de-a nu fi bună, cum vreau, cum am vrut mereu... Știu și cât cântărește crucea pe umerii sufletului care nu mai poate, care simte că nu mai poate. Dar mai știu și că nu ne lasă singuri. Niciodată. Chiar și când nu-L chemăm, tot nu ne lasă. Dar mai ales când Îl chemăm!!!...

joi, 31 martie 2016

FREDERICA VON STADE - RUSALKA (MOON SONG)






Interpretarea cea mai dragă mie a celebrului ”Song to the Moon” azi, la 115 ani de Rusalka. Să se încheie așa această tristă ”lună-a lui Marte”...

vineri, 25 martie 2016

Chopin - Spring Waltz

Râsul și plânsul sunt semne că ești viu. Când râd, simt că în suflet se face soare, așa cum lacrimile mă fac să experiez senzația potopului biblic. Râd rar, în ultima vreme, pentru că m-au năpădit buruienile în suflet și nu prea pot să le smulg decât vremelnic, căci ele sunt rezistente la orice, și cresc năvalnic și în scurtă vreme, prea scurtă...  Râd rar, căci am fost învățată cu neiubirea și cu lacrimile devreme. 
Azi am râs printre lacrimi, dar tot nu s-a făcut soare. Mă uit pe fereastră și văd aceeași zi mohorâtă și rece, mă uit în suflet și simt aceeași amărăciune care nu se mai dă dusă, în ciuda toturor eforturilor mele. 
La mulți ani, mamă! Sunt departe de tine azi, dar cu sufletul îți sunt aproape. Atât cât pot. Te-am iubit totdeauna, în ciuda mâhnirilor și întrebărilor mele și, deși nu ți-am spus-o niciodată, să știi că-ți mulțumesc că m-ai născut. E destul de trist să știi că n-ai venit pe lume din iubire, dar cred că e bine că sunt. E un dar cu care nu prea am știut ce să fac... Am făcut ce m-am priceput, ce-am putut, cât am putut și eu... 
De fapt, toate lucrurile contează doar în măsura în care ne raportăm la ele. Au doar importanța pe care le-o dăm. De ziua mamei, mi-e și mai dor de tata, de ochii lui blânzi și de tăcerea lui răbdătoare, pe locul lui de lângă sobă, de unde priveam împreună la televizor. Mi-e dor de tot. Și-i mulțumesc pentru tot, pentru absolut tot. De-aș avea posibilitatea să dau timpul înapoi, cred că doar atât i-aș spune: că-i mulțumesc. Dar cred că știe. Toate le știe...
Mă străduiesc să văd lumina, printre lacrimi și amărăciuni. Mă străduiesc să râd, să găsesc motive să sper și mă încurajez că norii grei de pe cerul primăvăratic și de pe celălalt cer, pe care nu-l știu decât eu, se vor duce, până la urmă. Și mă leg cu funiile încăpățânării mele proverbiale de tot ceea ce-mi aduce ziua: oameni dragi, vorbe de suflet, glume, copii, muzică, poezie, filme, Winnie the Pooh... 
Aștept vești bune, Doamne, le aștept cu setea tuturor mărilor de lacrimi sărate pe care le-au vărsat ochii mei în vremuri de răstriște sufletească. Vor veni, sunt sigură, vor veni și ele. Deocamdată, să fie liniște, să fie pace și vorbele rugăciunii: 
„Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Fecioarei se face si Gavriil harul îl binevestește. Pentru aceasta și noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să−i cântăm: Bucură−te cea plina de har, Domnul este cu tine!”

miercuri, 23 martie 2016

Croieli, tipare, redundanțe...

