Privind înapoi

La mine, în satul în care-am crescut, colindătorii soseau odată cu zorii. Cete de copii mai mari sau mai mici strigau pe ulițe: ”Bună dimineața la Moș Ajun!” și un refren destul de sărac, căci în partea asta de lume sudică și tradițiile s-au păstrat mai palide, sub amenințarea civilizației, nu neapărat mai bune ori mai frumoase, ci ineluctabile, ca toate relele lumii...  Deși nu înțelegeam foarte clar semnificația obiceiului și ne bucuram mai mult de ”recolta” de covrigi sau biscuiți ”Eugenia” din trăistuțe, știu sigur că ne doream foarte tare să fim prezenți la colindat, ba de multe ori înfruntam toată strășnicia obiecțiilor părinților doar să ne îngăduie!
Mă gândesc acum că, undeva, știam că e important să fim prezenți, ca și cum am fi participat, inconștient, la mersul firesc al lumii, un fel de must-do în limbajul anglicizat de azi. Și poate că așa și era, făceam parte dintr-un lanț viu al tradiției, sărăcită de ideologia epocii în care ne-am petrecut copilăria cei care avem acum în jur de 40 de ani. E sigur că societatea care stâlcea semnificațiile și păstra doar forma uneori golită de profunzime teologică avea și meritul de a menține real lanțul și conferea un anume soi de rezistență la ... neant. Și asta trebuie că a fost extrem de important, căci a făcut ca toate noutățile lumii caleidoscopice și destul de haotice de după 1990, în care am împrumutat modele străine de ființa noastră etnică și în care generația mea s-a format,  să fie privite cu un pic mai multă circumspecție. Și, nădăjduiesc, îmbrățișate cu mai puțin entuziasm... 

Ca și toți din generația mea, cântecele frumoaselor colinde le-am învățat relativ târziu, iar asta e tot o victorie a libertății, care ne-a adus, odată cu celelalte rele, și posibilitatea accesului la informație. Și-am aflat și semnificațiile atunci când a fost rânduit, iar mai târziu, studentă fiind, am colindat alături de colegi și prieteni colinde adevărate.
Ba, în anii dintâi de entuziast profesorat, i-am învățat și pe copii și-am pornit cu cetele la colindat pe la casele oamenilor. Mă bucur că, alături de colegele mele de facultate, am instaurat în satul copilăriei mele o tradiție pe care nu mă sfiesc s-o numesc frumoasă, care a fost dusă mai departe de-atunci: copiii de școală colindă și azi frumos pe la casele oamenilor, cu leru-i ler și flori dallbe în glasuri încă neprihănite și-mi spune mama că acum sunt însoțiți de preot. Ce bucurie am în suflet e greu să pun în cuvinte.. cam cum era aceea când le cumpăram daruri din darurile oamenilor și le priveam bucuria cu care, la biserică, în ziua de Crăciun, își primeau fiecare răsplata... Așa că doar mă bucur de amintire și sunt recunoscătoare c-o am. E de preț într-o viață de om.
Mă străduiesc, după puteri, să cred că noaptea de colind mi-e ca o sărbătoare personală, chiar și-n cele mai vrăjmașe circumstanțe, pentru că știu că e o noapte menită bucuriei, care te face frumos tare pe dinăuntru. Și cred!
Cred că în noaptea aceasta toți îngerii colindă pe la casele oamenilor. Nevăzuți, dar prezenți pe umărul drept al colindătorilor, se bucură și reamintesc cu glasuri de colindă vestea cea bună: că s-a născut Hristos. Cândva, într-o iesle, în umilință și-n taină, taină care nu s-a revelat decât unor aleși și unor umili: magilor și păstorilor. Taină care-n noaptea asta se dezvăluie tuturor.
Și-n noaptea aceasta, de dragul ostenelii lor, toate tristețile trebuie să fie alungate afară din inimi, iar ușile casei, precum și ale sufletului, să fie lăsate larg deschise. Spre a intra pacea, mângâierea, înțelegerea, nădejdea într-un mâine mai bun. Care e tot o taină, dar ce binecuvântare că poate fi! 

În noaptea aceasta miroase ca-n copilărie: a bucurii simple, a portocale și-a obraji înroșiți de ger și toate celelalte mirosuri străine, cu care ne-am molipsit peste an, al mâhnirilor, al iritărilor, al așteptărilor zadarnice, al minciunilor și-al al deziluziilor zboară ca prin farmec spre neantul din care-au venit. 

În noaptea aceasta și cei fericiți și cei înșelați de nefericiri vremelnice, și cei care se știu buni și aceia care-au simțit gustul amar al înșelătorului rău merită să se primenească în veșmânt de speranță, de lumină și să cânte cu îngerii și colindătorii vestea cea bună: că s-a născut prunc tânăr, de la care învățăm nevinovăția și primim nemurirea. 

