a înțelege

Deseori, viața te pune în situații mai puțin fericite, în care ceea ce ți-ai proiectat tu în mintea ta plină de utopii rizibile pentru cei mai sceptici nu se întâmplă nicicum, ba tocmai pe dos. Și trebuie să le faci față cumva. Și le faci, de cele mai multe ori le faci. Traversezi cu greu anumite realități amare, cu inima ta îndărătnică și recidivistă grea și dureroasă în piept, ca o rană incurabilă, dar ajungi să le-nțelegi motivațiile, poate și sensul, dacă ești norocos... Și înțelegerea aduce cu ea acceptarea, iar să accepți e semn că te maturizezi, cel puțin așa spun teoriile. De cele mai multe ori, recidivantele doar acceptă și... îmbătrânesc, fără să se maturizeze cu adevărat vreodată. Și sunt încredințată că-i așa, căci dacă scrijelești mai adânc sub pojghița lor de suliman - a se citi comportament adecvat, rezonabil - dai acolo de aceleași latente și vorace speranțe, dorințe, nevoi - cam terfelite, ce-i drept, dar vii și la fel de ”periculoase”, ca niște bombe cu ceas...

Uneori, viața te pune în situația de-a înțelege acele realități incomode, care nu plac nimănui și care pun obrăzare cenușii sufletului. Înțelegi, de exemplu, că vorbele nu au totdeauna sensul de dicționar și că un ”nu îți fă griji!” înseamnă și ”vezi-ți de treaba ta, n-am nevoie de tine”, că ”niciodată” poate fi la fel de tangibil ca o piatră rece și lucioasă de mormânt. 

Uneori, viața te pune în situația de-a înțelege că te ai doar pe tine, că te vei avea în continuare întotdeauna doar pe tine și că trebuie să accepți asta. Și că Dumnezeu îți dă răspunsurile pe care le meriți, nu pe care le dorești, oricât de înverșunat și de jalnic necumpătat ți le dorești... 

Uneori, înțelegerea adevărurilor face totul mai simplu. Poate pentru că înțelegând, te eliberezi, îți faci curat pe dinăuntru și deschizi larg ferestrele să intre ziua de mâine. Alteori, înțelegerea te pune față în față cu vidul unei existențe în care tot ce-a fost crezut solid s-a năruit, căci fusese fundamentat pe erorile anterioare majore de judecată.  Și golul poate fi, deseori, un gol al deznădejdii în care n-ai voie cu niciun chip să intri, căci drumul are sens unic... 

S-a lăsat liniște și oboseala peste pleoapele grele. Mâine... Ziua de mâine vine din nou, iar asta e o speranță într-o binecuvântare divină. 

Mulțumești lui Dumnezeu pentru că a oprit în văzduh ploaia și-a îngăduit oamenilor buni să-și îndeplinească visurile și să se bucure de roadele muncii lor. Mulțumești pentru bunătate și îndurare, mulțumești pentru că ți-au fost ascultate rugăciunile și știi că te încrezi într-un Dumnezeu bun și plin de iubire, Căruia, deși nu-L înțelegi și nu-L iubești destul, căci ești prea nemeritoriu om și prea ticălos, merită să I te predai, căci știi că El știe mai bine decât tine de ce... ceea ce tu nu înțelegi și nu accepți încă. 

A fost miercuri,a fost joi, a fost vineri, apoi sâmbătă, au fost zile unele după altele, și lucrurile s-au întâmplat cum trebuia să se întâmple, nu după cum am visat sau mi-am imaginat eu. Am împlinit un vis, am realizat ceea ce în urmă cu un an nici nu mi-aș fi pus problema că aș putea să realizez, am trăit niște zile pline, în emoții și osteneli, dar sufletul tot nu mi-i împăcat. Așa e omul, mereu nemulțumit de toate cele exterioare, căci, de fapt, singurele bucurii care pot să-ți umple toate golurile sufletești sunt bucuriile dragostei, iar acestea, văd bine, mie nu mi-s încă hărăzite. Dar, vom mai aștepta! Încă o zi, încă alta, zile după zile, mereu, până ce vor veni și acestea, căci trebuie să vină... La timpul lor, cu omul lor - care va fi fiind cel potrivit... 