Prima impresie e aceea care contează, și omul e astfel alcătuit, încât îl poți convinge de cele mai nemaipomenite lucruri; totul se lipește imediat de suflet, dar e de plâns acela care vrea să curețe și să șteargă ce a fost lipit.” J.W. Goethe – Suferințele tânărului Werther

E și scrisul ca un exercițiu de lux al ființei: nu-l poți repeta oricum și oricând, căci îi trebuie atmosferă sufletească prielnică. Le trebuie tihnă să se nască din tine cuvintelor și să fie capabile să îmbrace exact ideea, și nu ca o haină croită prost, care ține la încheieturi. Altfel, schiopătează lamentabil și nu spun ce vrei...
Nici azi nu știu de-am putut să fac asta. Încerc, dar simt că-mi sunt rândurile schiloade, căci gândurile îmi sunt în convalescență...
S-au succedat zilele acestui martie cumplit ca niște guri de pușcă din care-a ieșit, rând pe rând, câte-un glonț. Și care s-a dus drept în pânza vulnerabilă a ființei mele, ca s-o îngenuncheze de moarte. M-au rănit, rând pe rând, oamenii iubiți, m-au abandonat unii prieteni, alții s-au dovedit doar șerpi veninoși ținuți în sân, lângă inimă, mi-am pus la îndoială percepția, rațiunea, pe mine însămi, orice, aproape... și tot n-am pierit. Sunt încă pe picioare, deși simt, uneori, că mi le seceră câte-o rafală necruțătoare, violentă de amintiri dureroase până la insuportabil.
E afară o primăvară silită și ea, ca și mine, să-ndure vrăjmășia vântului, ploii, temperaturilor scăzute neverosimil, fulgilor de nea căzuți peste neaua petalelor plâpânde ale zarzărilor și promisiunile verzi ale mugurilor. Toate silite, parcă, să-ndure. Îndurăm plural...Greu - eu, căci sunt șubredă și, deși obișnuită cu nenorocirile, parcă tot m-au surprins peste măsură, eroic - ea, draga de ea, căci e gătită cu toate înfloririle lumii...
Mi-am găsit un reazăm puternic în gândul că Dumnezeu e altfel decât am crezut ani în șir, că e mai bun decât pot eu să pătrund cu mintea mea limitată și că poate El atunci când nu mai pot eu. Și, de multe ori, de foarte multe ori, am simțit și simt că nu mai pot. Și atunci doar El o face, căci altfel nu-mi explic cum de continui încă... Mă rog, în vremea din urmă, cu vorbele și cu inima, din nevoia de spovedanie și de ușurare a sacului din inimă.... care s-a făcut atât de greu, că-mi ia răsuflarea și-mi înnegurează mintea cu povara lui...
Urmele cuielor de vină și autoreproș din conștiință nu m-au lăsat nopți întregi să dorm și cred că toate răutățile de care e capabil un om mi le-am permis cu mine. Nu m-am cruțat, deși asta n-a dus nicăieri, nu a compensat și nu a ispășit nimic, nu a rezolvat nimic... Și nu m-a făcut să mă simt mai bine, dar nici nu speram, de altfel... Tot ce-am acumulat a fost doar oboseala neputincioasă și atât. Dar așa am putut, așa am reacționat... Cine știe, cine îndrăznește să spună ce e greșit, când lupți să supraviețuiești?
M-au chinuit și mă chinuie încă o sumedenie de întrebări referitoarea la motivațiile oamenilor. Nu la fapte, căci faptele sunt clare, sunt fără putință de tăgadă, nu pot fi puse sub semnul întrebării, ci la motivații. Mă chinuie motivele pentru care oamenii fac ceea ce fac, căci mi-e imposibil să înțeleg de ce s-ar coborî cineva într-atât să facă lucruri așa de urâte fără niciun folos... Nici măcar vanitatea, căci nu-i ajută, până la urmă, cu nimic.... sunt prea insignifiantă pe scena publică și nu contez pentru nimeni, în afară de mama și de câțiva prieteni...
