Prietena mea, Di, mi-a vorbit, acum câteva minute, despre timpuri trecute, despre oameni dragi, despre amintiri dulci-amare, cu parfum de naivităţi tinere şi entuziaste, trezite de rândurile mele. Prietena mea mi-a reamintit că, la mii de km distanţă, simţim la fel, memoria sufletului nostru păstrează aceleaşi imagini de neşters şi m-a făcut să simt că nimic nu a fost în van, că toate au contribuit cu ceva la sufletul meu de azi, că port în mine urmele a tot ce-am trăit împreună, care-au trebuit să se întâmple aşa şi nu altfel... Poate pentru că fără clipele acelea nu am fi evoluat, nu ne-am fi îndreptat spre ceea ce azi cred că putem numai privilegiul de a exista, minunea clipei de acum.
Pe drumurile vieţii mele deseori am rătăcit fără speranţă, dar nu pentru că ea s-ar fi rătăcit, ci pentru că eu n-am mai avut putere să strâng iarăşi din mine aptitudinea de-a o întrevedea printre lacrimi. Deseori m-am recompus din fărâme, deseori prietenii mi-au întins mâini de încredere atunci când nu credeam că se mai poate, m-au făcut să văd soluţii în a căror existenţă nu credeam, mi-au oferit un braţ pe care să mă spijin şi un umăr pe care să plâng.
Prietenii şi-au deschis inima în faţa tăcerilor mele, mi-au şters lacrimile cu un şerveţel galben, mi-au cântat cel mai frumos "La mulţi ani", mi-au umplut casa când pereţii se ofileau de singurătatea-mi, mi-au spus glume ca să-mi aducă lumina surâsului, mi-au fost familie- fraţii şi surorile pe care le-am jinduit şi nu le-am putut avea niciodată, mi-au dat suflet din sufletul lor, mi-au colorat lumea ameninţată să fie copleşită de gri.
Ochii şi glasul prietenilor mei sunt repere ale normalităţii într-o lume parcă în fiece zi mai anormală. Gândul lor bun e scutul meu, e acel ceva care mă face să rezist în picioare, printre valuri sau prin deşetul deziluziilor cotidiene.
În inima mea, ca-ntr-un caleidoscop, stau file de viaţă pe care le-o datorez, mai frumoasă, prietenilor mei, puţini la număr, dar mereu.
Şi de-ar fi, ca-ntr-un ceas de absolută sinceritate, să-mi dezvelesc adâncul cel mai curat al fiinţei mele, le-aş spune în limbile îngerilor şi ale oamenilor: mulţumesc că mă faceţi să fiu, pentru că prin voi sunt.
imbratisez cu sufletul meu...sufletul tau..de copil...aducerilor aminte ma-nchin cu smerenie si zambet in coltul buzelor, devin nostalgica si nu-mi se potriveste decat rareori...te cert in gand pentru ultima fraza..caci undeva in spatele ei se ascund multe dezamagiri...as fi preferat un " sunt pentru ca doar prin mine sunt ceea ce sunt!"...pupici din departari, Di
RăspundețiȘtergere