Ca să-mi alung gândurile iernatice și lungi cât absența, încerc să urmăresc câte ceva la televizor, dar realizez că pur și simplu e imposibil. Dintr-o nevoie hămesită de mângâiere și de povești, am făcut efortul să mă uit la o ecranizarea a Cenușăresei, dar a fost peste puterile mele mai mult de câteva minute. Pur și simplu nu am nervii suficient de tari sau nu mai am anduranță pentru grotesc și prost gust. Schimb canalul. Pe Filmbox, am surprins niște imagini infiorătoare, care m-au făcut imediat să tresar de oroare: o fetiță tăia cu un satâr uraș capul unei găini, iar obiectivul camerei urmărea cu atenție mișcările în joș și-n sus ale copilei pe gâtul plin de pene roșcate al păsării... mâinile îi erau mai mici decât groaznicul instrument, privirea îi era fixată spre penele ude ale găinii așezată pe o masă de lemn... Schimb din nou canalul... Pe Paramount, un film cu Samuel Jackson, pe care l-am mai văzut, iar pe celelalte canale emisiuni inimaginabil de privit într-o noapte de iarnă, în așteptarea Crăciunului.
N-am mai rezistat, așa că am făcut un ceai și ascult cântece de Crăciun interpretate de Michael Buble, Dean Martin, Bing Crosby, Sinatra... Încerc să fac abstracție de dorul din inimă și să mă bucur că exist, să mă gândesc că ziua de mâine, dacă mi se va îngădui, o să fie spre bine... Din păcate, la mine n-au prea funcționat niciodată genul ăsta de păcăleli pozitive, dar perseverez, privind imaginea unui copil bolnav de cancer cu un picior amputat, gândindu-mă că eu sunt bine...
Încerc să mă recompun din bucăți cu eforturi, să-mi cârpesc din nou inima ca s-o fac cât de cât suportabilă la purtător. Azi am mers printre oameni ca un naufragiat, vorbind singură și silindu-mă să-mi încremenesc un zâmbet stupid și fără rost pe față, deși înlăuntru era un fel de apocalipsă. Printre mulțimea de oameni orbecăind după cadouri, reduceri, mâncare, mă simțeam ca un mutant cu inima numai cratere și găuri din care gâlgâia durerea. Am ajuns acasă, să-mi arunc poverile și să-mi ascund lacrimile indiscrete pe străzi.
În noaptea asta e lună plină, ultima din anul acesta halucinant. Horoscopistele vorbesc despre nevoia de a te refugia în familie, despre revelații, despre acutizarea suferințelor și-a sensibilităților. Mie vorbele lor îmi sunt o adevărată otravă, căci eu n-am a mă refugia în nimic... Cu ferfenițele inimii mele te mângâi pentru ultima oară și încerc să te uit. 

până la tine...

Până la tine, dragostea mea, nu voi mai putea străbate niciodată în viața aceasta, căci ne despart regulile cerului și ale pământului, ne despart legăminte care nu pot fi rupte și sentimente care nu trebuie rănite. Până la tine, dragostea mea, e un drum care pentru mine s-a închis, căci peste el s-au prăvălit munții unor prea mulți și prea grei NU. 

Până la tine, dragostea mea, se face zid, de tăcere și durere, care e greu și negru, ca nimicul... și ca moartea. Până la tine, dragostea mea, nu mai pot ajunge în viața aceasta, și chiar și inima mea cutezătoare trebuie să se recunoască învinsă, căci singurul ei drum posibil e tot la altă inimă,  la inima ta. Iar la inima ta nu e nicio cale să poată ajunge, le-ai închis pe toate ieri printr-un răspuns cu DA la o întrebare amară și ruptă cu greu din tremurul ezitant al degetelor și-al sufletului. 

Până la tine, dragostea mea, sunt ierni înghețate și se cern ninsori ca de sfârșit de lume, iar albul nădejdilor mele a înghețat de-atâta imposibil, de-atâta interzis, de-atâta străin... 

Ne-au murit visurile pe care le-am clădit cu nesăbuită și vinovată impertinență, ne-au copleșit tăcerile și ni s-au năruit zidurile fragile ale vorbelor bune pe care ți-a fost teamă să mi le mai spui. 

Va crește buruiana uitării, iarba rea a resemnării și-ai să-mi uiți vorbele, și zâmbetul, și îmbrățișarea, și gustul sărutărilor, și numele și tot... 

Ne vom regăsi, străini, după ce vom trece puntea cea suspendată din visul meu, la capătul ei din celălalt tărâm, în care durerea din inimă se va fi sfârșit, pentru totdeauna, în care-ți voi șopti numele pe care nu ți-l știu, în care lacrimi și dor nu vor mai fi, așa cum nu vor mai fi legi, și reguli cărora să te supui, să mă supui, să mă înfrângi. 

Până la tine, dragostea mea, e așteptare lungă, cât o viață... Dar va trece și ea.

Regina frumuseții

Asculţi Şeherezada lui Korsakov şi muzica învăluie totul ca o vrajă, căreia nu i te poţi sustrage... Nici nu vrei, de altfel, căci astă seară ești regină, regina necunoscută a basmelor care nu se sfârșesc niciodată. 

Parfumul opacelor văluri ale Şeherezadei, aroma scorţişoarei şi-a iasomiei pluteşte prin odăile palatului şi le simţi aproape, parcă ai străbate aievea tărâmul interzis al poveştilor şi-al frumuseţii.

Sufletul cântă o mișcare din suita celor ”O mie şi una de nopţi”, deşi fericirea rămâne o arie mereu viitoare. Va veni, va veni, va veni cândva... Dar azi te risipești în zadar, ca un crin care-și împrăștie parfumurile tari spre nări care nu-s apte sau deprinse să soarbă până-n adânc privilegiul exhalării. Azi ai doar senzația sfâșietoare că pierzi timp, timp preţios care nu se va mai întoarce, dar nu te poți opri să-l pierzi. Așteptând, mereu așteptând...
Nu poţi birui o fatalitate hâdă şi îndărătnicia din ființa ta, o fatalitate care te subjugă de ani și-o îndărătnicie mai nouă, care te condamnă. Condiţionări de tot soiul şi din toate părţile,  deși te admiți femeie până-n măduva oaselor și-n fiecare fibră a trupului pe care-l simti, sub pojghița de carne, încă tânăr și nestăvilit.

