Contemplu la TV un peisaj manelizat, populat cu femei de plastic, frumuseţi contemporane, după nu ştiu ce gusturi a căror bizarerie rămâne singura caracteristică de necontestat, controverse pe tărâm casnic pe tema gusturilor, care rămân de nediscutat şi ... nedisputat... seara de joi.
Legea educaţiei, amintirea unui telefon într-o dimineaţă, vocea surprinsă şi matinală: "Bună, dimineaţa, te iubesc!", HI-Q, cafeaua aburindă în bucătărie, iarnă ca de poveste , hotărâri nebuneşti, pripite, rochiţa gri şi alergătură cu Pisi prin oraş, prin zăpada parcului gol... Amintiri intacte, amintiri de neşters, dulci-amare, cu zâmbet hai-hui...
Poze mincinoase în bibliotecă şi-n mine niciun gând.

Ochii mei sunt împotriva mea, privirile îmi joacă feste, înregistrează o viziune opacă, dungată luminos , ca printre storuri, într-o după-amiază incandescentă de vară. M-a curpins oboseala, oboseala care se cerne peste gând şi peste suflet. Tot mai speriată, mai înfrigurată, aştept... nu ştiu ce aştept... să treacă zilele , dar nu ştiu prea bine spre ce. Citesc ceva despre un drum care-mi aminteşte de cărarea pietruită a lui Dorothy, de care nu trebuie să se rătăcească, pentru că numai drumul duce undeva, sigur undeva. Celelalte drumuri nu sunt drumuri, doar iluziile unor cărări şi nu duc nicăieri.
Aştept şi eu plecarea, nu văd niciun drum, dar mă entuziasmează perspectiva, fără idealuri, doar ideea schimbării peisajului. Vineri plecăm spre Bran, câteva zile departe de tot, de oraşul gri, de blocurile gri , sărăcăcioase şi străine, de frigul de la şcoală, de repetabilitatea aceloraşi gesturi de week-end secătuitor şi greu, cu fiecare săptămână mai greu.
În oraşul ăsta parcă nici toamna nu mai are culori, parcă din adâncurile obscure ale finţei lui stinge ceva fiecare felinar aprins al copacilor din ce în ce mai rari.
Doar nevroză de toamnă, aceleaşi obsesii care te copleşesc, ţiuit în timpan şi pastel de suflet.

O sâmbătă seara cu prieteni, vorbe bune cu Ancuţa la o cafea în oraş, apoi acasă, să vedem un film sau la jocul săptămânal de rummy. Ameţeala obişnuită, îngrijorarea fără motiv, încordarea de care nu pot să scap. E rost de Bridget Jones, amica neliniştilor şi bucuriilor mele.
Of, dar şi ce rost au toate fără tine, inima mea? Doar rea voinţă, peste tot doar lipsa ta şi golul dureros în care mă-nvârt fără tine, fără tine, fără tine...
Ce rost au toate dacă nu eşti, ce rost au toate, dacă nu e de nicăieri niciun răspuns, nicio lumină , niciun drum spre tine?
Orele se cern unele peste altele , zilele se-adaugă la şirul celor lungi fără tine, gândurile se-nveninează din cenuşa elementarului nu, ninsori se-aştern peste ghioceii plăpânzi ai iluziilor... Nimic nu are rost fără tine, inima mea . Laimotiv dureros ca o lamă de brici care-mi brăzdează mereu urmele rănilor vechi, fără vindecare. Să fie mâine o zi fără plumb , fără mecanica de carusel nebun a aceloraşi gânduri reci înscrise nedrept în orizontul anilor mei tineri, Doamne, încă tineri...

Dispariţii misterioase, scuze puerile, minciuni pe care te faci că nu le sesizezi, gust amar al aceloraşi experienţe trecute, povară de purtat de care nu te plângi, pentru că ai ştiut, aşa cum ştii că n-ai avut de ales... şi îţi asumi toate . Lucidă până la insuportabil.

Auriu, ruginiu, soare şi glasuri de copii- realitatea unei după-amieze de vineri. Gânduri bune de la prieteni, promisiunea unei cărţi de poezie care te-aşteaptă cu misterul ascuns între paginile virgine, mirosind a tuş şi-a paradis, frig, rochiţa violet, ceai cu lămâie, muzică de suflet, perspectiva unei seri domestice şi dor de limanul naufragiului celor treizeci şi mai bine de ani care-şi cer drepturile.