Nu putem, văd bine, face abstracție de inimi în exercițiul viețuirii noastre, mai chinuite sau mai line. Nu putem să ne dezbărăm de ea de tot, ca și când nu ne-ar fi în piept ca o fântână cu puteri mai însemnate decât ale apei vii din basme, ca și când  n-am avea-o, ca și când... Nu putem, iată, văd bine, nici la patruzeci, cum nici la douăzeci de ani nu putem... Suntem însemnați cu damnarea perpetuă a unui dor de ceva ce nu poate încăpea în cuvinte decât relativ, mai mult sau mai puțin definit, mai stângaci sau mai nimerit - unii-i spun dragoste, alții fericire, alții pereche- oricum i-ar spune, e aceeași realitate pe care nu putem s-o negăm. 

Nu mai fug de nimic de la o vreme, mă las dusă ca de o apă de viață și de șerpuirile ei plutitoare și implacabile. Nu mă mai împotrivesc, nu mai am ziduri, căci și de le-am avut, nu mi-au folosit niciodată la nimic: le-au luat alte ape, mai năvalnice și mai furioase ale întâmplărilor pe care mi-a fost dat să le trăiesc. Și să le brodez pe horbota inimii, peste alte semne ale altor vârste, iubiri, lacrimi, speranțe... 

Întâlnirea

M-a primit în ușă cu zâmbet cuceritor și m-a poftit în casa și în povestea lui. Mi-a vorbit și mi-a arătat toate câte avea și făcea cu mărinimie distinsă, pe care recunosc că n-am făcut nimic s-o merit, izvorâtă dintr-o bunăvoință aristocratică și plină de curtenie. O curtenie prețioasă, cu parfum de veac demult trecut, uimitoare ”până peste marginile uimirii”, cum spune povestea, dar care, paradoxal, nu m-a surprins prea tare, căci ceea ce descopeream nu era neaşteptat. Am avut, cumva, sentimentul acela de "déjà vu", ca și cum aș fi deschis o ușă în spatele căreia știam ce va fi, căci decorul îl construisem chiar eu, în imaginația mea.
Venea ca o confirmare că nu mă înșelasem, ca o certificare a unei intuiții și a unei credințe intime că acesta era adevărul despre omul acesta necunoscut, dar cumva familiar. Adevărul prețios pe care inima mea, cumva, l-a simțit dincolo de toate rațiunile, adevărul care mă condusese acolo, în fața bărbatului cu ochii de cărbune, care și-a pus cămașă de sărbătoare în cinstea venirii noastre și ne-a făcut un dar neprețuit: bucuria. Bucuria de a respira același aer pentru câteva ceasuri, de a vedea şi a atinge obiecte înnobilate de oameni iluştri cărora le-au aparținut, de a vedea cum se manifestă prietenia, respectul pentru istorie, neam, trecut, de a vedea cât de simplu se poate trăi altfel decât gloata.

”Aici stai tot timpul?” l-am întrebat pe bărbatul neverosimil din fața mea, cu ținuta mândră și dreaptă de voievod,  cu zâmbet bun și glas puternic, sincer și pasionat, uitându-mă stupefiată în jurul meu, la casa bizară și eclectică în care l-am găsit. ”Da, de doi ani.” mi-a răspuns privindu-mă intens în ochi, ca și când mi-ar fi răspuns la toate întrebările mele nerostite, dar intuite. 

Are ochi negri și strălucitori, ca două sfere mobile de antracit şi zâmbet cald, care-i luminează și-i îndulcește căutătura stranie și severă. Vorbește cu pasiune despre crezul lui, despre munca lui de-o viață, despre admirația pentru niște oameni care l-au format și despre cum înțelege el să le onoreze memoria peste timp, chiar dincolo de mormânt. E un bărbat strașnic și un om fascinant, un amestec aproape neverosimil de extravaganță și modestie, blândețe și violență, inteligență și forță, realism și idealism,  dedicare și vanitate... Și peste toate, e un talent uriaș pe care înțelege, cu generozitate și obstinație, să-l dăruiască lumii. Dincolo de bani, chiar și fără bani, lumii acesteia pestrițe... chiar dacă lumea nu știu dacă e în stare să primească tot ce are el de oferit. Dar e gata s-o facă. ”Pentru copii, pentru cei ce vor veni după noi, că noi... cât vom mai fi...”, spune, şi glasul îi sună cu un fel de melancolie care mă electrocutează de emoție. Îi zâmbesc şi-n acelaşi timp îmi vine să-l îmbrățișez, căci în spatele zâmbetului meu stă lacrima.
E un duh de jertfelnicie și o hotârâre de nestrămutat în ochii negri care mă privesc. O hotârâre de a-și rămâne fidel sieși și unor idealuri în care crede cu tărie, în spiritul cărora își duce viața contradictorie, între asceză și exces. Singuratic, deși mereu înconjurat de ceilalți. 