Poate și pentru că am tendința să-i înzestrez pe oameni cu niște calități pe care ar trebui să le aibă ei în raport cu o anumită condiție pe care o au sau o pretind și nu-i disprețuiesc niciodată a priori, cum o fac destui. Mă situez față de ei ca și cum mi-ar fi mereu superiori, deși moral cred că destul de rar îmi sunt, pentru că o superioritate a șmecheriei, a egoismului îngust, a nepăsării față de ceilalți nu e superioritate, dimpotrivă. Cel puțin eu nu o voi recunoaște niciodată drept superioritate.
Nu pot să iau cinismul și lipsa de scrupule drept valori demne de împropriat, oricât de la modă ar fi ele acum, oricât de multe beneficii ar aduce... Nu pot, cred că e în mine o atare încăpățânare care nu se poate adapta acestui soi de comportamente pe care le disprețuiesc profund. Și nu pentru că m-aș considera eu fără pată, superioară, cum îmi reproșează prietena mea, ci din alte rațiuni: poate pentru că am avut, cândva, cel puțin, o idee foarte clară despre repere morale, poate că am o judecată mai conservatoare sau mai orgolioasă, poate un fel mai puțin egoist de a vedea lucrurile... Nu știu, dar nu pot să adopt tiparele celorlalți doar pentru că ele aduc foloase imediate și palpabile, nu atâta timp cât, odată, am avut de suferit din pricina lor...
Am încercat să fac lucruri în care nu am crezut niciodată, lucruri pe care le-am considerat mereu greșite și s-a dovedit o eroare fundamentală. Adică am eșuat lamentabil, cu consecințe inimaginabil de dureroase, pentru totdeauna, sunt sigură... Chiar dacă le-am făcut fără intenții rele, chiar dacă am avut, ca motivație, nu circumstanță atenuantă - nu prea cred în așa ceva, nimic nu atenuează un rău, nimic nu face ca negrul să devină vreodată mai puțin negru dacă el așa e - iubirea...  Adică, să fiu foarte clară: le-am făcut din iubirea aceea căreia nu i te poți împotrivi, care te face să crezi că ai dreptul să încerci, că poate, poate ți se iartă și greșelile...
Mda!... Iubirea... sau slăbiciunea, în ultima vreme parcă sunt din ce în ce mai mult similare. Căci atunci când iubești ești vulnerabil, ești șubred și transparent, ca un bibelou de sticlă, ca și cum ești în iminent pericol să te spargi la orice mișcare bruscă, neprevăzută, brutală, neatentă...
Iubirea asta de care râd toți, în care nu mai are încredere mai nimeni, pe care nimeni n-o mai crede verosimilă în zilele acestea de cinică și pragmatică viețuire... Pe care, dacă te încăpățânezi s-o mai crezi posibilă, nu ai parte decât de amărăciunea constatării că e o himeră inaccesibilă...
Și totuși, nu cred că nu există iubire atât timp cât eu o pot simți. Nu voi crede niciodată că oamenii nu sunt capabili să iubească, nu mă va convinge asta nimeni și nimic pe lume, chiar de mă vor îngenunchea, probabil, întâmplările prin care-am trecut și prin care-mi va mai fi dat să trec, până la sfârșit. Char dacă oamenii se vor înverșuna să nu mă iubească niciodată - nici n-ar fi o surpriză, doar asta am trăit până acum...  Pot crede și accepta doar că nu mă iubesc pe mine, nu și că nu pot iubi în general. Asta e o realitate cu care m-am învățat, că nu-mi este dată mie iubirea. Dar restul?
Pot crede doar că oamenii mint când îmi vor spune mie că mă iubesc, asta pot s-o cred, doar asta am trăit în ultima vreme, doar asta, se pare... Dar nu voi înceta să cred că alții pot fi iubiți și că și ei, la rândul lor, pot iubi.
Ce nu voi înțelege și cred că nici accepta vreodată și-am să mă tot mir e cum pot minți și de ce mint oamenii?  Asta niciodată n-am înțeles-o. Nici n-o înțeleg...
Cred că întrebările la care nu am nici acum răspuns pe care să-l pot înțelege și accepta mă vor bântui ani în șir de-acum înainte. Fără leac, căci nu, nu cred că timpul rezolvă nimic!