Numai stavile-ţi stau în cale... şi drumul spre căldura incandescentă a celor o mie şi una de nopţi rămâne lung, tare lung. Doamne, îngăduie doar viaţă până la el, şi-l vei străbate, chiar de vei ajunge în zdrenţele inimii sfâşiate de-atâtea micimi şi inadvertenţe!

Dansul feeric al Seherezadei sub vălurile-i unduitoare,  subtil, prin muzica minunată- perfecte umbre şi arabescuri de sunete îl porți ca o virtualitate în gleznele tale suave, al căror neastâmpăr abia acum îl înțelegi. Avânturile inimii îl urmează, ești, pe rând, curgere, impetuozitate, vâltoare, lavă fierbinte, magmă care conține secrete care-și așteaptă cheile și descoperitorul. Cel așteptat, tâlhar și fiară, care se lasă mereu așteptat... 

Cele o mie şi una de nopţi rămân o promisiune fierbinte, în care tu, cea care eşti, în același timp, și fragilitate, și vulnerabilitate, și suav și floare translucidă, care poate fi strivită cu ușurință, care poate fi înghețată de o privire, de o vorbă aspră sau doar de indiferența și ignoranţa atâtor inimi neputincioase, aștepți să te dezvălui fiarei jinduite, ca şi sufletul Seherezadei celei înţelepte şi dăruite cu har, treptat, noapte după noapte, unui sultan sceptic şi nefericit...

Poduri

Tânjim, dintotdeauna, să ne găsim acel liman liniștit în care să aflăm împlinirea. Și bucuria. Și să nu ne mai simțim atât de goi și incompleți... și singuri.

Traversăm, uneori, pentru el, un pod peste o apă vijelioasă, care știm că nu ne duce decât spre necazuri și suferință, dar ne lăsăm amăgiți de eterna fată morgană care e dragostea. Uneori, ne plătim încăpățânările și speranțele cu lacrimi fierbinți și dezamăgiri crunte. Și cu golul care se face tot mai adânc și mai dureros, cu fiecare vis spulberat, cu fiecare singurătate în plus, cu fiecare lacrimă mai mult...

Și inima se chircește tot mai biciuită, tot mai singură. Ai cârpit-o de atâtea ori și s-a avântat, ca o vitează sau ca o nesăbuită - nici nu mai crezi că e vreo deosebire - din nou la drum, ca să se-ntoarcă tot mai zdrențuită, cu răni tot mai adânci, ca de moarte... Și nu știi cât o să mai îndure s-o mai chinui la nesfârșit, fără sorți de izbândă, căci nu mai poate... Fie-ți milă de ea, fie-ți milă! parcă auzi cum se roagă, la tine în piept... Și-a făcut datoria cum a știut mai bine, a dat tot ce-a avut, dar e înfrântă, căci ai trimis-o în bătălii sortite eșecului, capcane în care căderea e certitudine.

Uneori, capcana e însuși podul. Într-o noapte, un vis : pășeai pe un pod suspendat, deasupra unei prăpăstii fără fund, întunecată ca păcatul și neguroasă ca tentația. Podul nu era susținut de nimic... doar se legăna amenințător deasupra hăului, înșelător, fără niciun fel de capăt. Pășeai pe el și ți-era teamă, dedesubt hăul, deasupra cerul stins și fără răspunsuri, în jur tenebrele și nu te mai puteai întoarce spre nimic, și înaintai, totuși, ca o nefastă premoniție... Și podul se legăna, se legăna... 

Acum știi . Nu există poduri  care să ducă undeva pentru tine, doar capcane. Doar glume proaste pe care ți le faci singură, fată cu ochi negri și fără noroc... 

credo

Ce ironică e psihologia dragostei! Mă gândesc doar la cuvintele lui Dickens, pe care mi le-ai scris, dragul meu, că ”dragostea înseamnă să dai inima și sufletul întreg acelui care ți le va zdrobi.” Îmi amintesc că m-am gândit atunci: ce cruzime să-mi scrii așa ceva! Ce ferocitate a egoismului trebuie să te stăpânească, totuși, dacă socotești că asta trebuie să fie modalitatea în care eu am de dovedit sentimentele mele! 

Și m-am conformat. În fiecare seară îmi zdrobești sufletul întreg când îți iei rămas bun și-n fiecare zi inima mea îndrăgostită se chinuie cumplit : de dor, de tot felul de temeri și amărăciuni, de gustul amar al absenței tale. Dar, din toate ”gusturile”, cred că cel mai cumplit e al indiferenței tale. Când trec ore în șir în care nu exist, în care nu-mi scrii, în care nu mă suni, în care nu îmi arăți că te gândești cumva la mine... Asta e, să știi, cel mai dureros. Care mă năruiește, care mă înfrânge, care îmi face bucăți inima aia de care zici tu că trebuie să ți-o dau fără niciun fel de condiții, cu o voluptate a conștientizării că mi-o vei zdrobi. 