În palmă liniile brăzdează harta viitoarelor dezamăgiri şi iluzii, iar pe un munte (habar n-am care) se lăfăie o cruce ca o damnare. Creioane colorate, pixuri roşii, stilouri grămădite pe birou peste ochelarii de profesoară( pe care-i urăsc, acum ştiu clar asta )mă îmbie spre nu ştiu ce imbold pe care nu mai pot să-l duc la îndeplinire. Le-am vorbit copiilor azi despre jocuri pe computer, Bacovia şi mitul dacic. Conştiinţa datoriei împlinite, privirile însoţite de zâmbete ar trebui să-mi confirme încă o dată ceea ce spun alţii: că fac ceea ce trebuie. Dar mai e loc de altceva. Nesemnificativul mă năruie.

Inima, o placă de patefon stricată: s-a oprit la aceleaşi note pe care le repetă obsesiv şi iraţional.

O femeie cu unghiile vopsite cu lac roşu întoarce privirea spre sine şi e nemulţumită de absenţa din oglindă.

O femeie cu visurile spulberate se străduieşte zi de zi să nu capituleze în faţa dezastrului pe care, încăpăţânată foarte, îl ia ca pe o provocare şi o efemeridă.

O femeie tânără se preface că nu vede în privirile bărbaţilor decât amiciţie, face pe proasta ca să nu fie nevoită să-i conştientizeze mici şi obscuri.

O femeie tristă visează la un bărbat laş şi frumos, care n-o înţelege şi n-o vrea, dar pe care-l vrea ca-n visuri, ignorând aparenţele de netăgăduit, care-i spun că el nici nu are substanţă, e doar o plăsmuire de adolescentă întârziată. O femeie care are prieteni îi trădează în fiecare zi când nu le ia în seamă sfaturile de a renunţa la idealismul păcătos şi de a vedea că, în fapt, nu există drum spre nimic.

O femeie zăludă nu vrea să se conformeze bunului simţ şi regulior de convieţuire din zodia canonicului egoism de toate zilele... Când o să mă fac mare?

utopii nesfârşite

Să-ţi citesc din O mie şi una de nopţi, tu să-ţi laşi capul pe umărul meu şi să mergi cu mine în poveste, să ştii să m-asculţi şi să te bucuri "până peste marginile bucuriei", să ai răbdare cu tăcerile dese şi cu temerile care mă-nconjoară când şi când, să mă minţi frumos ca să te pot ierta chiar şi atunci când simt că mă minţi, să ne plimbăm prin parc sau să putem merge duminica la biserică, să n-o răneşti niciodată pe mama, să ne uităm împreună la film, să râdem la cîte-o scenă sau să ne ştergem lacrimile de emoţie, să-ţi ascult glasul spunându-mi povestea zilei care-a trecut la un ceas de răgaz şi-o poveste, în bucătărie... Sau să mă faci să râd de vreun banc pe care tocmai l-ai auzit şi se potriveşte cu cine ştie ce situaţie, să mă tachinezi când îţi par prea evident profesoară, să beau cu tine cafeaua, fericită de minunea de a respira acelaşi aer, de a-ţi spune: "bună dimineaţa!" Să merg prin oraşul cu zgomote pe care nu le aud decât în surdină, pentru că inima mea cântă tic-tac-ul silabelor numelui tău, răsunător, de mă mir cum de nu-l aude întreaga planetă...

Să fii, să fiu, să fim, să fie posibil şi altundeva decât în vis- fericire simplă şi inaccesibilă, pe care-aş da însă, fără-ndoială, orice...

Patetic.

Ce să-ţi fac, suflete, să nu mai crezi în oameni? Cum să te fac să fii altfel decât eşti, cum să te dezvăţ tot ce te-am învăţat vreme de mai bine de 30 de ani? Cum să te învăţ cu nonsensul unei lumi aberante, cu ideea că minciuna se poate ascunde până şi-n ascunde până şi-n ochii unei fetiţe de 16 ani, care se joacă de-a femeia , în egoismul ei inconştient?

Cum să ajungi, suflete, să-nţelegi ce nu se poate înţelege, cum să te obişnuieşti cu existenţa răului din jur şi, mai ales, cum să nu te mai doară?

Aş vrea, dintr-o dată. să fiu altfel decât sunt, să pot să nu mai iert, să pot să întorc spatele unei rugăminţi fără să simt că fac un sacrilegiu, să pot să pedepsesc aspru greşeala, să nu mă mai doară suferinţa altora ca şi când ar fi a mea...

Să pot să fiu altă camelie decât cea care sunt, să nu-mi mai simt inima ca o rană însângerată de imperfecţiunea lumii în care trăim, în care minciuna sfruntată copleşeşte privirea unei fetiţe de 16 ani, aşa cum nu ştiam că se poate... şi n-am să poţ învăţa niciodată să accept că se poate, în ciuda tuturor evidenţelor.