Omul e un personaj din alte timpuri, un personaj în carne și oase, cu bizarerii comportamentale, oscilând între asprime marțială și maniere de prinț în vestimentație romantică și desuetă, dar e autentic și frumos. Când ridică vocea îți îngheață un pic inima, dar când zâmbește, simți că n-ai de ce te teme. De mult, de foarte mult timp n-am mai întâlnit un om care să merite în asemenea măsură uimirea mea. Am auzit și am văzut lucruri incredibile, care m-au lăsat mută de admirație, nu doar pentru valoarea lor în sine, ci pentru valoarea motivației omului care le făcuse, care le dădea astfel o și mai mare valoare. Pentru că-n vorbele bărbatului cu pletele negre și mâini incredibil de albe și delicate - spun incredibil având în vedere că sunt obișnuite să mânuiască nu doar condeiul, tastatura sau camera de filmat, ci și spada, pistolul și frâiele cailor în egală măsură - se simțea sufletul: cald, vibrant, emoționant, sincer.
Mi-am revenit târziu după întâlnirea de zilele trecute, am trecut-o prin filtrul rațiunii și-am înlăturat urmele entuziasmului, a rămas doar adevărul așa cum l-am perceput, sper netrunchiat de emoție, şi mă străduiesc să-l transcriu. Realizez însă că fără emoție nu se poate...
Și acum, când scriu, înțeleg lămurit că poveștile pot deveni realitate, dacă ai suficientă putere să crezi în ele. El, cel puțin, a reușit și a transformat povestea sa în realitate. Una credibilă, de la oameni până la costume, cai, arme, ba chiar până la duhul ei ce plutește nevăzut pe deasupra tuturor celor ce vor și pot s-o vadă.
Acum știu că oamenii mai pot fi și așa, adică neverosimil de spectaculoşi, cam cum mi-am imaginat eu că pot și trebuie să fie, ca să se potrivească în povestea mea: personalități dificile, da, poate intransigente și chiar maniacale, dar nobile. Așa cum parcă nici măcar eu, cea în ale cărei vene curg visuri şi poveşti, nu mai credeam în ultima vreme, amăgită de mersul anapoda al vremurilor în care trăiesc, că pot fi. Dar speram, nebunește și insistent. (Îmi trece prin minte zisa aia, cred că a lui Tenessee Williams, despre visurile persistente care au rolul lor și se realizează? ceva de genul, nu mai știu exact...) 

Am bucuria unei descoperiri care are, în noutatea ei, paradoxul unui adevăr pe care-l conțin: un om rarissim trăiește printre noi, iar noi nu prea suntem în stare să-l vedem, prea rar să-l prețuim, să-l înțelegem.
O întâlnire cu un om care mai crede în valorile unui cod de conduită al unui cavalerism pe cale de dispariție și trăiește conform credinței lui e un privilegiu. E ÎNTÂLNIREA care te bucură și, printr-un har al stelelor, poate-ți schimbă viața. Iar omul pe care am avut privilegiul să-l întâlnesc eu asta face: schimbă vieți ale celor care au nevoie, deşi poate nici ei înşişi n-o ştiu, adună de pe drumuri tineri și-i face oameni, îmblânzește, hrănește şi iubește cai și câini, scrie povești, instruieşte discipoli și face spectacole, muncește să lase ceva în urmă și-și împlinește destinul.
Și asta e doar frântura pe care m-a lăsat pe mine s-o văd. Restul e poate chiar mai frumos...