N-am crezut și nu cred că iubirea trebuie să doară. N-am crezut că iubirea trebuie să te facă să suferi. N-am crezut și nu cred că iubirea trebuie să te umilească, ci că trebuie să te ducă în rai, că trebuie să te facă să te simți una cu cerul, nu că trăiești în iad pe pământ. 

Cred îndărătnic că un om care te iubește nu poate îndura să te facă să suferi, nici măcar fără de voie, nici măcar accidental. 

Cred, nătâng și candid, că un om care te iubește e gata să accepte bucuros iadul, decât un ipotetic rai fără tine. 

Cred nealterat că marile iubiri sunt posibile - și sunt mari tocmai pentru că sunt posibile ca durabilitate a intensității - tocmai pentru că doi oameni își doresc același lucru: să înfăptuiască o imposibilă, dar sublimă aritmetică: unu plus unu să facă tot unu. Un indestructibil și durabil, un permanent UNU. 

Cred fără puțină de tăgadă în vorbele lui Paler, că ”un bărbat și o femeie care se iubesc corectează, în parte, ceea ce e rău alcătuit în creația lumii.”

Și totuși, Doamne, dragostea e mai tare ca moartea, și ea schimbă definitv inima omului, încât nu mai încape  în ea niciun fel de orgoliu și niciun fel de fărâmă de eu, ci e doar tu, infinit și definitiv. Și pentru dulceața glasului tău, merită orice. Chiar și lacrima.  

Mă tem de urât

De la o vreme, poate pentru că îmbătrânesc sau mă uzez interior, nu mai pot suporta urâțenia. Nici înainte nu-mi era lesne tolerabilă, dar acum simt că n-o mai pot tolera într-un fel organic, fizic... 

Nu pot , de pildă, să mai privesc grafii ilizibile și dezordonate, nu mai suport greșelile de ortografie, mă irită la maximum glasurile stridente și hăhăielile zgomotoase ale colegilor, prostia sforăitoare a celor din jur, neadevărurile, ascunzișurile, grosolănia, tot ce e urât și disonant, tot ce mă năruie și mă risipește fără rost... Tot ce mă îndepărtează de la mine și de la rostul pe care îl cunoaște bine sufletul meu, de la ceea ce simt și știu eu că e frumos. Certificat și veritabil frumos, îmi zic cu orgoliu nedisimulat. 

De la o vreme mă dor tare toate. Mă dor amărăciunile pe care le acumulează dragostea mea, mă dor tăcerile pedepsitoare ale omului iubit, inadvertențele întrezărite în purtarea lui, care-mi par din ce în ce mai izbitor că nu se mai potrivesc cu vorbele, cu declarațiile în care mi-am pus încrederea și pentru care mi-am pus chezaș sufletul... Ba chiar mi l-am vândut pe dulceața unor îmbrățișări, văduvindu-l pe veșnicie de rai.
Și mi-e teamă de ceea ce mi-a fost teamă mereu, că vorbele și faptele se dovedesc monedă calpă și dezvăluie fața banală spre sordid a unei realități pe care-am crezut-o magică, unică, mai adevărată decât tot ce trăisem până atunci...  Și mă cutremur de durere, decepție, descurajare,  deziluzie și toate cele ce vor fi începând cu acest crud d și vor fi având același amar sens.

Tot felul de naivități mă locuiesc. Sunt ca o floare naivă, ieșită prea devreme din pământul reavăn, care se chircește și îngheață inevitabil în înșelătoria primăverii de suflet pe care-am dorit-o cu atâta ardoare. Și înghețul îl simt mai vrăjmaș cu cât am dorit-o mai aprig, căci a venit primăvara aceasta  în inimă când nici n-o mai așteptam, când mi se părea atât de puțin probabilă și mă resemnam, cred, încet-încet, că nu va mai veni și începusem să mă împrietenesc cu vara mea pornită către sfârșit... 

Am oroare organic de sluțenie și mă tem de orice sluțire. Mă străduiesc să păstrez un fel de poezie a trăirii și a rostirii în ceea ce fac și croiesc cu visuri, cu suflet, cu sinceritatea candorilor care mi-au mai rămas. Mă nevoiesc să văd doar ce e frumos într-un zâmbet, chiar și când întrezăresc fața lui hâdă sau falsitatea din care e fabricat. Mi-e tot mai greu odată ce trece timpul, pentru că-mi scade rezistența și insula mea de cleștar e năpădită de buruieni. Și oamenii... ah, oamenii  care-mi răsar în drum parcă dinadins vor să-mi dea cu tifla și să-mi spună, ca oarecând un om drag și conformist banalității cotidiene: ”Fii realistă, măi păpușă!”  

De parcă a fi realist te ajută cu ceva...  Oricât de realistă și de lucidă aș fi, și chiar cred că sunt deseori, ba conștientizez și cât sunt de anacronică și repetitivă, nu voi putea accepta niciodată urâțenia și să mă conformez ei. Cel puțin nu de tot! Și chiar dacă încerc, mă încearcă pe mine așa o revoltă, că mă trădez... și stric totul... nu pot ieși din mine însămi, cu niciun chip! 

Poate e în mine, cine-știe, ceva din încăpățânarea florii plăpânde de primăvară, care nu se poate opri să nu-și scoată tulpina fragedă spre înghețul mincinoaselor primăveri, ca o damnare perpetuă, conștientizată, dar ineluctabilă. 