Niciodată n-o face, doar oamenii o fac. Timpul doar trece, dar inima care resimte acut, dur nenorocirile, nu se vindecă niciodată de la sine, doar pentru că îmbătrânește, ci prin alți oameni, prin alte întâmplări minunate, menite să șteargă orice urmă, să spele orice pată, să vindece orice rană, să înnoiască orice ....
Altfel, pentru mine, timpul nu e decât o amarnică fatalitate.
Nu mă pot amăgi cu nimic, nu-mi pot păcăli cu nimic luciditatea amară. Deși am fost, de atâtea ori, amăgită de ce e în jur... Paradox banal, nu? Pentru că am crezut, cu toată puterea ființei mele, că oamenii trebuie să fie și altfel decât urâți, murdari pe dinăuntru, mincinoși, egoiști, lași... Am crezut și am sperat că ei sunt cum spun că sunt. Ei, mincinoșii, ei, lașii. Am crezut și mi-am lăsat inima pe mâna unor oameni așa, doar pentru că i-am crezut, pentru că n-am fost în stare să-i bănuiesc, să-i jignesc bănuindu-i că n-ar fi sinceri, că n-ar fi adevărați. Și i-am mai și iubit... Doamne, ce i-am mai iubit! Așa de mult că mă doare că trebuie acum să-i văd așa: mincinoși, lași, mici... nedemni...
O greșeală, spun toți. Da, a fost, s-a demonstrat... Constatare amară, care nu-mi folosește, oricum, la nimic, căci îi iubesc și acum, în ciuda a tot ce-au făcut.... atrocități, de-a dreptul...
De ce continui să-i iubesc? De ce i-am iubit? De ce nu i-am văzut așa cum s-au dovedit că sunt? Nu știu, nu înțeleg, iar asta doare teribil și-mi năucește și mai tare stima de propria persoană.... Oricum, atunci n-am putut face altfel, acum nu pot și, probabil, n-am să pot face altfel nici în viitor. Nu am în vene serul neîncrederii, nu știu de ce, dar nu-l am. Sunt mereu o femeie naivă, fără să fiu naivă deloc?...
Probabil mă comport doar mereu ca o femeie proastă, fără să fiu, de fapt, chiar atât de proastă... sau, cel puțin, nu la fel de proastă precum mulți dintre cei pe care-i știu....
Căci, repet, viclenia, ipocrizia, oportunismul nu le pot considera forme de manifestare ale vreunei inteligențe. Pentru mine, inteligența trebuie să aibă, neapărat, măcar o rămășiță de noblețe, ca să pot s-o recunosc drept inteligență, altfel nu e decât ... altceva... indefinibil deocamdată, și pe care nu-l respect. Și, dacă nu-l respect, nu-l pot considera dezirabil și nici nu-l invidiez la cineva. Atât.
Nu m-am schimbat. M-a nenorocit, cred că pot spune asta fără să simt că folosesc cuvinte mari, eroarea de a-i crede și pe ceilalți croiți pe măsura sufletului meu, dar nu știu să fiu altfel... Nu știu cum voi fi altfel, deși poate că mi-ar fi mult mai bine...
Se târăsc spre final zilele acestui martie ingrat, și nenorocit și blestemat... Îmi cârpesc inima și-o resuscitez zilnic cum nu-și poate imagina cineva. Îi trasez zilnic alte tipare cu creta speranțelor și mă străduiesc să nu depășesc marginile fragile, ca să nu clachez. Mă lupt pentru supraviețuire interioară cu toate armele pe care le am. E o trudă care mă seacă de energie și mă umilește. Zi de zi. Dar nu am alegere, căci iubesc viața asta cu patimă și o să mă străduiesc să-i cer la nesfârșit tot ce îmi poate da. Pentru că merit, pentru că de asta mi-a fost dată, s-o trăiesc frumos. Și caut să întrezăresc frumosul chiar și-n noroaiele inimilor celor care m-au dezamăgit arâtându-și-le așa cum sunt, nu cum spuneau că sunt... Și nu cred că sunt cu nimic mai bună decât alții, ci sunt doar un om, biet om rănit, care se înverșunează să nu-și piardă speranța de tot.