Oare naivitatea nu-i tot o faţă a prostiei?

O zi trăită în turcoaz. cu zâmbet pe obraz după vise frumoase. De-ar fi posibile, de-ar fi... Mona-mi spune să am răbdare. Şi am, deşi tânjesc permanent după acel tip de fericire întrezărită în alte existenţe, niciodată trăită cu adevărat. Înăbuşită de platitudini din toate părţile, mă încăpăţânez să evadez din realitatea care nu-mi place şi mă amăgesc cu frânturi din ceea ce trebuie să fie fericirea învăţată din cărţi, din poveştile altor aripi întinse spre cerurile cele albastre ale certitudinilor.

Şi ce dacă? Nu-mi permit să n-o fac, pentru că omul sufletului meu mă aşteaptă dincolo, la celălat capăt de vis , se hrăneşte cu aceeaşi speranţă nerealistă pe care, poate, uneori nici măcar nu şi-o recunoaşte şi habar n-are că eu sunt răspunsul tuturor întrebărilor lui, că drumul e mai scurt decât ar părea, că toate se pot sfârşi cu un dram de curaj şi de frumoasă nebunie, că toate pot începe printr-un simplu da... Un da minunii, posibilului aparent imposibil, unei vieţi altfel...
Atât de simplu, o, atât de simplu! ....
Nebunii de luni, nu-i aşa, sufletul meu?...

Octombrie senin ca un început de primăvară. Ultimele zile în care soarele te-mbie să ieşi din casă şi să-ţi răsfeţi retina cu horbota multicoloră a copacilor ce-şi împărtăsc, darnici , minunile de aur roşu şi galben şi verde stins... Crizanteme stângace sub coroana merilor din curte, parfumul ultimilor struguri şi o zi pe care-am dorit-o nesfârşită, ca şi întâlnirea cu valenciana mea Julia, pe care-am regăsit-o neschimbată şi frumoasă ca acum câţiva ani. Parcă ne-am fi despărţit ieri, pe peronul gării din Valencia, printre zgomotele civilizaţiei şi tarabele cu suveniruri.
Acum, nostalgia unei zile luminoase şi a unor vorbe de la suflet la suflet, portet în roz şi parfumat cu parfumul nou- capriciu nevinovat, motiv nou de zâmbete (oricum prea puţine, ai decis azi observând seninătatea Juliei) şi sonetele lui Voiculescu pe masă şi lângă inimă.
Hotărâri de schimbare, mereu aceleaşi, pe buzele date cu ruj. Toamnă blondă şi-o dorinţă nebună de viaţă, de soare , de bucurie.

tonuri

Toamnă hâdă, vânt rece răvăşindu-mi părul, stropi de ploaie rece înlăcrimând  obrazul, realitate pe care-o percep din ce în ce mai aprig, mai coerent, după ce ani de-a rândul am ignorat-o cu desăvârşire. Portret în violet al unei îngrijorări bântuind printr-un parc străin, din oraşul atât de iubit al speranţelor studenţiei. 

Dimineaţă, cartea de pe masă dezvăluie pe fundalul negru al păsării de pe copertă, scrisul roşu ce însângerează războinic titlul elegant, lângă cafeaua îmbietoare, fără zahăr, amară - repere ale unei zile de miercuri înfiorător de lungi. 

Portret în cenuşiu al aşteptării fără speranţă şi fără sorţi de izbândă... 

In deget, aurul sclipeşte prietenos, pe mâna cu care scriu litere cenuşii, chircite şi trădătoare, căci dezvăluie gânduri ceţoase şi reci. Lipsa de perspectivă în visul cel mai drag, care se-ndepărtează  cu fiecare secundă din şirul lung, lung, tot mai lung al conştientizării implacabilului "nu". 

Obligatoriu, se impune o schimbare de suflet. Cu cine? Cu ce? N-are nimeni nimic de dat şi nimic de primit. 

 

Mă reazăm cu încăpăţânare de un vis irealizabil, după cum pare. Îmi caut prin suflet legături prin care să mă ancorez în realitatea utopică a visului meu, mă agăţ de resturi de iluzii şi de ce-mi mai apare în gând şi nu mă las. 

Un cuvânt bun  mă întăreşte, îmi ridică aripile până sus, spre orizontul pe care nu-l văd decât eu, cu riscul de a stârni nedumerirea prietenilor, pe care-i surprinde atâta încrâncenare în ceea ce ei spun că este, în mod evident, IMPOSIBIL. 

Şi totuşi, aşa cum spune şi Tenessee Williams: "Un vis persistent isi are rostul lui si uneori se si realizeaza". Aşa că... de ce nu? Doamne, nu osândi nebunia visărilor mele!..