Răvaș la chindii

Domnița trimite, pe-un fir de dor, ibovnicului ei răvaș de dragoste mângâios și desfătător:
Voinicul inimii mele,
se lasă molcom înserarea acestei nouă duminici în care n-ai fost lângă mine, în care m-am răzvrătit și m-am sfâșiat, dar în care te-am iubit nesăbuit, un simțământ ce-l port în piept scris cu slovele de flacără ale numelui ce-mi e îndrăgit peste măsură, în vremea din urmă.
Mi-a fost dor covârșitor de domnia ta, simțindu-mă neputincioasă și înfrântă de ceva mai puternic decât mine și de sorții potrivnici, și-au vărsat ochii mei lacrămi, mâhniți de atâta risipire.
Și m-a durut toată făptura mea de femeie care-a învățat ce înseamnă cercările mustrărilor de cuget și singurătățile cele mai depline, dar care nu se poate împiedica să-ți scrie acum slove care glăsuiesc deslușit că-i ești drag, mai drag decât sufletul pe care și-l pierdu de bunăvoie pentru domnia ta.
Sunt încredințată că nu poți auzi glasul meu, că nu poate răzbate până la tine prin atâta vrăjmașă depărtare și vrăjmașe împrejurări în care se nevoiește tulburarea mea,  că nu ți-o pot spune oricând și de câte ori o râvnește sufletul meu, dar dragostea mea nouă, și tăinuită, și necugetată, și adâncă, și deplină, dragostea mea cu neputință și peste puțință de vinovată, dar  înflăcărată și neprefăcută este încredințată c-o să-l auzi fără zăbavă. 

Se lasă lin întunericul cu umbrele lui peste cetatea în care-s prizonieră fără de tine și peste lume, și-l aștept cu nerăbdare, căci cunosc și înțeleg că se sfârșește o zi nemăsurat de lungă și pustie, cum sunt toate zilele în care nu-mi ești. 
Să zboare, așadar, către necurmata întunecime în care se perindă toate zilele vieții rânduite-ne nouă încă o duminică stearpă, pe care-am petrecut-o în pustnicia mea de voie, pe care n-o voiesc îndulcită de nimeni altul decât de domnia ta, voinicul inimii mele flâmânde și nărăvașe, strânsă în asprele chingi ale supunerii.
Inima mea trufașă care te-a îndrăgit și-a predat armele oricărui fel de împotrivire în fața patimii tale de bărbat, și-a blândeții glasului tău, și-a miresmei sărutărilor și-a îmbrățișărilor tale, care-mi lipsesc așa de tare, strivitor de tare... cum nu încape nici măcar în slove de domniță, care se fălea, până mai ieri, că nu se poate găsi pe lume lucru ce nu poate fi prefăcut în vorbe de miere meșteșugite!  
Mi-e dor de tine cu lacrimi cerșetoare, iar dorul meu strivește printre obloanele genelor plecate o netrebnică lacrimă deșartă. Și aștept, cu nădejde înnoită, zorile, căci puține mai sunt ceasurile nopții ce vine, iar dimineața îmi vor aduce de la tine răvaș și cuvânt bun și-o să-mi bată iarăși inima cu ropot de armăsari sălbatici în năvalnică goană spre inima ta. 
Îți pecetluiesc cu sărutările dragostei mele luminile ochilor în care-aș voi să mă dezmierd fără încetare, te învălui în mantia gândurilor mele statornice și-ți trec, ca aievea, bobocii degetelor  fără parfum prin părul ce-ți străjuiește fruntea, sălășluindu-mă lângă pieptul tău, să-ți veghez somnul și visurile... 
 Domnița Ruxandra

vis pe lună plină

Să fie o noapte cu stele multe și sclipitoare ca niște cioburi împrăștiate printre lespezile de smoală ale cerului complice. Să bem un vin rubiniu întunecat și onctuos, ca sângele unor zei vechi, care s-au decis să ne fie mai buni și să spunem povești fără cuvinte, doar privindu-ne în ochii flămânzi, așa cum numai tu și eu ne putem privi.

Să fie posibil să vii așa cum te doresc, impetuos și fierbinte, fără să-mi schingiuiesc sufletul cu așteptări îndelungi, în care viața se târâie cu lentoarea unei broaște țestoase, între ”bună dimineața!” și asistola angoasantă a inimii când îmi spui ”noapte bună!”...  

Să ningă vânjos și alb la ferestrele lumii, în casă să fie cald și să miroasă-a paciulii, să nu te mai las să pleci spre alte brațe care te revendică  și te smulg dragostei mele deznădăjduite și învinse. Și să mă ții în brațe până când ființa mea de carne și sânge nu mai există, ci îți curge prin vene odată cu sângele tău, unduitor, spre inima în care-mi doresc să mă mut.
Să te sărut până când rămân fără respirație, până când dorul meu insațiabil se mai ostoiește măcar cât să nu-mi mai simt inima dureroasă și imensă pentru pieptul meu firav, de femeie copil care n-a prea știut cum să se facă mare și nu reușește să se bucure decât cu pojarul lacrimilor.
Să se transforme conjunctivul într-un prezent palpabil, care să-mi înlăture toate îndoielile, temerile, ezitările, autocondamnările, lamentările și să nu mai conteze decât clipa, imensă, dilatată cât pentru eternitățile pe care le trăim așa, recuperându-le neantului din cuvântul niciodată.

excentricii indezirabili

Cred că dintre toate virtuțile sufletului uman, fără să aibă neapărat un caracter teologal, cea mai tragică și mai înălțătoare este aceea a iubirii neîmpărtășite. Facultatea de a iubi fără speranță cred că n-o au toți oamenii și mai cred că îți trebuie un suflet anume fabricat pentru asta. 