25 de trandafiri roșii

N-am mai scris demult. Nu am explicații, pur și simplu...

Astă seară vreau să scriu despre fericire. E un subiect la care nu mă prea pricep, pentru că de prea puține ori l-am conștientizat și l-am trăit, eu cea obișnuită cu autovictimizarea, dar încerc. 

Dimineață am primit vestea pe care-am așteptat-o ani la rând, o confirmare care să mă ajute să mă simt la adăpost de lumea dezlănțuită, să-mi confirme o parte din ceea ce sunt. Am așteptat-o cu o așteptare flămândă, care se vede doar în ochii copiilor săraci, care tânjesc la vitrina plină de dulciuri a magazinului pentru ei inaccesibil... Am așteptat-o și-a venit. Și-am cunoscut o bucățică din ceea ce trebuie că este fericirea. 

Apoi am reconsiderat toate credințele pe care le-am târât după mine ani de-a rândul și care mi-au fost atât de grele piedici în calea stării de bine și mi-am dat seama că am greșit fundamental. Fără exaltare, de fapt, fericirea e cu mine de atâta vreme, în fiecare dimineață când mă trezesc, când mă bucur că mai am mamă care să mă sune, că am prieteni încă buni, cărora să le pese de mine, să se bucure de bucuriile mele, că am o meserie frumoasă, că Dumnezeu mă iubește atât de mult, incomensurabil.... Că sunt suficient de sănătoasă să umblu prin lume frumos și frumoasă, că-mi mai cântă Tatiana și mi-e drag s-o ascult și s-o-nțeleg, că am parfum în dulap și cărți în bibliotecă  pregătite de citit, că dimineață cafeaua încă mai are gust, că mă pot bucura de tot felul de fleacuri, că mă pot indigna răutatea și nedreptatea, că scriu, cânt, citesc, visez, că pot scrie, cânta, visa, iubi... Câte daruri, Doamne, câte daruri mi-ai dat și ce frumoasă e lumea mea!!!! 

Și habar n-am avut că bucuria putea să fie starea mea de fiecare zi... în schimb, am mers cocoșată prin lume, încruntată și plină de resentimente față de oamenii care mi-au făcut rău și care, de fapt, nu contează... 

Astă noapte am visat că ofeream 25 de trandafiri roșii unui om ticălos. Nădăjduiesc ca în cele 24 de ore ale zilei de azi să fi oferit celor din jur, oricui, cumulate, 24 de clipe de bucurie... Iar cea de-a douăzecișicincea mi-o rezerv mie, e o certitudine, aceea a bucuriei din vestea bună pe care-am primit-o de dimineață. Bucurie pe care-am întrezărit-o eu în roșul carminat al trandafirilor din vis, oferiți paradoxal și gratuit, ca și toată viața mea de până acum, unor oameni nemeritorii...  

AZI e prima zi din viața mea fericită și simplă. Pentru mine, mai întâi și mai înainte de orice. Și vorbele lui Anatole France mi se par adevărate: 

”Oamenii se cred nenorociţi pentru că nu pot avea ceea ce cred ei că este un bine, sau fiindcă se tem să piardă ceea ce au sau pentru că îndură ceea ce îşi închipuie ei că este un rău. Înlăturaţi toate credinţele de felul acesta şi toate relele vor dispărea!” 

Pe măsură ce înaintează în vârstă, omul descoperă că lucrurile sunt altfel decât le credea el în anii de iluzii și de poetice elanuri ale tinereții. Analizează mai serios lucurile și oamenii, găsește mai des explicații, devine mai circumspect, pierzând, rând pe rând, câte o pană albă miraculoasă din himericele aripi cu care îl înzestrase inocența. 

Oamenii ceilalți îi apar, din ce în ce mai des, într-o lumină cenușie și ignobilă, faptele lor mai accentuat degradante și are din ce în ce mai puțin prieteni. Și el le este celorlalți din ce în ce mai puțin prieten sincer, căci, nemaiavând iluzii, nu mai poate avea nici sinceritate în relații sau , cel puțin, n-o mai poate avea pe deplin. Devine din ce în ce mai egoist, mai singur, mai golit lăuntric și mai urât. Penele nălucă ale candorii și nevinovăției îl înfrumusețaseră, îl îmbrăcaseră într-o lumină nepământeană, făcându-l făptură de vis și de lumină, căci sufletul pur e așa, translucid, trece lumina prin el și iradiază în jur... Pierzându-și nevinovăția, penele au căzut rând pe rând și trupurile rămân dezgolite în urâta lor materialitate, chiar dacă se nimerește câteodată ca ele să fie armonioase și atrăgătoare fizic, și stricăciunea din interior fanează și exteriorul, oricât ar fi fost el de frumos... 

