Amiaza mi-a dus bucuria şi spaima unui nou început. Încă stau în cumpănă în ceea ce priveşte anumite decizii pe care, odată luându-le , îmi voi schimba radical viaţa , voi pune stavilă oricăror intruziuni ale necunoscutului în existenţa mea.

Rădăcini vechi, încă vii, mă trag înspre ceea ce cunosc şi iubesc. Leagănele gândurilor se balansează mereu între da şi nu, între riscul abandonului sufletului în mrejele vechilor statornicii şi neîncrederea care-mi umbreşte fiecare elan. Pentru toate da-urile găsesc argumente în plaja largă a inimii, pentru toate nu-urile ceilalţi pot găsi argumente valide în tărâmul exact al raţunii.

Talerul balanţei inimii mele e înclinat mult spre da-ul inevitabil, de obiectivitate nici nu poate fi vorba, pentru că inima vorbeşte altă limbă, care n-are nimic de-a face cu logica .

Ce corabie-mi va aduce răspunsul pe marea neliniştită a viitorului meu decizional? Ce pânze vor fâlfâi la orizont, albe ale speranţei şi atât de mult asteptatului bine liniştitor sau negre ale vreunui pirat care-mi va răpi, din nou, tot ce clădesc cu strădanii nemăsurate? O, dacă-am ştii vreodată ce mări vom avea de străbatătut, totul ar fi infinit mai facil!...