”Intâmplător, oricine poate iubi”, spunea Dostoevski, pentru că iubirea, în sine, nu e o excepție, dar perseverența într-un sentiment,  în ciuda faptului că știi că nu există nicio speranță ca el să-ți fie împărtășit, e ca un fel de apriorică predestinare, de care nu toate sufletele sunt ”vrednice”. Și nici n-ar fi bine, căci nu e firească! 

Nu cred că e neapărat ceva lăudabil în acest gen de comportament, dimpotrivă! Asociind-o cu un fel de damnare, cred că e totalmente indezirabilă, pentru că toți oamenii, împlinindu-se afectiv doar prin răspunsul pozitiv al celuilalt, o socotesc o nenorocire personală, un cataclism care le spulberă sentimentul demnității și stimei de sine. Că tot am vorbit de Dostoevski, cred că tot el spune pe undeva că ”iubirea îi face pe oameni să se simtă egali”, spulberând orice fel de diferențe și anulând antinomiile, ca un fel de sublim paradox al existențelor noastre vremuite și circumscrise vremii care trece. Soiul nefast de iubire despre care vorbeam adâncește și mai amar diferențele dintre destinele oamenilor, care nu converg, lăsând în peisajul sufletesc al celui care iubește și nu este iubit urme aproape imposibil de șters. Foarte des genul acesta de eșecuri îi menesc unui sfârșit prematur sau îi invalidează afectiv pentru tot restul existenței - asta în cazul fericit, dacă poate fi acceptat termenul fericit în acest soi de povești...  

Știu oameni care ajung la balamuc pentru întâmplări mult mai puțin dureroase, așa cum știu și povești ale unor destine ce s-au frânt tragic din acest motiv. Îmi amintesc și-acum de Jana, sărmana nebună din satul copilăriei mele, despre care mama-mi spunea că își pierduse mințile pentru că o concediaseră din slujba modestă de funcționară la poștă!!! Venea pe la noi, iar mamaia îi dădea de mâncare și o trata cu nespusă toleranță și compasiune, pentru tinerețea ei pierdută, pentru că i-au cedat resorturile interioare din cauza unei așa de neînsemnate situații, gândea ea, dar biata Jana evident că resimțise întâmplarea cu mult mai profund decât ne-am putea imagina vreodată. Fără îndoială, dezastrele erotice au fost și vor fi mult mai dese, mai dureroase și cu infinit mai multe victime...
Și literatura o confirmă, prin câteva cazuri celebre, ale unor îndrăgostiți fără speranță, ghinioniști ce au purtat acest stigmat. Dacă ne gândim doar la Werther al lui Goethe, care a emoționat milioane de cititori luându-și viața din dragoste fără speranță pentru Charlotte,  tot e desăvârșită demonstrația. Și ca el sunt atâția alții...

Ceea ce e, până la un punct, foarte greu de înțeles este puterea interioară a celor care aleg să trăiască totuși, mai departe, asumându-și acest faliment sentimental și fără să mai încerce să lupte împotriva a ceea ce simt sau să-și repudieze, în apele mlăștinoase ale altei ”iubiri”, eșecul prim.
E un soi de excentricitate costisitoare această consecvență în a urma același drum, care știi că nu duce nicăieri, de fapt, căci nimeni nu e poate fi atât de nebun să nu înțeleagă evidența. A-ți asuma că nu are niciun rost și a continua să rămâi, cu îndărătnicie, fidel unei obsesii care te consumă, dar cărei fascinații nu i te poți sustrage, cred că e un act de curaj, și nu de lașitate sau de insanitate mintală.
Nu știu de unde-și iau puterea de a continua astfel de oameni, sisifi insignifianți și poate destul de prozaici, dar, atunci când o fac cu demnitate și rezervându-și dreptul de a-și fi dăunători doar lor înșiși, nu mă pot împiedica să nu-i privesc cu admirație și un oarecare soi de empatie.  

Nu e ușoară crucea și nu sunt sigură nici că nu e exclusă o atare beatitudine în purtarea ei...
Cert e că oamenii de soiul ăsta, socotind că nu sunt doar niște indivizi în trecătoare crize erotice ori ”cazuri” patologice, sunt rari. Foarte rari. Pentru că-și asumă să trăiască în limitele impuse de un ”niciodată” cert, autoabandonându-se unui sentiment care nu le va aduce altceva decât voluptatea durerii. Durere care, foarte probabil, nu va trece decât odată cu viața... Și dacă avea dreptate Antoine de Saint-Exupery, că ”durerea unui singur ins face cât durerea lumii întregi”, cred că sunt rari pentru că nimeni nu-și mai asumă azi, când genul acesta de iubiri romantice s-a demonetizat și-a ajuns de râsul lumii, când aproape orice relații sentimentale au termen de garanție foarte scurt și oamenii se pot așa de lesne înlocui cu alți oameni, spre binele obștesc și cât mai puție complicații, nimeni nu-și mai asumă să trăiască, gratuit și derizoriu, ”toată durerea lumii”... 

miresme

Vin de la serviciu pe o stradă cu case. De obicei, merg pe trotuar agale, cu pași obosiți de povara zilei și cu ochii urmărind-mi vârfurile pantofilor, atentă la trotuarul plin de tot soiul de denivelări, să nu-mi prind tocurile în vreo despărțitură a pavelelor așezate strâmb încă de la început. Mi-am stricat așa vreo câteva perechi de pantofi, unele la care țineam mult. Din când în când, mă mai uit la casele care au mai păstrat câteva urme ale vechii arhitecturi de început de secol și mă simt ca-ntr-o bulă temporală. Ca și cum aș fi evadat pentru câteva clipiri de pleoape din lumea prin care îmi e dat să mă strecor în lumea romanelor cu care mi-am populat fantezia adolescentină. 

