Ochii mei sunt împotriva mea, privirile îmi joacă feste, înregistrează o viziune opacă, dungată luminos , ca printre storuri, într-o după-amiază incandescentă de vară. M-a curpins oboseala, oboseala care se cerne peste gând şi peste suflet. Tot mai speriată, mai înfrigurată, aştept... nu ştiu ce aştept... să treacă zilele , dar nu ştiu prea bine spre ce. Citesc ceva despre un drum care-mi aminteşte de cărarea pietruită a lui Dorothy, de care nu trebuie să se rătăcească, pentru că numai drumul duce undeva, sigur undeva. Celelalte drumuri nu sunt drumuri, doar iluziile unor cărări şi nu duc nicăieri.
Aştept şi eu plecarea, nu văd niciun drum, dar mă entuziasmează perspectiva, fără idealuri, doar ideea schimbării peisajului. Vineri plecăm spre Bran, câteva zile departe de tot, de oraşul gri, de blocurile gri , sărăcăcioase şi străine, de frigul de la şcoală, de repetabilitatea aceloraşi gesturi de week-end secătuitor şi greu, cu fiecare săptămână mai greu.
În oraşul ăsta parcă nici toamna nu mai are culori, parcă din adâncurile obscure ale finţei lui stinge ceva fiecare felinar aprins al copacilor din ce în ce mai rari.
Doar nevroză de toamnă, aceleaşi obsesii care te copleşesc, ţiuit în timpan şi pastel de suflet.