Sunt pe lume oameni frumoși cu zâmbete odioase, respingătoare, cu lumina din ochi coruptă sau stinsă, și frumusețea chipului lor exterior nu pare decât o mască prost pusă pe un suflet schimonosit. 

Și trec prin lume împovărați de golul sordid din ei, de greutatea amăgirii a căror victime au căzut fără glorie, amăgind, la rându-le, alte serii de oameni, candidați la pierderea ireversibilă a penelor de duh și de frumusețe, pe care nici măcar nu știu că le poartă pe umeri... 

Oameni ce vor deveni și ei niște trupuri ce-și vor purta goliciunea coruptă amar în absurdul război dintre om și om, dintre durere și sete de durere, dintre măști și candidați la măștile amăgirilor în sălbaticul bal mascat care e viața... 

Gândurile, bile negre necâștigătoare, se-ngrămădesc în șiruri ce converg spre un hău dantesc și înfricoșător. În care, dacă intri, ca și-n proverbialul infern, trebuie să fii convins că nu mai ai nicio speranță să ieși. Căci aripile ți le-ai pierdut ireversivil și caricatural, iar zborul e o imposibilitate la care nu-și mai rămâne decât să tânjești ca după mântuirea nemeritată și improbabilă...

Biciul

Scriu cu inima, și nu cu degetele pe tastatură. Am văzut cu prietenii un film, un film slab, dar un film tare controversat, din cauza unor scene de violență psihică și sexuală: a fost Fifty shades of grey. 

Un film care n-ar extazia pe nimeni în privința calității lui artistice, de fapt nici nu importă calitatea filmului, cât ceea ce-ți rămâne după ce-l vezi. Unii pot să-l ia drept inspirație pentru tot felul de fantezii bolnăvicioase, alții doar pentru divertismente sexuale, alții pot face doar proverbiala noastră gargară pe seama lui, alții pot să se strâmbe cu o constipată indignare sau să-l incrimineze cu și mai belicoase ipocrizii... În mod cert, oricine poate să-l aprecieze după cum îi permite ceea ce este cel care face aprecierea. 

Pentru mine, filmul a fost un declanșator al unui șuvoi de gânduri despre ce ne poate face, fiecăruia dintre noi, experiențele din prima copilărie, despre traumele pe care le ducem ca un stigmat, spunea prietena mea, ca o matrice factuală, spunea, cândva, cineva pe care l-am iubit, ca o damnare, spun eu... 

Suntem, indubitabil și fatidic, produsul unor experiențe fundamentale, cu caracter imperativ. Ele ne vor condiționa modul de reacție, sub incidența unor procese cognitive complexe și nebănuite, dar cu rol determinant. Amintirile și modul lor bizar și aleator de a funcționa ne influențează deciziile, iar deciziile în lanț stabilesc comportamentul... Și comportamentul îți trasează, până la urmă, destinul. 

Filmul ăsta mi-a pus pe tapet o serie de indicii pe care încerc să le pun în propoziții. Propoziții care nu vor fi altceva decât răspunsuri la întrebări care mă bântuiesc de mult și cu care încă mă lupt ca Don Quijote cu propriile himere.
O serie de imagini greu de suportat în film îmi revin acum în minte, generând gândurile învălmășite de logica lor erotetică... 

O femeie stă în genunchi și acceptă un joc bolnăvicios și umilitor al unui bărbat. De care se simte atrasă, pe care-l dorește, pe care-l iubește. De ce? Ca să-i facă pe plac, ca să-l incite, ca să-l obțină, s-o vrea...