Mă gândesc cum o fi în interiorul lor, imaginez decoruri, mobilă, tablouri, lămpi, dar imaginația mea dă repede înapoi când vine vorba de mirosuri. Am avut dintotdeauna o sensibilitate olfactivă deosebită, mirosul a avut pentru mine mereu o imensă semnificație. Am asociat mereu parfumuri momentelor importante din viața mea, am iubit sau am respins oamenii involuntar din cauza mirosului, nasul mi-a funcționat ca un radar inconștient toată viața. 

Oamenii au trecut prin viața mea și au lăsat în urma lor mirosul, uneori fără să-l pot îndepărta cu anii din memorie, din... neant, căci se insinua ca o formă de a-mi reaminti prezența lor. Am spălat ca o ieșită din minți lucrurile atinse de un om care-mi călcase pragul și-și lăsase, cumva, o amprentă negativă, căci mi se părea că întreaga atmosferă îi purta mirosul care mă îmbolnăvea, la propriu... Mă rog, omul zisese la început că e miros de Chanel - o fi fost, nu zic nu, chiar tind să cred că era, dar după ce se evaporase Chanel rămăsese mirosul falsității, și ăsta e ieftin și insalubru, de aceea, probabil, l-am găsit așa de insuportabil.
Mirosul ierbii, al pâmântului reavăn după o ploaie de primăvară îmi face bine, cred că nimic nu mă bucură mai mult decât senzația binefăcătoare a plămânilor mei plini de aer curat: e ca și cum simt organic că trăiesc, cu fiecare alveolă beată de fericire.  

Ieri, de pildă, după o zi întreagă pe drumuri, cu picioarele suferinde în pantofi, am apucat pe o altă străduță, paralelă celei pe care vin în mod obișnuit spre casă. Căzuseră câțiva stropi de ploaie mai devreme și strada era zbicită și liniștită. Nu trecea nicio mașină, nu urla nicio muzică violentă, soarele era la chindie și-am mers agale privind în curțile oamenilor la culorile trandafirilor. Erau pe alese: albi, galbeni, roșii sângerii, roșii trandafirii, roz, cățărați pe zidurile caselor, pe șipcile pergolelor sau înălțându-se trufași din tufele lor spre cerul înserării de mai. 

O risipă de splendoare și parfum spre ochi care nu mai sunt deprinși să vadă frumusețile simple, ci reacționează doar la artificialități sofisticate și convenționale!

Parcă ochii noștri și-au pierdut capacitatea de a vedea stridențele unor false frumuseți: femei împopoțonate, mașini luxoase, telefoane smart, genți cu logourile firmelor la vedere, unghii, gene, sprâncene, sâni, fețe... false... Toate ”splendide ca o ironie”, cum zicea poetul, dar ne umplu viețile cu simulacrul de sens pe care-l vădesc, dar cu care păream a ne mulțumi în patetica noastră tânjire spre acel ceva pe care nu-l avem. 

Am zâmbit tuturor trandafirilor și bujorilor de prin curțile oamenilor, mușcatelor din ghivece și orhideelor multicolore de la ferestre, am respirat verdele ierbii și al caprifoiului care escalada gardurile și am venit acasă cu o nătângă mulțumire de mine însămi, de parcă făcusem cine știe ce ispravă. De mi-ar fi văzut cineva pe față zâmbetul lăbărțat până spre urechi, mare minune de nu m-ar fi crezut zăludă că rânjesc singură pe stradă, dar chiar că nu mi-ar fi păsat.
În primăvara asta cu duium de miresme și cer albastru ca și cum s-ar fi diluat în el toată cerneala lui Dumnezeu, când îmi învăț inima să accepte tot felul de perfidii și inconsecvențe de la oameni, fără să-i urască și fără nici măcar să-i mai condamne, chiar n-ar fi contat.
Nu știu și cred că nici n-am speranțe prea mari c-o să învăț vreodată cum e gustul fericirii, dar una dintre cele mai mari satisfacții e să simți în nări ”parfum de roze” și să te ghiftuiești de verdele nărăvaș, ca și când l-ai știi...

Stop cadru

Deseori, pe măsură ce trec anii, mă încearcă o atare descumpănire în fața spectacolului existenței. Și, în ciuda firii mele analitice, simt că, oricât aș încerca, n-aș avea niciun fel de răspuns la dilemele în care se zbate inocența mea lăptoasă și desuetă, de om cu de repere interioare despre ideea de normalitate destul de… conservatoare.

