Este un nou început de an școlar, căci pentru profesori anul începe odată cu şcoala. Cum sunt profesor, nici pentru mine nu este o excepție. Cu doar câteva luni în urmă, un asemenea început de an școlar ar fi fost inimaginabil. Este cel mai trist dintre toate, căci se va desfășura în condițiile de carnaval bizar, cu cei câțiva copii cărora le va fi permis să-și cunoască profesorii, urmând un ceremonial distopic, care, dacă n-ar fi atât de trist și pe alocuri grotesc, ar fi de un comic irezistibil: cu interzicerea oricărei apropieri între elevi și profesori, cu părinții așteptând pe la porțile școlilor, nu cumva să contamineze aerul din jur, cu trasee și dezinfectanți și, mai ales, cu chipurile ascunse sub măști.
Începutul acesta de an școlar este nu doar cel mai bizar, dar și cel mai greu de suportat dintre toate, atât pentru mine, cât și pentru ei, elevii mei de clasa a noua, pe care-i primesc astăzi și care nu vor putea să-și vadă unul altuia zâmbetul și emoția primei zile de școală.
În fiecare dimineață a ultimilor 22 de ani din existența mea de profesoară m-am trezit cu o senzaţie binecunoscută, dar atât de greu de explicat: un fel de înnoire interioară, amestecată cu teamă şi emoţie. Emoția reîntâlnirii, a unui nou drum pe care să-l parcurgi alături de oameni care așteaptă foarte mult de la tine și pe care, cumva, uneori chiar autodepășindu-ți limitele, nu ai voie să-i dezamăgești. Poate de aici și teama că nu vei reuși, pentru că un lucru știi sigur: n-ai voie să-i dezamăgești. Căci dezamăgirea înseamnă să le frângi aripile încrederii în oameni și-n normalitatea binelui în care au nevoie să creadă, pentru a fi puternici, întregi sufletește. Este o uriașă responsabilitate și, oricât ai încerca s-o minimalizezi sau să nu ți-o asumi, ea rămâne.
Și emoția este dublată și pentru că în fiecare an îți reamintești, privind printre petalele multicolore în ochii frumoşi ai adolescenţilor pentru care devii suprema autoritate pe tărâmul şcolii, de eleva introvertită şi curioasă care-ai fost cândva. Și de speranțe, și de așteptări și de încredere.
Anul acesta atipic, sub ”sabia lui Damocles” a virusului care-a desfigurat, încet-încet, orice urmă de normalitate pe care-o cunoșteam și care ne asigura confortul emoțional și ancorarea în firesc, nu reușesc să mă amăgesc că va fi totul bine și să-mi ascund sub mască toate semnele de întrebare.
Fără ipocrizii, pornesc la un nou drum cu nădejdea că închistarea în reguli și cutume păguboase nu va reuși să fie mai puternică decât capacitatea oamenilor de a înfrânge orice adversitate, în numele unui ideal. Iar educația este unul dintre ele, unul veritabil, pentru că numai ea poate să înlăture întunericul.
Să avem cu toții, elevi, părinți și profesori parte de cât mai multă sănătoasă normalitate!