Deseori acceptăm situații ingrate doar ca să le facem pe plac celor care ne flutură pe sub nas iluzia că, acceptând asta, s-ar putea să le placem, să le trezim interesul și să-i determinăm, astfel, să ne accepte, să ne valorizeze, să ne dea acea valoare pe care în copilărie nimeni nu ne-a dat-o, deși știam c-o merităm.... Și o facem, deseori, deși știm că nu e bine, că nu e moral, că nu ne duce acolo unde vrem, dar, totuși, o facem... conștient, benevol, cu plăcere, chiar dacă nu ne place...  

O femeie participă la jocurile sexuale deviate și deviante ale unui bărbat bolnav, superlativul de abuzator sexual, și găsește plăcere în ele, chiar dacă ei principial nu-i plac, chiar dacă îi sunt străine practicile și instrumentele sadice, doar pentru că lui îi fac plăcere... Și ajunge să-i placă, așa cum îi place tot ceea ce ține de el, căci plăcerea și durerea sunt deseori ca două fluvii surori, cu traiecte diferite, dar izvorând din același izvor și, paradoxal, cu același estuar...

Supunem uneori trupul la cazne sau la umilințele unor posturi altfel intolerabile nici în gând, doar din conveniență, conformism, din incapacitate de a ceda unor presiuni, agravant din curiozitate sau încăpățânare... Punem , uneori, chiar sufletul în genunchi din lipsă de fermitate, din lașitate sau din vanitatea de a-l câștiga pe un om cu orice preț... Fie el și prețul propriei demnități, al propriei imagini din oglindă, care, sfidătoare, devine deseori tare greu, dacă nu chiar insuportabil de privit... 

Slăbiciune pe care, din aceeași lașitate, o numim altruism, condescendență, când nu e decât o irațională și păguboasă dependență emoțională de celălalt, pe care-l vrei și fără de care nu te simți suficient de dispus să trăiești...

O femeie e biciuită și plânge. Și acceptă să fie biciuită și să plângă, doar de a-i face pe plac unui bărbat pe care-l iubește. Ca să înțeleagă de ce lui îi face plăcere suferința ei, având iluzia c-o să înțeleagă vreodată. O femeie e biciuită și plânge, o femeie e victimă și ea însăși se victimizează, pentru că acceptă să fie victimă, pentru că are jalnica iluzie că, dacă e victimă, își ispășește greșeala de a nu fi suficient de bună spre a fi iubită. De a nu fi suficient de bună doar când e firească, așa cum e, doar așa cum e... 

Deseori sufletul ne stă în genunchi și e biciuit de cel pe care-l iubim. Și plânge și, chiar dacă doare insuportabil, suportă. Și acceptă să numere lovitură după lovitură, nu până la șase, ci, deseori, la nesfârșit, un interminabil și sardonic șase prelungit in infinit... Și acceptăm, deși plângem, pentru că nu putem face altfel. 

Îi iubim, cu mentalitate de victimă, pe cei care ne fac rău, pentru că nu înțelegem că, de fapt, cei care ne facem rău suntem noi și propriile răni ale propriilor slăbiciuni sângerânde, pe care le ducem cu noi din vremuri imemoriale, din copilăria cețoasă pe care amintirea ne-o aduce la lumină, din când în când, din cine știe ce mâluri de subconștient oprimat și chircit. Chircit sub loviturile de bici ale unor experiențe paradigmatice, ale căror victime am fost când eram neștiutori și neajutorați, abuzați de bunele intenții sau chiar de iubirea celor care ne iubeau cel mai mult... și care, uneori, habar n-aveau că ne fac rău sub forma unor gesturi de iubire, sau de protecție, sau de educație sau, pur și simplu, din neatenție, hazard, accident... Sunt atâtea fețe înșelătoare ale iubirii sau doar ale banalității care ne circumscriu actele existențiale!!! 

Fiecare din noi suntem rodul unor lovituri de bici și fiecare devenim un bici, al altora sau doar al nostru înșine. 

În hăituita căutare a unei iluzorii fericiri, iubirea, slăbiciunea, pasiunea, vanitatea, puterea, controlul, durerea... toate sunt dominate și biciuite mereu de dominatorul ascuns în temnița propriului suflet,  bici și rană, călău și victimă, într-un cerc din care nu mai putem ieși decât odată cu ultima suflare.