Înșir aici niște reflecții despre versatilitatea unor trăiri, de fapt, căci nu pot cuprinde în căușul vorbelor sărace tot ce gândesc despre oameni, toate întrebările pe care mi le pun și la care nu voi găsi răspuns niciodată.
Cu certitudine însă pot afirma că oamenii ce-au pornit la drumul vieții cu croiala interioară strâmbă, cu țesătura sufletească grosolană, din material ieftin și vulgar nu încetează să-mi provoace tot soiul de perplexități...

Am văzut, deunăzi, pe o rețea de socializare foarte cunoscută, un filmuleț la care, privind, n-am știut întâi dacă să râd sau să plâng. Asta deoarece conținea ceva greu de imaginat azi, în 2018: un fel de muștruluială contondentă, un fragment din ritualul unui soi de înjosire publică tragicomică; în rezumat: un bărbat era obligat de lege să încaseze public o ciomăgeală zdravănă de la nevastă-sa, drept pedeapsă pentru comportamentul său violent față de ea.
Decorul - o cocioabă de bar de prin lumea sud-americană, personajele - un bărbat slab și tuciuriu, cu o figură înfricoșată și spășită, de victimă resemnată, o nevastă grasă, care se scobea în nas, chibiți, plus un soi de judecător - maestru de ceremonii, care explica motivul pentru care bărbatul aștepta, rezemat de o masă de plastic, să-și primească loviturile hotărâte, spre delectarea martorilor ahtiați de senzații tari și de circ, ca odinioară spectatorii măcelurilor din arenele romane.

Judecătorul comenta și îl întreba pe nefericit: o să continui să-ți mai lovești soția? în timp ce-o îndemna pe soția cea grasă să ”înfăptuiască dreptatea” și să-i aplice aplice loviturile pe care așa de scump le ”câștigase”, iar femeia lovea cu scrupulozitate pe unde nimerea. 

Nemaiputând rezista de durere, bărbatul dădea să se îndepărteze, dar judecătorul o îndemna intransigent: ”continuă, continuă!”, apoi întreba martorii la câte lovituri ajunseseră? Din public, care ținuse o socoteală strictă, se răspundea conștiincios: cinci. 

Femeia se ștergea pe fruntea-i grasă și îmbrobonată de sudoare, își flutura bâta ca și când s-ar fi pregătit pentru o partidă de polo și continua să-i aplice, conștiincios, lovitură după lovitură. Degeaba protesta nenorocitul, judecătorul era inflexibil: ți-ai lovit soția, i-ai dat douăzeci și una de lovituri, doamna îți va aplica tot douăzeci și una de lovituri, pentru ca altădată să n-o mai agresezi. Condamnatul, neavând de ales, se apleca iarăși cu mânile pe masă, iar soața îi mai aplica vreo câteva lovituri zdravene, cam cât rezista individul, care din când în când sărea ca ars, frecându-și rușinoasele părți dorsale…
Un binevoitor o mută pe soția care se scobea placidă în nas în partea cealaltă, să dea mai cu sete, pe când judecătorul o întreba, ca să fie sigur că individa a înțeles rostul exemplar al altoirii: ”De ce-ți lovești, doamnă, soțul?” ”Pentru că m-a bătut!” ”Sigur, pentru că te-a lovit!”, întărea judecătorul, și iar o îndemna să dea cu sârg, până când bărbatul nu mai rezista și se ferea din nou, sărind în lături și frecându-și urmele dureroase de pe pulpe. ”Vezi? Doare! Așa dor loviturile!” se auzea o voce feminină cunoscătoare din public, satisfăcută pentru că, asistând, poate se simțea prin empatie răzbunată. Și iar judecătorul o îndemna pe femeie la rațiune: ”să vedem, doamnă, câte sunt?” ”Opt!”, răspundea publicul, vezi bine, foarte priceput la aritmetică. ”Hai-hai, apleacă-te, apleacă-te!”, se auzea vocea judecătorului către soț, care se uita cu ochi cerșetori în ochii bovini ai soaței, sperând s-o înduplece. Nici pomeneală! Femeia se scobea netulburată în nas, iar vocea judecătorului puncta neînduplecată: ”Nu se lovește o femeie! Doamna te iubește și tot așa o dor și pe doamna coastele din cauza loviturilor tale… Hai, grăbește-te! ”zicea femeii, care scotea degetul din nas și flutura parul, pregătindu-se pentru o nouă repriză de ciomăgeală temeinică. Nu știu cât o fi continuat execuția publică, filmulețul dura un minut și ceva, dar foarte probabil până la înfăptuirea ireproșabilă a sfintei dreptăți și până la ultima din cele douăzeci și una de lovituri. Le fel, nu mă îndoiesc, au continuat și explicațiile și mustrările pedagogice ale judecătorului, spre descurajarea violenței… conjugale. 

Printre nenumăratele bizarerii care apar postate de omenire pe rețelele de socializare sunt sigură că aceasta era chiar slăbuță, prin comparație. De ce mi-a rămas în minte, totuși? Nu doar pentru că pare desprinsă din vremuri… aproape medievale, într-atât e de neverosimilă, ci și pentru că înțeleg lămurit că, în vremurile astea de paradoxal eclectism de mileniu trei, în care conviețuiește mârlanul alături de intelectual, în care într-o speluncă sud-americană câțiva nefericiți se zgâiesc la spectacolul grotesc al linșării unui nefericit, umanitatea aplică încă o barbară lege a talionului, incapabilă de a evolua, de fapt, vreodată.